Citisem la un moment dat titlul unui articol despre binefacerile timpilor de plictiseala a copiilor, dar n-am avut destulă curiozitate să trec de titlu. Felix nu se plictisește în fața televizorului la desene animate. Se duce regulat la bucătărie cu un castronel pe care-l umple cu cereale, caise, prune, mai târziu o înghețată; le mestecă fericit, cum singur ar spune, dacă s-ar vedea. Întâmplător, ia ultima îmbucătură exact în clipa în care iau eu seamă de timpul scurs; îl ”promptez” să schimbe măcar canalul. Îl schimbă, iar în fața ochilor i se deschide o gură uriașă de prădător marin, despre care spune că îl înfricoșează. Se așază la masa din sufragerie plictisit, dar nu recunoaște plictiseala, dă vina pe frica de rechini. Îi propun să deseneze, fiindcă, oricare ar fi motivul nefericirii sale de moment, desenatul îl poate binedispune. O face, i se pare extrem de amuzant să îl imagineze pe rechinul nemilos ca flautist într-o orchestră subacvatică. Apoi ne desenează pe noi și mi se pare că surpinde coerent în portretele sale câteva trăsături. Până plecăm să înoate puțin, nu se mai plictisește.
