În seara asta nu am haine de împachetat și pus în dulapuri. Nu am nici răbdare să aștept să se scurgă și ultimul firicel de nisip din clepsidra care-i numără minutele de spălat pe dinți lui Felix. O chem pe Kiti, o invit să ne aruncăm împreună pe canapeaua din hol. Trei minute întregi, sunt lungi cele trei minute de spălat dinții, ceea ce face ca îmbrățișarea în care mă ordonează Kiti să fie intensă. Nu spun prea intensă, fiindcă sunt recunoscătoare pentru că este. Totuși o să îi spun o îmbrățișare milităroasă, pentru că este fermă, chiar rigidă, dar asta nu o face mai puțin plăcută, în definitiv, acolo, în strânsoarea irevocabilă a fetei, obrazul ei este tot moale și elastic ca o minge de pluș. Mă supun și sper să mai țină. Ține, fiindcă din baia cu ușa larg deschisă către noi, Felix freacă dinții și tot scuipă zgomotos, de parcă ar vrea să tragă de timp. E plictisitor să te speli pe dinți, zice. Kiti tresare din când în când, tresăririle ei trădează o ușoară stare de nervozitate care mă străbate fulgerător și pe mine, dar pe care o detonez repede într-un ”de la gingie spre dinți și nu mai scuipa atât”. Apoi, acalmie. Uit de recunoștință, îmi mulez palma de obrazul ei, iar rotunjimea perfectă mă însuflețește. Kiti mă scutură scurt din îmbrățișare, dar eu mă repliez din căzătură exact când Felix mă strigă să mă duc la el. Cât îl săpunesc sub apa curgătoare, am vreme să fiu din nou recunoscătoare pentru cât de norocoasă mă simt.
