O conduc, împreună cu Felix, pe Kiti la școală în mașina lui Cătă. Au trecut deja ani de când la mine în mașină accesul către zona șoferului îi este fetei interzis, de aceea îmi fac niște griji înainte de plecare, mai ales că în mașina asta mă simt ca în autobuz. De fapt, uit că mă simt ca în autobuz, atunci când ajung la școală, pentru că nu cobor din mașină, ci mă prăbușesc în gol pănă-n caldarâm. Dar nu asta țin să notez azi, ci vreau să nu cumva să-i uit copilei încântătoarea atitudine de gazdă în mașina tatălui ei, îndreptățită de excursiile ei din aproape fiece dimineață, să nu uit cum mă invită să iau loc și cum mă încunoștiințează plină de patos despre accesul ei liber către torpedou, iar când văd că o face, neobișnuit, cu multă delicatețe, (neobișnuit, fiindcă avântul ei de nestăvilit și nesănătos spre bordul mașinii în mișcare arată adesea ca o incursiune armată), apoi cu zâmbetul pe buze, înțeleg că mă regăsește emoționată în ceea ce eu sunt pentru ea, la fel cum un bebeluș își recunoaște mama. Notez că-n lungul nostru timp petrecut în mașină de dimineață, nu este tentată să-i smulgă nici măcar un fir de păr fratelui ei din cap, pentru a exclude un atare motiv de îmbucurare al fetei.
Author: maria
Sâmbăta în care pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie
Pe vremea, nu de mult dusă, când soarele strălucea mai văratic ca oricând în aprilie și pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie, cu toții am simțit că a venit momentul să zburdăm liberi pe câmpii. Am pornit încrezători, viteji de-acasă, dar în cele din urmă nu am prea zburdat, nici liber nu prea ne-am dezlănțuit, nici chiar câmpiile n-au fost tocmai câmpii. Poate puțin Horică să fi zburdat la un moment dat, cam până a condus cu șase zero, dar mai pe urmă, când adversatul s-a trezit, chiar dacă sprinteneala i s-a păstrat, a fost nevoit să apeleze la maturitatea sa de jucător serios ca să câștige meciul de tenis. L-a câștigat. Cum spuneam, libertățile noastre au ținut în limitele unor captivități felurite, iat-o pe Kiti, eliberându-și picioarele între pereții transparenți ai mașinii, iată-l pe Cătă, deblocându-se de termene și obligații de om muncitor tot din mașină, iată-mă pe mine, salvându-mă de gânduri și probleme cu suflet tremurător alături de Horică în acțiune și privește-l chiar și pe Felix, răsărind ca pisicile de mai sus din ierburi înalte într-o limită enervantă de hipersiguranță, lângă mama lui, dar totuși. 
Respectabil
Băieții intră respectabil în vacanță, pe ploaie, cu o mică umbrelă sub care să încăpem toți trei, vin vrând-nevrând la mitingul din fața Ministerului Sănătății, organizat în sprijinul persoanelor cu autism. Expresia ”persoane cu autism” este coarda lor simțitoare, cum am mai spus odată, ca excentrica lor surioară să fie mai mult decăt o simplă și neînsemnată persoană cu autism, depinde și de ei, de căt civism pot demonstra încă de la vârstele lor fragede. Mă simt (ușor neîndreptățit) ca eroina interpretată de Sandra Bullock într-un film-siropel, gata să-mi îndemn copiii să se întindă cu trupurile pe asfaltul ud pentru o cauză nobilă, totuși nu este nevoie decât să coborâm de pe trotuar în ploaie, acestea sunt regulile mitingului, iar jandarmul de serviciu ține categoric să le respectăm. Ca să nu înghețe stând în ploaie, trimit copiii după țigări și cafea pentru o doamnă, după biscuiți și ciocolată pentru cine va dori, apoi, când așteptarea devine mai greu de suportat, îi trimit la magazinul de instrumente muzicale din apropiere, fiindcă acesta este oricând un loc plăcut și interesant. Între minutele cât lipsesc din adunare, copiii ascultă discuțiile adulților despre copiii lor cu autism, mereu îi îndemn să caute frumusețea sau bucuria din întâmplările pe care le aud povestite, mai degrabă decât tristețea, un sentiment prea ușor de stârnit celor necunoscători. Uneori, chiar și lor, copii crescuți cu autismul în bătătură, tristețea le este mai la îndemână, dar asta se întâmplă în special când întâlnesc năravuri necunoscute, la alți copii cu autism. Îi văd că zâmbesc la un moment dat, (dar ei zâmbesc și la multe alte momente date), zâmbetele lor, care îl îmbrățișează pe al meu, îmi dau o stare de bine, în ciuda ploii și a spatelui care se lasă simțit.
Despre misiuni
Fără poate s-o știe, Kiti este un ambasador al libertății. Pe mine, una, mă eliberează de când o cunosc de prejudecăți și, pentru că o cunosc de foarte devreme în existența mea, înțeleg că suntem sortiți să ni se prejudicieze constant, apoi crescător pe măsură ce înaintăm în vârstă gândirea critică. Nouă, oamenilor. Suntem norocoși, uneori fără s-o recunoaștem. Noi, familia. Cu părul ei, odată curgător nestânjenit peste umeri, astăzi abia desenându-i conturul perfect al capului, Kiti nu sfidează, pentru că îndrăzneala ei nu este practic o îndrăzneală, ci vestește sau prevestește un timp al îngăduinței față de sinele impresionabil al fiecăruia. Forma este adesea definită aleator în timp, pe când fondul nu poate fi niciodată un rezultat întâmplător al ființei. ”Nu sfidează” nu este deloc un detaliu lipsit de importanță în filozofia mea de viață, pentru că mă doare lejeritatea și disprețul etalat față de fondul emoțional care ne structurează. Sunt adepta frumosului clasic, de aceea mă simt privilegiată să mă emoționeze putința de învățare a omului.
Gânduri
Vin de la o masă rotundă pe tema programului încărcat al copiilor noștri, rămân apoi să mă gândesc cum stă treaba cu aspirația la performanță. Cum performanța copilului (sportivă, academică, artistică) este precedată și acompaniată de nenumărate ore de antrenament începute de la vârsta lui foarte mică, este evident că, substanțial, alegerea de a performa într-un domeniu este a părinților. Dacă astfel stau lucrurile, părinții trebuie să înțeleagă că sunt responsabili pentru consecințele ce decurg din alegerea făcută, fie ele bune sau rele, astfel ei vor putea evalua cinstit și la timp potrivit efectele instruirii pentru performanță. Aș spune că o încurajare mai onestă pentru copilul meu decât ”dacă vrei, poți” (cu varianta, ”dacă eu vreau, tu poți”) este ”dacă vrei, poți să încerci”.
Renunț la grădinița de legume de acasă destul de ușor, dar, e drept, hotărâm asta împreună chiar după ce termin de curățat bucata de pământ de buruieni și uscături, așadar epuizată fizic de o muncă grea, cu care nu sunt obișnuită, renunț ca la un capriciu de vedetă, fără remușcări. Păstrez totuși fructele de pădure și plantele aromatice, iar acestea sunt mult mai mult decât niște biete fandoseli. În loc plantez o tufă gata crescută de boule de neige, îmi amintește de grădina bunicului din partea mamei, iar când citesc despre ea, sunt uimită de faptul că înflorește doar până în iunie, mereu am crezut că face flori până toamna târziu, poate numele sau poate mai degrabă proiecția atemporală a grădinii înflorite a bunicilor în mintea copilului.
Armonii
Îmi dă o stare bună să descopăr zeci de copii de toate vârstele înaintea recitalului de pian al școlii și nu mă gândesc prea mult la o eventuală apatie a părinților în alegerea studiului pianului, ca urmare a unui fason colectiv mai degrabă decât a unei convingeri personale, am încredere deplină că undeva, cumva, poate la un nivel greu de intuit, muzica și instrumentul care o emite ordonează fericit o lume sau mai multe. O lume intimă ordonată, o lume-reper pentru un viitor spirit critic sau esența ființării omului liber.
Tot așa, cu drag le observ copilașilor neliniștea din picioare, acolo unde se găsesc, sub claviatură, dinamica încântătoare a picioarelor este o oglindă subtilă a personalităților și încrederii micilor interpreți. Poți recunoaște adesea tensiunea trupului, timiditatea sau dezinvoltura temperamentului, dar și stăpânirea de sine și siguranța pe care orele de studiu le înlesnesc, însă nu este neapărat acesta motivul pentru care jocul picioarelor mi se pare atât de atrăgător, ci motivul se leagă în înduioșătoarea inerție a gestului copilăresc din timpul exercițiului pentru maturizare, un gest bineînțeles permis, mai ales când se întâmplă ascuns de propria privire.
În altă ordine de idei sau poate chiar în aceeași (iată unul din gândurile mele optimiste), în drumul nostru (lung) către școală ajung împreună cu băieții (desigur, nu pentru prima oară, deși puținătatea expresiilor fetei ne poate scuza entuziasmarea) să hotărâm că dacă există vreo certitudine pe lume în ceea ce o privește pe Kiti în afara iubirii ce i-o purtăm, atunci aceasta trebuie să fie înzestrarea copilei cu simț muzical, pentru că iat-o din nou pe Kiti fredonând voce de clarinet și alte instrumente, în ton congruent cu cel de pe fundal. ”Ce folos?”, s-ar putea întreba pragmaticul și ”oare?”, ar putea pune la îndoială scepticul, numai că atât folosul, în primul caz, cât și exactitatea, pentru celălalt, sunt noime inventate atât timp cât bucură pașnic un grup simțitor de oameni.
Copacul
Vă aștept la copacul bătrân, atât îi spun prin telefon copilului, copilului singur împreuna cu alt copil dintre ai mei singur, fără să recunosc chemarea bătrânului apoplectic, ce începe și-mi secretă despre un alt viitor de singurătate, mereu altul și altul, îmi vorbește de parcă ar trebui să-mi amintesc fiecare infinitezimală descuamare, de parcă iluzia clipei fericite n-ar fi adevărată, de unde știi tu, copacule vorbitor, de unde știi cum e când cresc copiii?
Coconul
Mâinile și misterioasa ei fascinație pentru ele. Am scris în atâtea feluri despre mâini, ale ei, ale mele (mai ales în fotografii), dar Kiti continuă să mă provoace s-o fac. Nu este probabil o idee originală aceea de a reprezenta exagerat acele părți ale corpului cărora le dăm cea mai mare atenție, însă mi-o imaginez cu niște mâini uriașe, ca urechile unui elefant, suple, tot așa, foarte mobile și elastice și deosebit de inteligente în dinamica pe care o etalează. Imaginea mentală mi se construiește după ce o stârnesc eu să se compună și nu o fac în van. Sau în van o fac, dacă în urma efortului de compunere, mâinile ei continuă s-o doară. Zilele astea cu mâinile îmi respinge atingerile, dar eu nu doresc decât s-o protejez de ploaie. Mă ciocănește cu două ciocane. Dimpotrivă, împreunează mâinile ca-ntr-o rugă, apoi așteaptă neclintită să fac mai mult decât să protejez, anume să apăs, să strâng, să trag de articulațiile numeroase ale mâinilor ei, poate așa cum am exersat ani de zile s-o trag de limbă. După asta pictează macrameuri din adieri delicate de vânt, pe care pare să și le înfășoare strâns în jurul degetelor. De-ar avea mâini uriașe, ca urechile unui elefant, ar reuși cumva să stea mereu apărată de împresurarea lor.
Relative
Atât de mult verde deja, încât ploaia pare redundantă. Nu este, iar săptămâna începe amețitor, cu surpriza unei tufe mărețe de leuștean crescute parcă pe ascuns. Buruienile nu mai sunt de mult surprinzătoare, iar de ieri nici nu mai (prea) sunt. Secretul curățării de buruieni a straturilor de lalele este libertatea îngăduită de a îngenunchea pe pământ, chiar și îmbrăcată în pijama roz. Roz este, de data asta, un element redundant în fraza de mai sus. Nu pentru Felix, care dorește să afle de ce am în garderobă mai multe pijamale roz. Și totuși verdele predomină, ceea ce ar putea explica imprimarea genetică a nevoii de verde. Leuștean și mentă pentru mine. Nu mă laud cu stimulente subtile.
Sfârșitul de săptămână ne apare unora mai lung acum, de exemplu, nopțile lui Felix s-au spațiat prin perceperea intensă a unui coșmar, apoi a unui vis frumos, acesta din urmă legat de subiectul cărții citite cu o seară înainte. Iată o motivație norocoasă de a continua să citească (nu are sens să speculez că determinarea ar fi inversă, citește și vei visa frumos, întrucât, chiar de-ar fi o speculație corectă, nu ar ajuta la nimic). In cazul lui Horia, visul frumos s-a înfăptuit mai întâi, o zi întreagă numai pentru bucurie, niște repetiții muzicale, apoi o dupăamiază pe baltă, împreună cu Felix. Cât despre Kiti, aș putea spune că liniștit înseamnă mult, întrucât mulțumirea sufletească permite senzațiilor felurite să existe, în contrast cu nervozitatea, o stare afectivă acaparatoare, epuizantă și respingătoare. Așadar în liniște, atingerile ei au fost mai blânde, vorbele-mai clare, somnul-mai domol, atenția-mai vie, iar gustul-mai rafinat.
Alegerea grimasei lui Negruzzu de mai jos nu este întâmplătoare, cum nu trebuie nici tradusă drept sperietoare, iar dacă acest câine ar fi urangutan, aș putea să jur că nu a făcut decât să mă imite pe mine, pentru că este exact dispoziția cu care îmi încep eu săptămâna, ceea ce vă doresc și vouă, desigur.
Compar. Pot mai bine!
Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu mine (și mi se năzare), cea din fotografie sau chiar cea din oglindă, aș face-o pentru a afla cum ne deosebim noi două, mai degrabă decât cum ne asemănăm, fiindcă asemănarea noastră îmi este încă de multă vreme o sănătoasă prejudecată. Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu tine (și mi se năzare), aș putea-o face tot pentru a accentua chipurile în care ne deosebim, mai repede decât pentru a contura asemănările dintre noi, numai că de data asta preconcepția nesănătoasă ar fi judecata de valoare asupra diferențelor înregistrate. A compara. Acțiunea iscusită de a semnala deosebiri între entități împotriva prejudecăților sau acțiunea dezolantă de a compromite, adesea inconștient, reciprocitatea relativă a acestora. Să comparăm cu judecată, fără resentimente, în cinstea putinței de a o face drept.
În progresie aritmetică, puțin câte puțin
Nu neapărat imboldul estetic mă trimite să fac schimbări în camera fetei, pentru că, chiar așa goală, lumina aparte, filtrată prin draperiile cu inimi roșii stilizate, și patul simplu din lemn, pe care Kiti îl mută de colo-colo, ca un marinar cu barca lui, o fac o cameră frumoasă în care eu însămi vin când caut liniște. Dar de curând, Kiti își petrece mai mult timp decât în trecut în camera ei poate prea liniștitoare. Nu caut să construiesc un spațiu excesiv, ci îndrăznesc să compun un spațiu controlat-excesiv, astfel încât Kiti să învețe să-și orienteze rațional exagerările către camera ei întru împlinirea nevoilor senzoriale. Ajung să îi pictez un perete, iar Kiti răspunde minunat invitației mele de a simți ordonat mediul ei, ea îl privește cu atenție, apoi îl atinge, vrea chiar să-i absoarbă prin nări prospețimea pe care o intuiește și eu îi înțeleg perfect impulsul de contiguitate, întrucât timpul petrecut pentru decorare mi-a fost mie însămi revelator pentru vigoarea uimitoare pe care contactul simțurilor cu materialul ți-o poate da.
Metropolitan
Culoarul opac de trecere către stația de metrou îl neliniștește pe Felix. Este prima lui călătorie cu metroul, iar asta îl ambalează într-un năucitor amestec de trăiri. Un pic euforic, când se găsește singur pe scara care rulează coborâtor în paralel cu cea pe care suntem noi, ceilalți, aleargă urcător până la capătul scării coborâtoare, apoi ne prinde din urmă pe scara noastră rulantă. Vuietul tot mai intens și rafala crescătoare de vânt anunță metroul, Felix îl caută fascinat cu o aplecare înainte a trunchiului. Mi-era dor de expresia desăvârșită a mirării pe chipul copilului. Când apare în viteză din tunel, Felix tresare, iar contrastul cu impasibilitatea etalată de Kiti este extrem de amuzant. Suntem pregătiți să urcăm în vagon doi câte doi, Horică îl conduce pe Felix către coda vagonului, eu rămân cu Kiti la barele din centrul lui. Îi urmăresc pe băieți de la aceasta oarecare depărtare, Horia își apostrofează responsabil fratele, pentru că îl observă clătinându-se odată ce metroul se pune în mișcare. Ne zâmbim discret și, pentru că ne-am echilibrat trupurile cu starea de mișcare și emoțiile cât de cât, mă surprind amintindu-mi de prima mea tinerețe. ”Urmează stația Unirii, cu peronul pe partea stângă” anunță oficial o voce de femeie, iar Felix o îngână distrat. Cu un gest scurt, toți copiii află că este timpul să coborâm, către stânga, desigur. Oprirea relativ bruscă a trenului nu îl mai dezechilibrează pe Felix, care pășește pe pământ stabil hohotind nestingherit. Nu îl mai întreb, de ce râzi, pentru că inerția gândului rătăcitor mă ține încă o vreme calmă și imperturbabilă.
Perspective
Tonurile subtile de albastru ale florii din imagine nu sunt păcăleală de 1 aprilie, cum nu este păcăleală nici umbra ei, singura farsă de percepție ne-ar putea-o face perspectiva din care o privim sau lipsa perspectivei. Iată un motiv bun pentru a ne amesteca mâine unii cu alții sub razele nemincinoase ale soarelui. Sub albastrul cerului, protejați de soare, umbrele noastre se vor confunda.
Notă: 2 aprilie este sărbătoarea albastră, ziua internațională a conștietizării autismului.
Aparte
În seara asta nu am haine de împachetat și pus în dulapuri. Nu am nici răbdare să aștept să se scurgă și ultimul firicel de nisip din clepsidra care-i numără minutele de spălat pe dinți lui Felix. O chem pe Kiti, o invit să ne aruncăm împreună pe canapeaua din hol. Trei minute întregi, sunt lungi cele trei minute de spălat dinții, ceea ce face ca îmbrățișarea în care mă ordonează Kiti să fie intensă. Nu spun prea intensă, fiindcă sunt recunoscătoare pentru că este. Totuși o să îi spun o îmbrățișare milităroasă, pentru că este fermă, chiar rigidă, dar asta nu o face mai puțin plăcută, în definitiv, acolo, în strânsoarea irevocabilă a fetei, obrazul ei este tot moale și elastic ca o minge de pluș. Mă supun și sper să mai țină. Ține, fiindcă din baia cu ușa larg deschisă către noi, Felix freacă dinții și tot scuipă zgomotos, de parcă ar vrea să tragă de timp. E plictisitor să te speli pe dinți, zice. Kiti tresare din când în când, tresăririle ei trădează o ușoară stare de nervozitate care mă străbate fulgerător și pe mine, dar pe care o detonez repede într-un ”de la gingie spre dinți și nu mai scuipa atât”. Apoi, acalmie. Uit de recunoștință, îmi mulez palma de obrazul ei, iar rotunjimea perfectă mă însuflețește. Kiti mă scutură scurt din îmbrățișare, dar eu mă repliez din căzătură exact când Felix mă strigă să mă duc la el. Cât îl săpunesc sub apa curgătoare, am vreme să fiu din nou recunoscătoare pentru cât de norocoasă mă simt.
O singură floare
O singură floare are destulă forță să schimbe o stare, un gând, o lume, nu trebuie să îi cer să aducă primăvara întreagă și încerc să nu îi cer. Rostul înfloririi ei simple și atât de complexe, intrinsec și atemporal, este liniaritatea existenței, în sens de continuitate nesofisticată, dar mai ales neobosită. Desigur că o floare nu aduce primăvara, dar frumusețea apariției sale spontane, neintuită, deși așteptată, merită tot atâta admirație câtă bunătate ești gata să îi arăți copilului tău. Apoi, când totul înflorește în jur, fiindcă va înflori, vom putea să fim surprinși de binecuvântata emoționare.
Original
Ajunge să-i spun să facem niște poze și se oprește ca să îmi pozeze. Când ești model, te lași modelată, apoi dai expresivitate imaginii, fiind autentică. Autenticitatea este asul din mâneca fetei, poate că de-asta imitația îi este nenaturală. Îmi place să-ți pozez, îi văd în zâmbetul discret din colțul gurii. Nu știu de ce, dar și mie îmi place, în plus, am învățat să apreciez valoarea originalității încă de mică, de când i-am imitat pe cei mai mari din preajma mea și am tânjit să am blugi originali. Zâmbet original, intenție originală, posturi originale, iubire originală, prag de durere original și câte altele, un izvor nesperat de originalitate. Iar uneori ne este sete de Coca Cola. Vino pe iarba udă, mă trage după ea, vom face fotografii frumoase, mă ademenește când îmi observă reținerea. Eu o urmez, călcând cu grijă pe verdele originar de primăvară timpurie, deoarece când zice, ea știe ce zice. Trei-patru poze și multă liniște în jur.
Copilule
Adesea auzi că ivirea în viața ta a copilului special te face mai reflexiv, mai atent la tine, așadar mai pregătit să trăiești în armonie cu ceea ce ai fost dat să poți fi și cred că asta se poate întâmpla, pentru că ești forțat oarecum să observi mai atent, să pui la îndoială, să exersezi, uneori până la epuizare, răbdarea, să ai încredere, să speri, să inventezi și să testezi, apoi alte asemenea conjunctive prin care redefinești imposibilul. Dar oare nu orice copil ar putea înlesni toată această prefacere, trebuie el să fie special și în sensul prin care îl opunem ‘normalității’? Eu zic că nu. Cred că părintele unui copil cu dezvoltare ordinară sau extraordinară (aici sunt puțin ironică, întrucât elementul de compunere savantă apare prea des în percepția asupra propriilor copii), așadar cred că părintele nu are meritul esențial pentru normalitatea sau peste-normalitatea copilului său, iar acest amănunt, frecvent trecut cu vederea, nu îi dă timp nici lui, dar mai ales copilului să crească armonios. Cred că cele mai ignorate în creșterea copilului îi sunt emoțiile și curiozitățile, întrucât în desfășurarea procesului de a crește copii, acestea sunt cele mai puțin vizibile, cele mai greu scalabile, cel mai dificil de descoperit. Am o singură idee: să ne primim copiii pe lume cu mai puțină aroganță și mai multă curiozitate, în definitiv am fost și noi odată copii.
O experiență frumoasă de învățare
Ca participant al workshop-ului organizat de profesorul Kevin Bartlett și organizat de școala Avenor College (mulțumesc!) pe o temă despre arta învățării, atât de dragă mie, numit Learning Leadership. Through the Learners’ Lens, și ca rezultat concret al experienței mele de învățare ca urmare a acestei sesiuni practice, am încercat să conceptualizez, exprimând în stilul meu laconic ideea profilată.
Împinsă de la spate de un imens sistem inerțial în care omul, element său esențial, prin menire și substanță alcătuitoare, și-a uitat de mult rostul și și-a adormit abilitatea de a se recunoaște pe sine, școala, așa cum se află în aceste agonice, dar paradoxal zâmbitoare zbateri, apare impenetrabilă și refuzată ca o nucă seacă. Da, impenetrabil și refuzat descriu dualitatea de dispoziție față de școală, nu atât din cauza caracterului obligatoriu al urmării unei școli (trebuie- mă adaptez), ci mai ales pentru că suntem dăruiți cu conștiința putinței de a crea (vreau- nu mă resemnez). Școala nu va fi nicicând bună de urmat și eficientă, adică simplă și funcțională, dacă stăruie îndărătnic în neacceptare și rătăcire, iar prăbușirea ei este iminentă. Când trecerile noastre prin școală vor înceta să fie predominant cuantificate, în defavoarea tălmăcirii lor, acestea se vor transforma în pe-treceri, în con-viețuiri prefăcătoare temeinice, iar pentru a da sens acestor treceri este vremea să ne întrebăm împreună, DE CE ne aflăm acum, aici, tu, cu mine și cu el, și CUM dăm laolaltă semnificație esențială împrejurării norocoase de a ne avea unii pe ceilalți. Cu alte cuvinte, trăim decăderea sistemică a epocii ultra-tehnologizate a școlii, care i-a imprimat necontestabil omului școlii, ca pe niște reflexe condiționate, procedee, metode și reguli de ființare în organizația pe care școala o reprezintă, totodată suntem observatorii fericiți ai recunoașterii trebuinței de umanizare a instituției școlii, prin cinstirea darului de a fi fost lăsați sau evoluați pe Pământ ca ființe sociale vibrante, dornice de cunoaștere și capabile de înțelegere și emoționare.
Felixite
Îmi spune Felix despre poezia pe care a scris-o la școală pentru ziua poeziei; din câte îmi dau seama, fiindcă nu am citit-o încă, este o creație epică, niște versuri despre un câine (cum altfel?) și niște personaje din Star Wars, grupate în nu știu câte strofe, cel puțin două, vreo trei-patru, își amintește autorul, apreciată de colegi din școală cu bulinuțe sau așa ceva. Sunt convinsă că are un ritm jucăuș, o rimă neconvențională, o poveste cu tente moralizatoare vesele, cum îi sunt toate poveștile, dar pentru că nu o am în fața ochilor, îmi imaginez că poate semăna cu desenul de mai jos, un desen ca o poezie sau ca un afiș de prezentare a unor benzi desenate, atât este de inspirat (chiar în clipa asta nu sufăr deloc de subiectivitate).
Tot de ieri de la școală. Încă o mustrare verbală, a nu mai știu câta consecutivă de la aceeași doamnă profesoară, percepută iarăși ca o nedreptate, îl face să reacționeze mai zgomotos decât s-ar aștepta cineva de la el, trântește caietul de birou. ”Greșeala” lui Felix, scrierea cu majuscule a unui enunț, nu este un motiv suficient pentru a mustra, dar, din păcate, există educatori care se încred prea mult în instrumentele de coerciție, la fel cum există oameni care toarnă cu nemiluita medicamente în ei. Este exact despre ce am vorbit la workshopul de duminică despre învățarea în școală, anume că este mult mai fructuos în ceea ce facem să ne ghidăm după câteva principii sănătoase, decât să respectăm nenumărate reguli. Într-o notă contrară, o altă doamnă profesoară nu doar că nu mustră libertatea pe care și-a luat-o Felix să se semneze pe fișa de lucru ca Felix Skylighter, ci o împarte veselă cu băiatul.
Viziuni
M-am visat în prezentul știut, elevă în clasa a douăsprezecea, mai mare decât toți din vis, pe când în realitate, în trecutul uitat, în clasa a douăsprezecea eram cea mai mică. Bineînțeles că mă aflam cea mai în vârstă de-acolo, din moment ce Horică se găsea lânga mine și era, precum este, într-a unșpea, bineînțeles. În vis nu era elev de serviciu pe liceu, ca în nevis, dar ar fi putut să fie dacă aflam de ieri, să zicem, că astăzi este elev de serviciu pe școală. Azi am suficientă forță să mă joc, iar asta poate avea legătură cu visul. Are, fără îndoială, și cu soarele strălucitor care mă împresoară în casă. Deși am învățat mare parte în comunism, eu nu îmi amintesc să-mi fi servit școala la propriu, ca elev de serviciu, dar poate că am uitat, ceea ce ar putea însemna că, dacă am făcut-o, mi-a lipsit pasiunea. Nu aș putea afirma același lucru despre dispoziția sufletească a băiatului meu în perspectiva acestei efemere și scumpe îndeletniciri, pentru că l-am urmărit cum și-a împachetat optimist laptopul înaintea plecării către școală. Mda, este categoric mai pasionant să fii elev de serviciu azi decât pe vremea mea. Sper să termini astăzi cartea, i-am urat nu cu mult înainte de a ieși pe ușă, o urare menită mai degrabă să îi țină conștiința de student aspirant trează, decât să citească propriu-zis, iar urarea mea ar putea să stea potrivit alături de urarea lui Felix de acum câțiva ani, ”te iubesc cu răutate!”. Ești rea, mamă, mi-a zis râzând, confirmându-mi gândul fugar prin trecut, deși nu mai știu dacă nu cumva chiar răspunsul ăsta m-a făcut să rătăcesc printre amintiri. Din amintiri și vise, uneori nu pot spune cu certitudine ce e una, ce e alta, se face conștiința, iar ăsta n-a fost cel mai confortabil gând al meu când am privit-o pe Kiti de foarte-foarte aproape (eram în brațele ei ferme atunci) și toată simțirea mi-a arătat-o ca acum zece ani sau așa (este firesc să vezi mai în adâncime de foarte aproape), fiindcă am tânjit să știu că-și amintește, îți amintești, Kiti, i-am zis, dar n-am aflat pe loc. Scriind cele de mai sus, îmi vine în minte gândul că intimitatea nu este sortită atât de mult cunoașterii profunde, cât mai ales recunoașterii. În felul ăsta îmi explic lejeritatea cu care mi-am regăsit imediat liniștea.
Autoportret neobișnuit
Lumina nu răzbate încă prin draperiile groase ale dormitorului, dar camera Catincăi plutește într-un întuneric blând, cu tente roșiatice. Curios că intru la ea și Kiti nu sare speriată din pat, cum face mai în fiecare zi, o las să mai doarmă câteva minute, între timp îi aleg hainele din dulap. Îi aleg hainele din dulap, ăsta nu este motiv serios de întristare, decât în măsura în care cineva trebuie să o facă mereu pentru ea. Minimalism. Cine a inventat acest concept stilistic de decorare a unei case nu știe probabil că se poate numi vreodată un tip excesiv. Un pat simplu din lemn, ușor, dar totodată robust, cu salteaua acoperită de un cearșaf intim legat de ea și nimic altceva, apoi două dulăpioare de haine, sigilate, să nu cumva să existe șansa să percepem vreo urmă de mișcare dinăuntru, și canapeaua. Canapeaua. A întors-o odată cu fața la perete, așa încât a devenit inaccesibilă, iar de atunci stă împietrită, un paravan în aproape centrul camerei. Conștient, nu pare a fi un copil temător și nici nu este, Horică a spus-o foarte bine în cărticica lui, pe holuri întunecate o împing pe Kiti înainte, ca să mă apere de monștri, totuși, când îi observ insistența cu care ordonează spațiile, nu pot să nu îmi amintesc de propria mea teamă de lucruri și aglomerație. Teama de instabilitate, nebunia din spațiile enorme, frica de infinit, obsesia de plinătate, de margine. Intr-o astfel de încăpere simplă, neobișnuit de simplă, ordinea impusă, cu un pat mișcător, dar totuși cu contact exterior, îmi face imposibilă traversarea ei ușoară. Dar cum nu vrem să privim prin oamenii de lângă noi, la fel, nu vrem să trecem nepăsători printre semnele pe care ni le dă. Acum Kiti sare speriată din pat, pare ușor nemulțumită pentru că am sărit fără știința ei peste pat, ca să ajung la dulapul de haine, din care trebuie să-i aleg niște haine.
Ondulații
Tresărirea discretă, congruentă și ritmică a sprâncenelor, de deasupra zâmbetului împietrit, sau dinamica fericirii pe chipul lui Kiti. O face fascinantă, demnă de a fi remarcată și altceva în afara iubirii ce i-o purtăm, iubire ce ne impresionează estetic conștiințele? În gândul meu optimist, cum știu că mișcarile sunt răspunsuri, aceste tresăltări conștiente au forța vitală a iertării. Dezinvoltura încântătoare a gestului poate fi de multe ori expresia încrederii, iar ăsta este un gând reconfortant. O revelație, ca o bătaie de vânt: copilul mic îți dă încrederea lui, iar ăsta e un dat, dar copilul mare are putința să te atenționeze că îi ești îndatorat pentru încrederea lui.
Sinestezic
Ploua de dimineață și bătea vântul, iar Felix îmi povestea despre un cer albastru imens și transparent ca sticla, de fapt exagerez, ploua și bătea puternic vântul, dar nouă ni se părea că este foarte cald și albastru afară, chiar l-am întrebat și pe el, tu ce vezi, și el mi-a confirmat propria-mi vedenie, că vede lacul, ba și un pește erupând din adâncime, cu toate că povestea avea și cer, și o transparență ca de sticlă, și chiar ceva albastru, da, îmi amintesc, o rață sălbatică și un pescăruș albastru, iar lacul nu se afla ieri aici, ploua, iar când plouă, eu nu am ținere de minte și ascult blue jazz, dar Felix povestește independent de ploaie și eu nu sunt sinestezică, deși nu-i rar când leg culoarea de mirosuri și trăiri, sau poate că sunt la un nivel nedureros, ba norocos, fiindcă astăzi plouă azuriu, ceea ce, să recunoaștem, este o binecuvântare.
Pașnic
Lumea mă vede un om calm și chiar sunt un om calm, fiindcă acționez potolit, deși mă mișc dezordonat, îmi socotesc chibzuit stările, deși stările mi se nasc adesea vulcanic, pentru că am o oarecare înclinație către a fi flegmatică, chiar nepăsătoare în unele privințe și nu în ultimul rând pentru că sunt o ardeleancă molcomă din fire. Spun despre mine ca urmare a unei nostime întâlniri cu o doamnă, de aproape vârsta mamei mele, a cărei vădită simpatie pentru persoana mea m-a încurajat să-mi lărgesc neobișnuit limitele naturale de discreție și să, iată așadar, spun despre mine. Sunt o varietate calmă a speciei mele, iar dacă este asta socotită o virtute a individului, atunci nu eu merit aprecierile care decurg natural dintr-o atare caracteristică. Rog a mi se ierta aplecarea simpatetică către interpretarea evoluționistă a însușirilor de care mă prevalez în aceste rânduri, dar recunosc că predispoziția genetică, ereditară și morală cu care funcționez, cum am spus, calm la suprafață, mă trimite zilele acestea mai cu patos spre aprofundarea lecturii Originii Speciilor, a lui Charles Darwin, deși știu că, spunând acestea, mă voi afla deodată într-o neprielnică contradicție interioară a propriilor mele emoții, indiscutabil variabile și divergente pe alocuri. Așadar, stimulată de mirarea ingenuă a doamnei de mai sus, alături de lectura amintită, mă întreb, impresionată de vremea apăsătoare, dacă însușirea calmă a personalității mele nu este cumva, adăugată unei predispoziții înnăscute, o adaptare selectă la împrejurarea frământată a vieții mele unice și irepetabile, caz în care nu găsesc de cuviință decât să mulțumesc din suflet Creatorului generos.
