Deodată, către miezul nopții, pornește și plânge. Printre cele mai tulburătoare experiențe de părinte. Sar ca arsă de pe canapea, într-o clipă sau mai curând mă arunc în pat, deasupra băiatului. Temperatura corpului se simte normală prin fruntea înaltă, enteroviroza de ziua trecută perturbă mai degrabă conștiința, iar intuitiv, Felix a aproximat fidel cauzalitatea dintre durerile abdominale și cele de cap, pe care le-a resimțit, el și-a explicat ușoara cefalee prin ”enervarea dată de durerea de burtică”. Plânge, dar nu poate răspunde tirului netot de întrebări, din fericire, suntem părinți puțin încercați de îmbolnăvirile propriilor copii, de unde tulburarea. Plânsul din somn trece sfâșietor în plâns în trezie. Cum te cheamă, cine sunt, cât înseamnă un sfert și altele, la fel de iraționale, de parcă monștrii din vis ne îngrozesc după vreo rațiune chibzuită. Începe în sfârșit să ne ofere răspunsuri, mai întâi absurde, ca ”plâng pentru că dansează Horică”, apoi tot mai limpezi, ca ” un sfert din cât?”. Rămâne bunînțeles că va dormi cu mine restul de noapte, dar mai întâi îi propun să coborâm împreună la bucătărie să își bea ceaiul pe care nu l-a mai băut înainte de culcare. Îl ajut să coboare din pat, apoi, mână în mână, coborâm. Cum mergem noi așa, în liniștea și semiîntunericul nopții, am o revelație. Copilașul este uriaș, mult prea mare decât îmi închipuiam. El se poartă ca un pui care se cere ocrotit, numai că îmi apare deșirat. Tresar, trăiesc un șoc de înțelegere. Cât timp a trecut de la ultima pervertire a percepției? Îl învelesc pe Felix cu o pătură uitată de o vreme în pătuțul bebelușilor noștri, acolo, în pătuțul încăpător, plutește un aer de limpezime și duioșie care îi alină și îi țin somnul lin.
