Ca fetele

Termenul pentru a vedea aproape perfect, în cazul lui Horică, este atât de scurt, încât mereu ajung cu o clipă înainte de a-i scădea drastic vederea la magazinul cu lentile de contact. Folosesc clipa de dinaintea scăderii drastice a vederii (stați liniștiți, clipa asta este relativ lungă la cât de scurtă îi e vederea), pentru a o plimba pe Kiti prin câteva alte magazine. Este bine dispusă, iar cât muzica nu reverberează în torace, rămâne așa. Caută atingeri variate, cu mâna ușoară mângâie controlat anumite texturi. Rupe o etichetă care iese asimetric din deschizătura gâtului unei bluze. Se oprește din timp în timp să-și potrivească un pantof, eu n-o aștept, pentru a n-o încuraja în gestul repetitiv, apoi grăbește pasul pentru a mă lua de mână. N-o las să cânte, ea parcă ar dori s-o facă, oricum ne însoțesc priviri obraznice, care mă stimulează să-mi imaginez un joc în care jucătorii trebuie să facă cele mai discrete acțiuni, astfel încât să atragă atenția și să pășească pe privirile celor curioși, joc al cărui câștigător este cel care ajunge cel mai departe, fiindcă are priviri curioase de care să se sprijine. Mai încolo vrea să dea mâna cu un manechin-copil, dar se sperie tare, tresare vinovat când îl dărâmă cu zgomot la pământ. Se bucură, pentru că își agață degețelele de sacoșa unei doamne, iar aceasta se sperie, icnind larândul ei. O nemulțumește să probeze o jachetă, mimica ei îmi spune, ”parcă nu asta ne-a fost înțelegerea”. Renunț la astfel de cochetării, în definitiv are dreptate, nu asta ne-a fost înțelegerea. Pe scara rulantă ne rulăm obrajii în contact apăsat, e natural parfumată ca o lăcrămioară. Plecăm acasă.

FullSizeRender-19

Leave a Reply

%d bloggers like this: