Lumina nu răzbate încă prin draperiile groase ale dormitorului, dar camera Catincăi plutește într-un întuneric blând, cu tente roșiatice. Curios că intru la ea și Kiti nu sare speriată din pat, cum face mai în fiecare zi, o las să mai doarmă câteva minute, între timp îi aleg hainele din dulap. Îi aleg hainele din dulap, ăsta nu este motiv serios de întristare, decât în măsura în care cineva trebuie să o facă mereu pentru ea. Minimalism. Cine a inventat acest concept stilistic de decorare a unei case nu știe probabil că se poate numi vreodată un tip excesiv. Un pat simplu din lemn, ușor, dar totodată robust, cu salteaua acoperită de un cearșaf intim legat de ea și nimic altceva, apoi două dulăpioare de haine, sigilate, să nu cumva să existe șansa să percepem vreo urmă de mișcare dinăuntru, și canapeaua. Canapeaua. A întors-o odată cu fața la perete, așa încât a devenit inaccesibilă, iar de atunci stă împietrită, un paravan în aproape centrul camerei. Conștient, nu pare a fi un copil temător și nici nu este, Horică a spus-o foarte bine în cărticica lui, pe holuri întunecate o împing pe Kiti înainte, ca să mă apere de monștri, totuși, când îi observ insistența cu care ordonează spațiile, nu pot să nu îmi amintesc de propria mea teamă de lucruri și aglomerație. Teama de instabilitate, nebunia din spațiile enorme, frica de infinit, obsesia de plinătate, de margine. Intr-o astfel de încăpere simplă, neobișnuit de simplă, ordinea impusă, cu un pat mișcător, dar totuși cu contact exterior, îmi face imposibilă traversarea ei ușoară. Dar cum nu vrem să privim prin oamenii de lângă noi, la fel, nu vrem să trecem nepăsători printre semnele pe care ni le dă. Acum Kiti sare speriată din pat, pare ușor nemulțumită pentru că am sărit fără știința ei peste pat, ca să ajung la dulapul de haine, din care trebuie să-i aleg niște haine.