Am scris articolul de mai jos pe pagina asociației noastre și l-am scris la persoana a treia, cum nu obișnuiesc s-o fac, într-o formă de detașare emoțională, pentru că șocul întâlnirii familiei noastre cu sistemul statal a fost violent. Incompetența la acest nivel instituțional este suficientă pentru a fi sancționată măcar individual, prin cunoașterea legii și insistența cu care să cerem respectarea ei. Cât despre răutate și prostie, acestea sunt aproape imposibil de influențat într-o singură întâlnire, fie ea de peste trei ore.

 

Aceasta este una dintre întâmplările dramatice ale vieții familiei unui copil afectat de autism. Întâlnirea cu (dis)funcționarii statului.

A fost odată ca de fiecare dată o nevoie a unor cetățeni români de a întâlni normalitatea instituțională, în ciuda anormalității pe care și-o trăiau într-un, bineînțeles, relativ, dar propriu echilibru, ceea ce n-ar fi cinstit să fie luat drept un paradox, din moment ce ea, nevoia, este cât se poate de normală, iar ei, cetățenii, membrii unei familii excesiv încercate în a mima normalitatea.

Iată-i într-o bună dimineață, căci dramele sunt cu atât mai dramatice cu cât încep în dimineți bune, iată-i așadar pe patru din cei cinci membri ai familiei protagoniste, pornind optimist către Direcția pașapoarte a orașului în care nu vor să locuiască resemnat, apoi ajungând destul de direct (aceasta este o figură de stil) sau, pentru unii, prea direct (aceasta nu mai este o figură de stil din moment ce este reprezentarea concretă a senzației nedreptățirii percepute de un concetățean la rugămintea de a îi tolera, chiar dacă s-a scris odată, nu de mult, un ordin într-o lege, ordin care dă întâietate la rând persoanelor dizabilitate) în încăperea general râvnită a unui mic, dar important hitler, știe cititorul despre cine vorbesc aici, iar dacă nu, să-i spun pe nume: funcționarul zelos care ajută statul să funcționeze, la foarte precocele ore ale dimineții.

De cum au intrat în spațiul necunoscut, copilul care a înlesnit esențial atingerea statutului de special al familiei a pornit a se frământa pe dinăuntru într-atât de adânc, încât frământarea n-a mai încăput în trup și a erupt strașnic într-un vaiet printre dinții proiectați înainte de o încleștare nervoasă, urmat de o ermetizare deplină și frustrantă, desigur, pentru întreaga familie.

Acum a venit vremea să o privim în ochi pe funcționară, (statul funcționează adesea prin intermedierea cetățenilor de sex feminin), întrucât însăși dumneaei ne invită s-o facem, pentru că a înlemnit aproape fără să clipească într-o grimasă perplexă, cu privirea obraznică și indecent-scrutătoare, hipnotizată asupra copilului-problemă. O femeie de vârstă și statură mijlocii, așezată la biroul ei situat central, deranjată în miezul prejudecăților sale de o stare subită de disconfort, funcționara tăcea și obrăznicea din priviri.

-De ce o priviți atât de insistent, a întrebat mama, vă rog să vă grăbiți să-i faceți fotografia pentru pașaport, pentru că a început să-și piardă răbdarea.

Dar mica funcționară tăcea și continua să privească impertinent copilul. Atunci mama a făcut un pas lateral spre stânga, astfel încât să-și interpună trupul între funcționară și copil, pas care a rupt tăcerea și a stârnit o fiară ascunsă.

-Nu pot să îi fac pașaport copilului cu problema, vă trebuie un act judecătoresc prin care se instituie tutelă pentru copil.

-Dar nu scrie nicăieri că ar fi nevoie de un asemenea act, s-au mirat deodată părinții deznădăjduiți brutal. Nu se poate, este o greșeală, vă rog să vă consultați cu un coleg.

-Vă rog frumos să nu țipați la mine! Astfel s-a apărat funcționara de un închipuit atac necuvenit din partea părinților, iar fraza aceasta avea să mai fie rostită de încă opt-nouă ori în continuare, în ciuda faptului că nimeni nu a ridicat cu niciun decibel în plus vocea. Femeia a apucat receptorul telefonului și imediat a cerut unui coleg să-i aprobe decizia, după regula ”nu-i așa că…”.

-Despre ce tutelă vorbiți aici, a vrut să afle tatăl, copilul este minor, iar noi suntem părinții săi.

-Are discernământ? a venit pe ton aspru întrebarea din partea funcționarei, întrebare care i-a amintit mamei o împrejurare tristă din copilăria mică a fiicei sale, când la școala specială pe care copilul o frecventa s-au îngrămădit vreo două-trei profesoare să-i demonstreze cu patos ei, mamei, lipsa de judecată, negativismul și impulsivitatea copilului, cu intenția nedisimulată de a scăpa de el.

-Mă pot înțelege cu ea? Fiindcă dacă nu mă pot înțelege cu ea, nu se poate face pașaport. Înțeleg că vă este dificil cu problema, dar noi nu vă putem ajuta fără actul de instituire a tutelei.

-Arătați-mi, vă rog, unde scrie de necesitatea de a avea un asemenea act.

-Nu mai țipați la mine, nu mai țipați la mine! Căutați pe internet! Astfel s-a rățoit funcționara, apoi, fiindcă gluma dinăuntru, dar și cea din spatele ușilor s-a îngoșat, aceasta a încercat o nouă strategie de îndepărtare a cetățeanului turmentat și anume a zis: vorbesc cu șefii din Nicolae Iorga.

Răstimp, fata n-a încetat să se frământe înăuntrul tristei sale singurătăți, deasemenea a rămas dispusă strâmb pe scaunul menit să încadreze simetric câte un bust în câte o fotografie, iar alături, fratele ei, intuind dificultatea în care se afla familia sa, a tot mângâiat ușor fruntea ascunsă în spătar a surorii sale, fără vorbă, dar cu câte o exclamație de stupefiere în privire.

În urma apelului telefonic, familia a fost invitată să aștepte pe hol posibila sosire a unui lucrător cu competențe suplimentare, solicitat să-i convingă pe cei doi părinți insistenți de imposibilitatea emiterii unui pașaport pe numele încă necunoscut al copilului-problemă, iar familia a ieșit, desigur, sub o mare de priviri ucigătoare a unei adunări măricele de lume nerăbdătoare, a ieșit, meditând îngrijorată la nivelul de improbabilitate a adjectivului ‘posibil’, alăturat sosirii funcționarului celui competent.

A mai trecut un timp, dar timpul trece intermitent din perspectiva dispozițiilor sufletești ale omului, așadar copila și-a regăsit timp pentru liniștire, ceea ce a mai așezat învolburarea și a profilat rațiunea, ca urmare, tatăl de familie s-a sfătuit telefonic cu niște avocați, iar mama a căutat în clădirea imensă a instituției să discute problema inventată cu altcineva. Din nefericire, a ajuns în cunoscutul ghișeu șase al locului să întâmpine același refuz neasumat, refuz care s-a propagat într-o dezarmantă iraționalitate prin toate birourile aseptice față de dizabilitatea contaminatoare. ‘Copilul cu problema are nevoie de tutelă’ a devenit într-o clipită lait motivul întregii funcționărimi, în ciuda insistenței părinților de a cere ordinul scris care ar stipula o atare neobișnuită măsură.

-Vă rog să-mi dați în scris că refuzați să emiteți pașaport copilului nostru cu handicap, au cerut părinții hotărâți să își ceară drepturile, numai că, dacă lucrătorii statului au învățat ceva de la maeștrii lor în ultimii ani, aceasta a fost să nu semneze nimic care i-ar putea responsabiliza, deci n-au făcut-o.

A trecut din nou discontinuu timpul, tulburând inimi și încrederea în semeni, imaginea copilului în izolare fiind prea greu de suportat de către mama lui, care și-a înghițit lacrimile și accelerat inima, cu atât mai mult tatăl, care a cerut cu ton de ultimatum să i se emită pașaport copilului, ceea ce l-a adus într-un absurd amânat final pe superiorul tuturor din acel punct de lucru la ușa prin care familia a repătruns în biroul funcționarei încăpățânate, care a insistat că ar putea să înceapa emiterea cererii pentru pașaport, dar dacă la sfârșit copilul nu va semna, atunci… Părinții n-au avut inimă tare să o privească cu milă pe funcționara medie, dar înlemnirea pe care a mai experimentat-o o dată a cuprins-o iarăși, iar răutatea și ura ce îi țâșneau din trupul mijlociu puteau lesne stârni mila.

Ajunși acasă, mezinului familiei i s-a povestit aventura pașaportului surorii sale, iar el s-a indignat, strigând emfatic, ce rea a fost doamna de la deșeul șase!