Ah, ne ajunsese dorul de zâmbetele ei din urmă! Din urmă, desigur, pentru că o luase apăsat înainte cu tristețe cu tot, să nu ne vină a crede ochilor, auzi, Kiti-depresivă, nepăsătoare la dor-ința de a o înveseli de drag și dor, bineînțeles. Apoi deodată s-a întâmplat un zâmbet, pe care abia l-am înțeles cum trebuie, fiindcă era departe încă, înainte, cum spuneam, și atâta i-a trebuit. Zâmbetul i-a încetinit pasul și i-a domolit sufletul, încât a vrut să privească fugar înapoi. Iar, pe de cealaltă parte, dorul ne-a propulsat energic către în față, aproape de ea. Am răsuflat ușurați, mustrându-ne ușor pentru nerăbdarea de care nu putem să ne dezvățăm, o săptămână nouă de școală i-a trebuit să facă cumva să se potrivească cu lumea asta complicată.
