De data asta nu m-am mai încuiat singură în bucătărie, am pregătit masa de revelion acompaniată de Kiti. Știe să acompanieze, are ureche muzicală, contrapunctează nimerit și, câteodată, se entuziasmează. Când patosul crește, bat cu bățul de dirijor puternic în masă, de parcă însuflețirea ar fi interzisă. De fapt, ei și aproape numai ei îi este adesea interzisă, iar anul trece precum n-ar fi pe cale să o fi făcut, din perspectiva asta, noi, dirijorii, ne suntem egali nouă înșine, celor de acum un an exact. Ce atâta entuziasm fiindcă timpul trece? Bine măcar că la noapte mai mult va curge, decât va trece, iată o viziune îmbătătoare a (pe)trecerii care este gata să se petreacă la noi acasă. Lui Horică, pentru că la vârsta lui timpul se îmbogățește, timpul îi amplifică numărul de repere, astăzi încearcă entuziasmul nopții festive într-un sistem inedit de referințe, mai departe de casă, de unde pleacă cu zâmbetul deja candid împărțit. La mulți ani cu bucurie!
Kiti
Războieli
“Văzută dintr-un anumit unghi, primăvara pare foarte liniștită: calmă, blândă, cu nopți parfumate și domoale. Și totuși încordarea se simte peste tot, de parcă orașul ar fi clădit pe un balon pe care cineva îl umflă atât de tare încât va plesni.” (Toată lumina pe care nu o putem visa, Anthony Doerr). Cam astfel este ziua Catincăi, dinspre dimineață o vedem toată numai un zâmbet candid, totuși către seară, fără supărare evidentă, o copleșește o tensiune interioară inexplicabilă care plesnește în lovituri scurte cu mâinile și picioarele. Pace!
May the force be with you (2)
Cu copiii la Star Wars 8. Nu am nicio grijă pentru comportamentul lui Kiti, deși plânge în mașină în drum spre. Popcorn mediu pentru băieții mici, nachos pentru Horică, popcorn mare pentru Kiti, noroc că plătesc doar două bilete din cinci, dar ne amintim că nu ne-am luat ochelarii 3D de acasă. Nici sarmalele, nici cozonacul de Crăciun nu reușesc să-mi facă ce îmi face găleata de popcorn pe care o împart cu Kiti. Dar nu este nimic anormal în cele de dinainte, în definitiv cine și pentru ce ar măsura durata unui film în număr de sarmale sau felii de cozonac îngurgitate? 1536 floricele de porumb pentru trei sferturi din Star Wars 8, iar autismul nu este al meu. Kiti este atentă la film, nu pot ști ce înțelege din poveste. Stă cu ochii în ecran aproape fără întrerupere. Se mai dezlipește spre finalul filmului ca să caute floricele rătăcite pe sub fotoliu. Vecinii din dreapta mea o privesc perplecși. Mă joc cu Kiti, caut să mă ascund ca să-mi pun ochelarii, dar mă surprinde de fiecare dată în câteva secunde. Nu vrea să se lase păcălită, așa că îmi caută ambele mâini și mi le ține strâns în mâinile ei. Te obișnuiești, desigur, și cu vederea neclară, cum te obișnuiești cu orice greutate pe lume. Se bucură și chiuie de două-trei ori când stormtrooperii sunt nimiciți de rebeli. Și ceilalți oameni din sală se bucură, de aceea chiuielile fetei sunt plauzibile. Mi se pare foarte înduioșătoare naivitatea omului căruia i se face întâmplător pe plac. Sunt predispusă în împrejurarea dată să încerc asemenea trăire, eu însămi găsindu-mi liniștea în buna dispoziție a copilei mele. Binele învinge, dar cei buni nu supraviețuiesc. Prințesa Leia rămâne o eroină iubită de toată lumea.
Singurătate însoțită
Mă gândeam că de Crăciun ne adunăm singurătățile laolaltă, (aproape că se cer singure împreună), binecuvântate sunt acele reuniuni în care singurătățile abia înmugurite nu-și realizează încă starea, mai uitam din timp în timp să mă invit la dans, Kiti nu uita niciodată, de parcă ea nu ar fi una cu propria-i singurătate, de fapt, de asta mă găsisem să mă gândesc (de parcă nu împotriva gândurilor ne-am strâns acolo), din cauza ei (din cauza, fiindcă nu-i drept ca singurătatea ei să fie atât de acaparatoare) pentru că m-a îmbrățișat deodată, într-un moment ce-mi era, desigur, interzis în atare adunare festivă de solitudini, iar atunci m-a lovit ca trăsnetul ideea nesăbuită că sunt pe vecie protejată nu de tristețe sau melancolie, ci de durerea aspră a singurătății pentru că ea neagă franc prin toate gesturile suficiența, singure, dar mai însoțite decât aș putea sau chiar aș vrea să fiu vreodată.
Happy
Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne “batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul “ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.
”Era ca o orchestră părul ei negru”
O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic, spune atingător scriitoarea Ana Barton despre întâlnirea cu Kiti a noastră. Dac
ă ar fi spus-o cu cinci minute mai înainte, mi-aș fi plâns întreg plânsul-răspuns la spuse și aș fi intrat golită în sala de clasă. Așa, îmi rămâne un rest de plâns pe mai târziu și încă unul de bucurat în preajma copiilor. De ce plâng? Sunt un om timid, de aceea iubesc să mă însoțesc de copiii mei, de fata mea. Ea nu pare să cunoască timiditatea, în ciuda delicateții trupului ei, dar mai cu seamă a mâinilor; determinarea ei îmi dă încredere. Și totuși, păcătuiesc prin necredință. De ce mă îndoiesc că oamenii pot să îndrăgească fără înțelesuri, când eu și toate mamele din lume (și nu doar noi) o facem? O fetiță din clasă își spune întocmai bucuria care-i vine, mă bucur că am aflat că te cheamă Mihaela, îmi zice ea. Eu decupez migălos o pasăre de grădină și-mi vine să-mi continui plânsul neplâns. Ce frumos ai decupat-o, Mihaela, mai zice fetița, de parcă m-ar fi luat delicat în mâinile ei. Dar eu cunosc bine asemenea atingeri, deci plânsul meu nu-i plâns de mântuire! O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic mă face să plâng la fel cum contracția inimii bate discret la capătul unei artere. Mulțumesc, bineînțeles, pentru contracție, dar și pentru elasticitate vasculară!
Versatil
Înțelegem împreună că versatilitatea spiritului ei tainic nu este decât oglinda propriei noastre nestatornicii în ce privește cantitatea de atenție pe care i-o dăm, la urma urmei, atenția direct îndreptată către ea este deocamdată cel mai eficient instrument pe care i-l știm oferi pentru armonia către care toți tindem. Frumusețea nici nu cere neapărat permanența soarelui pe cer.
Atingem curcubeie
Mi se amintește că astăzi, acum un an, i-am schimbat blogului înfățișarea originală, trec anii ca curcubeiele, se umplu pagini de impresii scrise, nici cele nescrise nu rămân pe dinafară, copiilor le crește barba cât noi nu ne refuzăm îmbătrânirea.
Vorbim despre dor, copiilor le este dor, ei plâng de dor și caută să își aline dorul, eu cred că alinarea este mijlocită de tehnologie, aprind ecrane inteligente și cresc volumul, destinatarul dorului vorbește, râde și îmbrățișează, senzații dragi învăluie încăperea, dar apoi cel mai sensibil recipient de dor sesizează nemulțumit incompletudinea domolirii dorului, el spune răspicat că niciodată dorul nu se stinge în lipsa atingerii și trebuie să îi dau dreptate, Felix ar vrea să-l atingă la fel cum își dorește să atingă curcubeul cu mâna la mijlocul lui, în zona portocalie cel mult, dar nu simți nimic dacă atingi un curcubeu, îi spun nesăbuit, din fericire se preface că nu mă aude, mă răzgândesc, de fapt are dreptate, abia când ești în stare să atingi cu mâna un curcubeu, începi să cunoști senzația de dor stins.
Deschis
Kiti preferă ușile deschise. Ea este o ființă eminamente dinamică, deși unii ar putea numi-o hiperactivă. Ușile deschise ar putea să fie legate de dorința de mișcare, dar această ipotetică legătură nu are nicio importanță. Ar putea avea, dacă m-aș lăsa sedusă de înclinația mea romantică, dar cu toate aceste uși deschise de Kiti, posibilul meu romantism trece de bariera raționalului și îmi dă coșmaruri cu pereți mâncați de turme înfrigurate de șoricei. Deschise așadar, oricât de neașteptat ar fi spațiul pe care îl deschid ele. Ușile încăperilor, dulapurilor, sertarelor, sticlelor, cămășilor, epidermei, broaștei țestoase, umbrei, sacilor…Îmi amintesc cum într-o dimineață, pe când spălam eu visătoare două căni, șapte pahare și unsprezece lingurițe, am simțit deodată o împunsătură nu foarte ascuțită în spate, de care nu m-am speriat. Nici nu avea de ce să mă sperie o altă binecunoscută căutare de-a copilei de a deschide o ușă, chiar dacă cuțitul din mâna cercetătoare a fetei le-ar putea părea unora înfricoșător. Am fost de acord să-mi deschid măcar ușa spatelui, totuși, mai aveam de spălat cam opt lingurițe, iar Kiti s-a bucurat. Eu nu sunt neapărat împotriva ușilor deschise, dar trebuie să recunosc că prea mult spațiu deschis îmi provoacă crize de hiperventilație. Este interesant să spun ce tocmai am spus, pentru că mi se revelă o posibilă determinare a deselor momente de respirație superficială pe care i le înregistrez fetei, atunci când am suficientă atenție pentru ea. Nu mai respira!, îi ordon prostește adesea, iar ea îmi râde în nas, inspirând în hohote, și, când este excesiv de zeflemitoare, mai deschide încă o ușă. Să vezi ce a făcut într-o altă dată, era tot o dimineață, dar asta este mai degrabă o coincidență, pentru că nu am niciun indiciu că în această parte a zilei ar fi mai predispusă să deschidă uși, ei bine, a deschis ușa balconului, un fapt absolut de înțeles, prin care a pătruns un aer rece și nervos, care a trântit cu un zgomont infernal ușa dormitorului înapoi, de perete. Atât de ofensatoare i s-a părut opoziția vântului, încât, după ce a deschis ușa trântită, a fugit urlând în camera ei cu ferestre baricadate, a potrivit ușa și s-a aruncat în pat să plângă. Ușa dormitorului meu s-a mai izbit o dată violent de perete, dar jur că, deși nu sunt adepta ușilor mereu deschise, am urât și eu o clipă vântul.
Răspunzător
Vin gânditoare de la o întâlnire cu doi dintre educatorii lui Felix, dar dacă n-aș veni gânditoare, de ce m-aș mai fi dus? Am vorbit despre responsabilitățile școlare ale copilului și motivele pentru care copilul le refuză uneori. Doamnele profesoare mi-au confirmat ceea ce știam deja de la Felix, că acesta le vorbește adesea colegilor despre Kiti, surioara lui este eroina admirată a întâmplărilor povestite cu haz. ”Kiti e tare” este părerea tuturor. Felix crede că este atât de ”tare”, încât de dimineață mi-a spus, dacă s-ar întâmpla să se trezească peste noapte Kiti că știe numai spaniolă pe lume, ”Doamne, cum ar fi să iasă din dormitor, spunând, Ola!”, atunci ne-ar obliga pe toți să învățăm spaniola urgent și noi am face-o. Da, bineînțeles că am face-o, de fapt, chiar o facem, în definitiv Kiti comunică cu noi, nevorbitori de spaniolă, într-un fel de spaniolă. Deci da, ea este tare, noi stăm mai prost cu abilitățile lingvistice. Nu am cum să ignor faptul că Felix este singurul din familia noastră care studiază sau a studiat vreodată spaniolă. Să revin la a fi sau a deveni responsabil. Nu mă gândesc acum la dezechilibrul de responsabilizare pe care băieții noștri îl experimentează din cauza condiției familiale specifice în care cresc, ci la faptul că anumiți copii sunt înzestrați natural să intuiască subtilitățile ostile ale diverselor medii și împrejurări în care sunt puși, ceea ce îi determină să respingă în mod aprioric anumite practici, așadar ei refuză intuitiv supunerea normată artificial. Nu spun că școala trebuie să constituie neapărat un mediu ostil, fiindcă nu este cazul școlii noastre, dar spun că unui receptor extrem de sensibil îi este relativ greu să își potrivească armonios frecvența de stimulare. De aceea, poate, uneori Felix răspunde pentru ceea ce face și alteori șuieră deranjant, ca un radio stricat.
O trupă neașteptată de impresii
Când eram eu copilă, am avut un cățel ajuns la adolescență canină care nu lătrase niciodată în toată copilăria sa, evident, tot canină. Apoi s-a întâmplat minunea și câinele a lătrat. Cred că ne-am bucurat cam atât de tare pe cât a făcut-o și Geppetto când a descoperit că Pinocchio este o păpușă vorbitoare. L-am sunat chiar pe tata să-l surprindem cu vestea minunată, uitând că nu puteam să-l deranjăm oricând, oricum la policlinică, dar așa ceva nu se mai văzuse pe lume. Amintirea acestei fericite prime dăți se culege oarecum fără noimă din memoria ticsită de senzații de tot felul, deși am uneori grația să cred că totul are o noimă. Pe de altă parte, mă surprind destul de des scurtcircuitele memoriei, acele accidentale ruperi de logică a rememorării, uite, de exemplu, de ce mă trezesc la cinci treizecișicinci cu Whole Lotta Love, fredonându-mi-se în minte, când chiar înainte de noapte m-am delectat cu o cu totul altfel de muzică, muzica din Magic in the Moonlight-ul lui Woody Allen? Așadar amintirea, prima dată, bucuria. Primesc trei fotografii alb-negru din copilărie. Nu le știam, nu-mi amintesc nimic din ele. Mă înduioșează să mă observ o preadolescentă înaltă, cu o claie ciufulită de păr pe cap, pentru că mimica mea gravă contrastează cu gestul repetat de a-l ține strâns pe tata de braț în două din cele trei fotografii. Nu am cum să nu o văd pe Kiti în mine. Poate un strop mai tăcută decât am fost eu, la fel de sobră și impenetrabilă, tânjind la apropiere fizică și totodată respingând-o, nesigură și tristă uneori, fermă și sociabilă alteori. Frecvent paradoxală. Stă mai mult de o singură clipă lipită de tatăl ei, este binecuvântată de o sfântă seninătate, ce mult o iubește în clipele astea! Poate așa se împletesc amintirile cu prezentul. Incă nu îmi explic de ce îmi răsună Whole Lotta Love înăuntrul capului.
GirlPower
Astăzi aflu despre International Day of the Girl Child- 11 octombrie, mă bucură de parcă ar fi ziua ei, dar stai, chiar este și ziua ei, a copilei noastre, în definitiv nu m-am prezentat în viața mea ca fiind mama a doi băieți și a unei autiste, în ciuda faptului că nevoia de a-i organiza prioritățile în dezvoltare este mai apăsătoare din cauză că suferă de autism decât pentru că este fată. Acum simt că i-am făcut o nedreptate neuropsihiatrului care mereu a întrebat-o dacă este fetiță sau băiat, păi vezi, cum ți-ar fi plăcut să îl auzi curios să afle de la ea dacă este autistă sau băiat. Oricum îmi displace profund cuvântul ”autist” folosit altfel decât ca adjectiv. Mă bucură solidaritatea care se leagă pe internet și nu cred că îi este menită de-a pururea fragilitatea generică a nou-începutului, deocamdată să ne onorăm fetele de ziua lor, să le iubim feminitatea, pentru ca ele însele să ajungă să și-o iubească, pentru că deocamdată învață de nevoie să se teamă, să se rușineze și să se blameze pentru ea. Eu, una, am fost o copilă temătoare.
Compromisuri
Cu ghetuțele noi, pestriț înflorate, Kiti cunoaște un alt nivel de întemnițare. Inferior, fiindcă suntem la nivelul picioarelor, dar și senzorial, pentru că o împiedică să simtă cu picioarele. Fac o paranteză, dacă nu ar fi de dorit să vorbim sau să scriem cu picioarele, ei bine, să simțim cu picioarele poate fi o binefacere pentru inteligența noastră emoțională, în definitiv, cu cât simțim mai mult și mai variat, cu atât (ne) cunoaștem și recunoaștem mai lesne în ceea ce ne înconjoară. Dar plouă mărunt și rece, iar fanatismul copilei de a trăi predominant senzorial este iarna dezavuat. Fetele, la școală, o admiră, ”ce ghete frumoase ai, Kiti”, numai că ei până și aducerea aminte îi provoacă iritare, de-ar vorbi, probabil că ar pufni sau, Doamne, ferește, ar răbufni cum fac adolescenții nemulțumiți, de fapt o face oricum, pentru că vorbele sunt irelevante. Așadar ghete în picioare, împreună cu ceva frustrare, dar, fericit, tot mai puțină.
Sunt ostenită de alergătură și de un stomac iritabil, mă așez pe canapeaua din hol, cu rol de mobilier de joacă pentru copii, o strig pe Kiti, ea vine mai curând decât știe să răspundă la orice, de aceea nu pot să nu fiu impresionată, vine și, cu un pas de uriaș, se lipește de mine, este veselă, îmi mulțumește pentru darul neașteptat, ”tu ești mereu grăbită seara, cum de te-ai oprit în loc?”, îmi spune, apoi mă potrivește poruncitor în postura care-i place, simt că îi datorez măcar atâta, doar sunt moșcrăciunul ei alături de tati, brațe, mâini, picioare, nas, ureche, păr, pe toate mi le împarte după proporții migăloase, de parcă s-ar dichisi și s-ar împodobi cu mine, mă las cu lejeritate desfăcută în bucăți, amestecată după bunul ei plac, am încredere, asta e.
Dinainte dor
Nu-mi dă voie minunăția asta de vreme să fiu excesiv de critică, de aceea îmi permit un sarcasm blând, ca atingerea solară de septembrie, mă gândesc la mofturile aristocratice ale unora care nu se sfiesc să se laude că vor în viața lor să încerce de toate, dar care nu ar pune mâna, Doamne, ferește, ca dintre toate câte sunt pe lume, să aleagă, pe lângă experiențele adrenergice, și câte unele mai neplăcute, mai dezgustătoare, mai lipsite de fast și de aprecierea semenilor lor, la fel de atrași de fiori hedonici ca ei înșiși. Dar ce-mi bat capul? Până la urmă, voit sau nevoit, toți avem parte de întâmplări neliniștitoare, mai mult sau mai puțin aducătoare de plăcere, cu care ne lăudăm sau nu ne lăudăm deloc sau pe care le ținem ascunse până și de noi înșine, atât de îngrozitoare ni se pot părea pe alocuri.
După atâta relativizare, simt să mă sprijin solid de absolutul iubirii frățești denudate sincer dimineață în mașină. Cât ne-o imaginăm împreună pe verișoara copiilor urcând în avionul ce-o duce natural, la timp potrivit în lume, Felix izbucnește preventiv în plâns, el înregistrează pașii entuziaști sau nu neapărat, pe care fratele lui îi face destul de aproape de urmele imprimate ale verișoarei lor și se întristează în anticipație, dar Horică îi promite apropiere, de toată varietatea existentă, inclusiv fizică, fiindcă știe că a fi student cere necesar a avea și vacanțe. Kiti rămâne de-a pururea studentă, băieții îmbrățișați pe rândul din mijloc își domolesc melancolia când se întorc către sora lor, acolo, pe rândul din spate, de unde Kiti iradiază cu veselie înțeleaptă întreaga atmosferă.
To împlini or not to împlini
”Sora ta nu are o viață împlinită!”, astfel i-a spus lui Felix un prieten, iar el, fratele mai mic al surorii sale, a ridicat din umeri nu foarte interesat de ce-o fi însemnând aceasta, apoi a continuat să se joace, pentru că la joacă se aflau copiii. Nu știu dacă spusele copilului au fost intenționale sau acesta a făcut o simplă (deși nu foarte simplă) observație, dar știu că Felix, precum era și fratele său la aceeași vârstă, rămâne binecuvântat cu inocența generică încântătoare a copilului, mulțumesc! Dacă faptul că Kiti nu are o viață împlinită este cel mult un fapt nesigur, nimic nu este mai sigur decât aserțiunea, Kiti nu are o viață îndoită, fiindcă știe cu certitudine ce vrea. Iată o judecată mult mai puțin brutală, pe care o recomand cu drag celor înclinați spre a face considerații filozofice despre viață, dar mai ales despre viețile celorlalți. Pe de altă parte, ”Kiti are o viață îndoită”, deși poate părea un paradox, este totodată o afirmație adevărată, cu precizarea că îndoirea privește afecțiunea ce-i bucură copilei viața, iată o altă certitudine pe lume. Până ce se va mai pierde din candoarea despre care am pomenit, rămânem să ne tot împlinim, dacă ne dă mâna, bineînțeles. Pace!
Flori pentru fetele cu cel mai delicat nume
Astăzi am izbucnit în râs de una singură în miezul orei de sport, în clipa în care m-a izbit (fiindcă de-asta am izbucnit) o revelație destul de stupidă și anume că exercițiul care făcea ca greutatea corpului meu să fie susținută de brațe și mâini într-un fel și numai într-ăla m-a antrenat să reușesc să-mi introduc orizontal unghiile (cu degete cu tot) sub lampa de fotopolimerizare a ojei semipermanente, pictate migălos de o doamnă manichiuristă pe care am perplexat-o cu nesfârșitele și neobișnuitele mele întrebări, mai mult sau mai puțin copilărești, mai mult, ar zice unii. Apoi, fiindcă muzica cântă tare, am continuat să râd de una singură, tot mai slab în intensitate, întrucât nu poți izbucni de două ori dintr-un singur motiv stupid. Pe urmă am încetat brusc din râs, compătimindu-mă în sine din cauza propriei mele superficialități și chestionându-mă, cum pot să râd de o asemenea tâmpenie. Evident, am încheiat sobră lecția de sport, ce Dumnezeu?
Dorul te prinde din urmă orice-ar fi
Ah, ne ajunsese dorul de zâmbetele ei din urmă! Din urmă, desigur, pentru că o luase apăsat înainte cu tristețe cu tot, să nu ne vină a crede ochilor, auzi, Kiti-depresivă, nepăsătoare la dor-ința de a o înveseli de drag și dor, bineînțeles. Apoi deodată s-a întâmplat un zâmbet, pe care abia l-am înțeles cum trebuie, fiindcă era departe încă, înainte, cum spuneam, și atâta i-a trebuit. Zâmbetul i-a încetinit pasul și i-a domolit sufletul, încât a vrut să privească fugar înapoi. Iar, pe de cealaltă parte, dorul ne-a propulsat energic către în față, aproape de ea. Am răsuflat ușurați, mustrându-ne ușor pentru nerăbdarea de care nu putem să ne dezvățăm, o săptămână nouă de școală i-a trebuit să facă cumva să se potrivească cu lumea asta complicată.
Carusel
Da, răsăriturile în septembrie sunt superbe, dar nu despre asta vreau să scriu, nici despre cât de norocoși simt că suntem pentru că le putem observa direct de pe terasa casei noastre.
Mă trezesc (iarăși) cu bizara nevoie de a ne identifica și aduna laolaltă, presupun că visele mele haotice și dense, întrerupte adesea brutal de către Felix îmi condiționează ușoara stare de confuzie. Suntem relativ ușor de recunoscut, nimic nu s-a schimbat de aseară, poate doar pijamaua lui Felix, acum acoperită de un costum de ninja, dar asta nu accentuează confuzia, întrucât visul meu nu s-a petrecut în spațiu geografic exotic. Chiar nimic nu s-a schimbat, o pot confirma prin observarea atentă a Catincăi, ce, de câteva zile (poate are legătură cu începerea școlii, deja un fapt întâmplat), își inventează tot felul de trasee cu obstacole prin casă, pe care le parcurge neîncetat, exuberant, obligatoriu, deopotrivă hilare și întristătoare, apoi extenuante atât pentru stoicul călător, cât și pentru privitori, nu de puține ori ei înșiși parte din obstacolele traseelor. Măcar are grație când o face, oglindită pe chipul ei ce păstrează o seninătate încurajatoare, fără excese sau lipsuri, neutră, așa cum îți trebuie câteodată să nu însemne prea mult.
Recunoaștere
Kiti doarme deja de câtva timp la ea în cameră. Vreau s-o aduc la mine în pat, Kiti, îi strig numele șoptit, Kiti, dar ea doarme dusă în vis. Îi caut mâna prin patul peste care nicio rază de lumină nu cade astăzi (e patul împins sub dulap), când dau de ea, mă simte și se ridică în capul oaselor. Vino cu mine, îi șoptesc în continuare, iar ea mă ascultă de parcă-i sub hipnoză. Mereu când o trezesc din somn mă întreb oare ce-și spune sau cum se face de pare atât de bine orientată, întrucât n-am îndoială că mă recunoaște, uite-o cum se lasă în mâna mea, uite-o cum se încrede. Mâna ei delicată se simte mai plină în palma mea, este caldă și adormită, probabil a ieșit de sub trupul ei de undeva, privată de simțire deplină. Îmi rămâne și în dimineață senzația hipertrofiată a mâinii fetei în mâna mea, acum, când Kiti doarme cu fața lipită strâns de urechea mea (ah, mi-e nespus de dragă, atât de vulnerabilă și atât de senină), trebuie să-i cercetez mâinile, să mă convingă și să mă liniștească cu suplețea lor. Sunt ele, aceleași mâini dibace și inteligente, abia le ating, iar ele mă descoperă neașteptat. Mâinile îmi apucă poruncitor gâtul, îmbrățișează-mă de recunoaștere, îmi ordonă și o fac, cu aer vinovat care nu cred c-o atinge.
O supărare
Ne privea intens, încruntat, aproape disprețuitor, mergea într-una și scotea câte un urlet dătător de durere în cap. M-a luat brusc, am zis pe rând fiecare, de parcă toți restul, în afară de ea, constituiam un același organism, iar ea, copila, ne coloniza nedelicat, cu forța. I-am întors urletele, mai mult de neputință, decât din empatie, dar pentru a o putea desluși, i-am făcut urgent un ceai. Poate ar fi fost bine să-l bem și noi cu ea, dar n-am făcut-o, pentru că am fost convinși că noi n-aveam nimic. Ea ne ura și ne iubea în același timp, dar atunci parcă ne ura mai mult. I-am spus unei prietene care ne înțelege bine că uneori am impresia că încearcă intenționat să ne supere, ca un bătrân bolnav care știe că este neputincios, dar cu toate astea își terorizeaza îngrijitorii. M-am scuzat în fața profesoarei de pian, când a ieșit de la lecție, nu știm ce are. Apoi m-a fulgerat un gând răutăcios, dar totodată eliberator, acela că este arogant ca mamele să spună, așa cum unele o fac, ”când mă uit la copilul meu, știu că am făcut bine ce-am făcut”. Mi-am zis, privindu-mă cu milă, ”trebuie că greșesc pe undeva, de nu pot să împac copila”, și-am luat o gură uriașă de ceai calmant.
Coțofana
Îi zicem Coțofana. La vreo 48-52 de ani, este o femeie înaltă, uscățivă, ușor adusă de spate, cu părul negru-negru, ținut într-o tunsoare de anii optzeci, nici lung, nici scurt, căzut în șuvițe drepte peste ochi și peste ceafă, contrastând cu pielea albă, de unde și porecla pe care i-a dat-o tata, mai în glumă, mai în serios, dar mai ales în ciudă, să vă spun de ce.
Acum este de notorietate faptul că Kiti se remarcă în aglomerări urbane sau nu neapărat, iar cum, fără a fi excesiv de modești, nouă nu ne place faima sau mai bine vâlva publicului sfătos, adesea ignorant, alegem la mare plajele mici, nu foarte căutate și chiar și pe acestea preferăm să ne construim mica noastră tabără undeva la marginile lor, astfel încât să nu creăm disonanțe din probabilul exces de sârguință al copilei noastre, dar nici deplină izolare eventualilor doritori de interacțiune socială dintre noi.
Dar fata trăiește marea, de parcă ar ști de unde venim pe lume, înaintează către lume, apoi se retrage timid înăuntru, iar trupul ei mimează dinamica tidală în pas apăsat, congruent cu cel al respirației, complet descoperit de sub controlul dependent al voinței. Cel puțin așa ni se arată, în nesfârșită fluctuație, adesea contradictorie și neapărat năucitoare. Până când.
Coțofana, deși lungană și costelivă, este, precum corvida ce a sugerat poreclirea, leneșă și sedentară, ea nu se mișcă din, nici în șezlongul ei fierbinte și nimeni nu se gândește să îi reproșeze ceva. Nici Kiti, până când, cum spuneam, îi observă pachetul strălucitor de biscuiți, de parcă Kiti ar fi acum o coțofană, chiar dacă corpul ei rotofei, plin și părul castaniu, scurt și ciufulit în veci n-ar putea aduce cu al unei coțofene.
Fac o paranteză. A fost un timp în care afluxul banalului biscuite înspre centrul copilei căpăta valoare spirituală, pentru că era în stare să facă să dispară încordarea sufletească, nu prin împlinire senzorială, deși cu greu s-ar putea nega dependența dispoziției sufletești de cea trupească, ci prin înlesnirea comuniunii cu noi, apropiații ei, datorită intensificării înțelegerii. Astăzi însă, biscuitele s-a ”despiritualizat” (sunt autoironică, să nu se înțeleagă altfel), el este un biet element din realitatea trivială a lumii, vulgar, anodin sau poate nu chiar complet neînsemnat.
Pentru că l-a văzut în mâinile Coțofenei, și l-a dorit, l-a voit, iar când voim ceva din realitatea trivială, evident, ne trivializăm, simțim mai simplu, mai superficial.
Kiti s-a apropiat în pas calm, în liniște (detaliu important, întrucât strigătul ei este pentru necunoscători intimidant) spre obiectul strălucitor, chiar dacă strălucirea este un termen exagerat sau figurat, cum se vrea, și a întins copilărește mâna. Atunci Coțofana s-a strâmbat la chip, n-a crăuit, dar și-a retras spre inimă pachetul de biscuiți, îndepărtând-o pe Kiti cu un gest explicit.
Deși Kiti s-a resemnat (hmmm, straniu!), porecla s-a cerut născută și pomenită, așadar s-a născut și, cum se poate observa, s-a pomenit și încă o mai face.
In continuare, Coțofana nu și-a dezamăgit porecla, ea a rămas încruntată de parc-ar fi ciugulit mereu ceva cu ciocul, speriată, ba terorizată de fluturele nostru neliniștit, dar inocent, cum până și Coțofana a înțeles într-un bun sfârșit. Sfârșit.
Inima
Uneori mă gândesc la Kiti ca la o inimă: harnică, neobosită, tenace, ritmată și precumpănită. Ea-și bate cu piciorul tactul vieții, fără severitate față de dureri și fără indulgență față de ceea ce o pasionează, imperturbabilă se numără din loc în loc pe sine, o Kiti peste tot, în cadență strictă orice-ar fi. De multe ori îmi spun că toate milioanele de pași făcuți și nefăcuți îi sunt predestinați, cum de altfel îi este și mușchiului cardiac menit un număr de contracții, astfel încât cine sunt eu să îi împiedic, zoresc sau despart în timp? Iar dacă pentru a trăi, ea trebuie să meargă neistovită, atunci cum aș putea eu să-i cer să se oprească în loc, să se cunoască, apoi să se recunoască într-una sau mai multe activități pasionante? Și precum inima cere câte o tulburare trecătoare de ritm ca să se poată reinventa, la fel Kiti trebuie surprinsă pentru a fi mai îngăduitoare cu sine. Dar nu așa! Nu vreau așa! În mare, ca pe plajă, de la nord la sud și est la vest, după nu știu ce reguli, Kiti pășește cinstit, cum acum am înțeles, până ajunge la noi cu brațele întinse spre colacul în care știe exact cât trebuie să plutească. După ce plutește preț de fix atâtea secunde câte sunt necesare, vrea să ridice colacul pentru a-și continua numărătoarea de pași afară din mare, numai că Felix, tulburatorul ritmului fetei, în joacă, se apasă pe colac, iar Kiti, în loc să iasă, se scufundă cu totul în apa mării, unde se zbate îngrozită. Reușesc s-o scot urgent de sub apă, dar nu apuc decât să o rog să-mi imite tusea, cu care sper să o ajut să-și reia respirația firească. Kiti tușește, dar fuge din mare, urlând, sperietura zdravănă e ca o fibrilație paroxistică, mi-e frică, ne strigă despre sine fata.
Scrisorică
Dragă mamă,
nu știu cum să spun. Cred că ai observat cât mă bucură să nu mai merg noaptea singură la culcare. Nu știu dacă lipsa singurătății sau persoana ta, fiindcă împarți camera și patul cu mine, mă bucură. Sunt sigură că nu te supără franchețea mea, în definitiv de ce te-ar supăra ceva ce îți simplifică existența? ”Ți-o simplifică”, ha, ha, ți-o simplifică oarecum, considerând situația dată, bineînțeles. După câte vezi, fac lucruri. După cât văd eu, te aștepți să fac mai puține. Ce fac eu nu se poate lega direct de ce îți imaginezi tu că aș putea să fac, în ciuda felului în care par să fie conectate, dar, iarăși, știu că ai intuiție bună. Si totuși, ce ne leagă acțiunile și reacțiunile, întrucât nu pot nega că atunci când strigi la mine să încetez ce apuc să fac reverberația strigătului tău mă întoarce din drum. Ai scris odată despre o mare de stare și, chiar dacă nu sunt impresionată de metaforele tale, cred că acum ”marea de stare” este ceea ce ne rotunjește mișcările. Cred că este foarte improbabil ca oamenii să se iubească în perfecțiune. Uite, am momente când cred că nu te iubesc, pe tine, mama mea, numai că asta nu mă face un monstru, fiindcă mă scald într-o mare de stări, stări de care nu sunt neapărat răspunzătoare. Si totuși. Sunt om și sunt singur, împotriva iubirii noastre imperfecte. Și sunt o ființă adaptabilă, ai văzut. Cred că nu ai încotro în ceea ce mă privește. Lasă-mă singură câteva clipe să mă avânt în mare, nu mă urmări, nu mă opri, iar eu îți pot promite că mă voi găsi în stare să fiu fata ta în mare parte.
A ta, Kiti.
Efharisto
Mi-am spus că dacă n-o să scriu cu mâna mea cuvântul ”mulțumesc” în greacă, nu voi reuși să-l țin minte, așa că îl scriu chiar acum, aici, ”efharisto”, cu accent pe o, repet, ”efharisto”, ce sonoritate frumoasă! Dimpotrivă, pentru ”mulțumesc”-ul sloven, ”hvala”, am sentimente opuse și paradoxale, pentru că deși îmi este familiar, mi se reprezintă în mai toate contextele lingvistice străine, așadar mă găsesc adesea mulțumind în slovenă, iar cuvântul în sine nu-mi cântă defel, este aspru și butucănos, încât mă uimește propria mea ținere de minte. O îndrăgostire sortită și una intempestivă. Între timp, până revin în împrejurări în care aș putea să mulțumesc în grecește (deocamdată este timpul siestei), spun că relaxarea noastră ar putea fi aproape la fel de relaxantă ca a voastră (uneori este astfel de la sine), dacă ne-am concentra mai puțin să o relaxăm. Dacă nu se înțelege ce tocmai am spus, aș putea trage concluzia că nu sunteți destul de relaxați, ha, glumesc. De fapt, spun doar că așa cum nu poți pretinde nici celui mai experimentat pescar din lume să prindă mereu peștele mare (ca să rămân în tonul de vacanță), nu ne putem nici noi forța la nesfârșit să ne menținem calmi (în vacanță). Nu mai vorbesc despre a-i impune Catincăi stăpânire de sine deplină. A nu se înțelege de aici că fata a provocat nefericirea cuiva, nu, nu. Nu! In afară de două-trei chiote de nemulțumire la începutul zilei pe o plajă aproape pustie, Kiti a ascultat pătrunsă marea din primul rând, ba s-a chiar amestecat cu ea din timp în timp. Acum doarme și sper din suflet că visează cum se scufundă fericit în valuri. Pe de altă parte, un astfel de vis ar putea s-o nefericească la trezire, iar scriind asta, îmi amintesc că adeseori Kiti se trezește nefericită din somn. În ciuda nefericirii acesteia trecătoare, gândul că somnul i-ar putea fi plin de visare mă mângâie. Nu cred că sunt egoistă, în definitiv, nefericirile copilei sunt totodată și ale noastre, așadar iată un schimb cinstit de fericire/nefericire, un echilibru sănătos de stare sufletească, deși un pic întârziat. Mulțumesc sau, mai bine, efharisto, fiindcă cântă cocoșii la ferestre.
