Îmi spune Felix despre poezia pe care a scris-o la școală pentru ziua poeziei; din câte îmi dau seama, fiindcă nu am citit-o încă, este o creație epică, niște versuri despre un câine (cum altfel?) și niște personaje din Star Wars, grupate în nu știu câte strofe, cel puțin două, vreo trei-patru, își amintește autorul, apreciată de colegi din școală cu bulinuțe sau așa ceva. Sunt convinsă că are un ritm jucăuș, o rimă neconvențională, o poveste cu tente moralizatoare vesele, cum îi sunt toate poveștile, dar pentru că nu o am în fața ochilor, îmi imaginez că poate semăna cu desenul de mai jos, un desen ca o poezie sau ca un afiș de prezentare a unor benzi desenate, atât este de inspirat (chiar în clipa asta nu sufăr deloc de subiectivitate).
Tot de ieri de la școală. Încă o mustrare verbală, a nu mai știu câta consecutivă de la aceeași doamnă profesoară, percepută iarăși ca o nedreptate, îl face să reacționeze mai zgomotos decât s-ar aștepta cineva de la el, trântește caietul de birou. ”Greșeala” lui Felix, scrierea cu majuscule a unui enunț, nu este un motiv suficient pentru a mustra, dar, din păcate, există educatori care se încred prea mult în instrumentele de coerciție, la fel cum există oameni care toarnă cu nemiluita medicamente în ei. Este exact despre ce am vorbit la workshopul de duminică despre învățarea în școală, anume că este mult mai fructuos în ceea ce facem să ne ghidăm după câteva principii sănătoase, decât să respectăm nenumărate reguli. Într-o notă contrară, o altă doamnă profesoară nu doar că nu mustră libertatea pe care și-a luat-o Felix să se semneze pe fișa de lucru ca Felix Skylighter, ci o împarte veselă cu băiatul.
