Primele nopți de vară așa cum te aștepți încă să fie, calde, înmiresmate, melodioase, Cătă le trăiește direct, pe terasă, cu un pahar de vin roșu în față, mie îmi trebuie un plus de căldură din pătura ușoară pe care o țin mereu la îndemână, sunt în casă, aproape de ușile larg deschise către terasă, urmăresc un film. Copiii dorm deja în camerele lor, este o liniște deplină, nici Broschi nu dă din aripioare, cum dă ea necontenit, încât mă sperie uneori când sunt singură acasă. Este un calm neobișnuit, prevestitor de furtună, șansele calculate de ploaie par a se strânge discret laolaltă, sigur va ploua la noapte. Nimic nu mișcă în afară de mine, dar pașii mei nu par a avea dinamică, atât de ușor m-am învățat să calc când dorm copiii. Din camera băieților răzbate un firicel galben de lumină, ceea ce mă surprinde, poate au adormit cu lampa aprinsă. De fapt Felix este treaz, citește încă, acum, spre miezul nopții, îmi șoptește că mai are doar patru pagini până să termine cartea începută astăzi la școală, apoi, când o termină, se plânge că nu poate adormi. Cred că simte apăsarea nemișcării generale a nopții, și mie mi se întâmplă adesea să trec trează de pragul miezului nopții, ca apoi să caut puțină dinamică în adierea vântului sau în vibrația lemnului din parchet și mobilă sau în cântul păsărilor de noapte ca să îmi recapăt ritm de adormire. Mai citește ceva, încerc să îl ajut, lui îi este teamă că adoarme cu lampa aprinsă, dar asta nu este o problemă, fiindcă tati o va stinge când se duce la culcare, ceea ce îi e de ajuns, în nici trei-patru minute îi aud respirația cadențată specific de somn. Nu dorm când fereastra dormitorului se trântește violent de ramă, un vânt puternic se iscă de niciunde. Furtuna presimțită se dezlănțuie în lumini, umbre, bătăi în ferestre, ape învolburate prelinse pe la încheieturile casei, dar îmi vine un somn bun, liber de vise și îngrijorări generice, semn bun de încă tinerețe.
