”Era ca o orchestră părul ei negru”

O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic, spune atingător scriitoarea Ana Barton despre întâlnirea cu Kiti a noastră. Dacă ar fi spus-o cu cinci minute mai înainte, mi-aș fi plâns întreg plânsul-răspuns la spuse și aș fi intrat golită în sala de clasă. Așa, îmi rămâne un rest de plâns pe mai târziu și încă unul de bucurat în preajma copiilor. De ce plâng? Sunt un om timid, de aceea iubesc să mă însoțesc de copiii mei, de fata mea. Ea nu pare să cunoască timiditatea, în ciuda delicateții trupului ei, dar mai cu seamă a mâinilor; determinarea ei îmi dă încredere. Și totuși, păcătuiesc prin necredință. De ce mă îndoiesc că oamenii pot să îndrăgească fără înțelesuri, când eu și toate mamele din lume (și nu doar noi) o facem? O fetiță din clasă își spune întocmai bucuria care-i vine, mă bucur că am aflat că te cheamă Mihaela, îmi zice ea. Eu decupez migălos o pasăre de grădină și-mi vine să-mi continui plânsul neplâns. Ce frumos ai decupat-o, Mihaela, mai zice fetița, de parcă m-ar fi luat delicat în mâinile ei. Dar eu cunosc bine asemenea atingeri, deci plânsul meu nu-i plâns de mântuire! O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic mă face să plâng la fel cum contracția inimii bate discret la capătul unei artere. Mulțumesc, bineînțeles, pentru contracție, dar și pentru elasticitate vasculară!