Băieții intră respectabil în vacanță, pe ploaie, cu o mică umbrelă sub care să încăpem toți trei, vin vrând-nevrând la mitingul din fața Ministerului Sănătății, organizat în sprijinul persoanelor cu autism. Expresia ”persoane cu autism” este coarda lor simțitoare, cum am mai spus odată, ca excentrica lor surioară să fie mai mult decăt o simplă și neînsemnată persoană cu autism, depinde și de ei, de căt civism pot demonstra încă de la vârstele lor fragede. Mă simt (ușor neîndreptățit) ca eroina interpretată de Sandra Bullock într-un film-siropel, gata să-mi îndemn copiii să se întindă cu trupurile pe asfaltul ud pentru o cauză nobilă, totuși nu este nevoie decât să coborâm de pe trotuar în ploaie, acestea sunt regulile mitingului, iar jandarmul de serviciu ține categoric să le respectăm. Ca să nu înghețe stând în ploaie, trimit copiii după țigări și cafea pentru o doamnă, după biscuiți și ciocolată pentru cine va dori, apoi, când așteptarea devine mai greu de suportat, îi trimit la magazinul de instrumente muzicale din apropiere, fiindcă acesta este oricând un loc plăcut și interesant. Între minutele cât lipsesc din adunare, copiii ascultă discuțiile adulților despre copiii lor cu autism, mereu îi îndemn să caute frumusețea sau bucuria din întâmplările pe care le aud povestite, mai degrabă decât tristețea, un sentiment prea ușor de stârnit celor necunoscători. Uneori, chiar și lor, copii crescuți cu autismul în bătătură, tristețea le este mai la îndemână, dar asta se întâmplă în special când întâlnesc năravuri necunoscute, la alți copii cu autism. Îi văd că zâmbesc la un moment dat, (dar ei zâmbesc și la multe alte momente date), zâmbetele lor, care îl îmbrățișează pe al meu, îmi dau o stare de bine, în ciuda ploii și a spatelui care se lasă simțit.
