Aceștia sunt doi jucători de tenis cinstiți, (mai rar așa ceva!), în ciuda faptului că unul dintre ei înclină să se dopeze cu pâine cu unt și cu miere, iar celuilalt nu îi poți lua ciocolata de la gură. Amândoi ar vrea să câștige (mai multe meciuri) și uneori câștigă (chiar și bani), însă nu cu orice preț. De exemplu, ieri, la o minge dată de Felix, pe care arbitrul a văzut-o în teren și adversarul a contestat-o, Felix a anunțat hotărât că el a văzut-o afară, refuzând punctul necuvenit. (Nu comentez opinia publicului adult al acestui meci.) Este destul de evident că în lumea în care trăim cinstea este demodată, deci să nu devin prea serioasă. Rămân cu ceva tristețe, dar ciocolata neagră ajută. (Doamne, sper că nu și ea!) Ajută și relaxarea prin numărarea regulată a banilor, dar să nu fie prea mulți, că te ia cu dureri la inimioară și ți se prescrie Meldonium în pauzele dintre seturi. Ce-i drept (că doar despre cinste vorbesc aici), am vrut odată să-l învăț tehnica asta de relaxare pe Felix, ne-am apucat amândoi să-i numărăm banii din pușculiță, însă m-a luat enervarea, iar băiatul n-a înțeles nimic din lecția mea. Ca atare, ne-am luat de mână și ne-am eliberat cu niște Ascovit de căpșuni, autoprescris dintr-un exces compulsiv, doar suntem chiar și noi uneori victimele mileniului în care ne întâmplăm să fim. Mai încolo, cinstit coincidență!, am vrut să îl ajut pe Felix să își scoată o minge blocată în buzunarul pantalonilor de tenis și am dat de un pachet de ciocolățele ascuns cu dibăcie. El, băiat cinstit, a zis că nu știa de existența energizantului din buzunar și, mai cu seamă, că nu apucase să-și citească mailul în ziua respectivă (???), așa încât am realizat că cinstea mă obligă să-i întrerup sponsorizarea, împotriva convingerii mele asupra nevinovăției copilului, dar absolut în acord cu datoria față de imaginea mea impecabilă de organism vertebrat susținător. Așadar, i-am înlocuit costisitoarea și eficienta ciocolată cu ulei de pește natural, stors la fața locului (din recipientul încăpățânat de plastic nereciclabil). Mă rog, până la urmă, problema s-a dizolvat ușor în noianul irezistibil de fapte reprobabile imposibil de ascuns lumii largi, iar oamenii de știință au înțeles că a sosit acel moment în viața lor absolut științifică în care trebuie să o ia de la capăt cu căutările soluțiilor miraculoase vremelnice, cam ca în refrenul unui cântec stupid de care am râs ieri cu Felix în mașină, în care o fătucă jovială lălăia la un relativ nesfârșit, ”non-stop și de la capăt, non-stop și de la capăt,…”
Author: maria
Simultanee
Stimulat de reînceperea școlii, de dimineață am vorbit cu Felix despre…alte lucruri. Mi-a spus că pe planeta lui Spotu, copiii cu autism poartă o noapte întreagă o brățară specială și se vindecă. Doar șapte mii de diamante costă brățara, dar nu te întrista, mami, o sută de diamante acolo înseamnă o sută de lei la noi. Apoi mi-a povestit de fratele lui Spotu, nu mai știu ce-a zis despre el, dar mi-a atras atenția când a afirmat că acesta este un frate extraordinar, așa ca Horia. N-aș fi putut rămâne indiferentă la o atare remarcă, mai ales că ieri, ca întotdeauna, a venit de la aventura duminicală de pescuit a celor doi frați, certându-se cu Horia și promițându-i, tot ca întodeauna, că nu îl va mai însoți. Aventură, da, cea mai cea aventură, inclusiv pentru noi, părinții, care am recepționat următorul mesaj telefonic trimis de Horia, ”mamă, sunt în stare de șoc!”, urmat desigur de explicațiile pline de patos ale întâmplării șocante, o întâlnire excepțională și o luptă cu un monstru acvatic, un somn cât pescarul mare, dar oricum mai mare decât pescarul mic, hi, hi. Între timp și simultan, școala a reînceput cu un Felix gata stimulat și un Horică pregătit să simuleze alături de mii de liceeni un examen de bacalaureat, ceea ce a și făcut după o vreme, nu suficient de multă, întrucât nu i-a ajuns să transcrie totul de pe ciornă, cu toate că el este un tip matur și eficient, împotriva vârstei și tendinței de normare a școlii. Din fericire, primăvara este chiar ea însăși, nimeni nu cade de fazan dacă se simte deodată mai optimist decât se aștepta să fie, știu asta de la zborul matinal neastâmpărat al unei ”trupe” de fazani.

Natural
Atmosfera solemnă acasă în dimineața asta, Felix interpretează Imperial March din Star Wars, rezistă doar vreo douăzeci de minute, îl dor degetele, apoi îl ascultă pe Youtube, foarte încântat (ține-i minte încântarea din ochi!), pentru că durează o oră întreagă. Vântul șuieră prin scobiturile casei, nu există acompaniament natural mai potrivit. Natural. Îmi mai trece o dată astăzi cuvântul ăsta prin minte când trag de Horică să grăbească pregătirile. În loc să alergi ca vântul prin scobituri, mai bine strigă-l pe Horia, o îndemn pe Kiti. O țin ușor de mâini, stau în fața ei, ea mă absoarbe cu privirea. Nu spun ”absoarbe” întâmplător. ”Hoooo-riaaaaa”, eu îmi împing cu putere silabele departe de mine, dar ”O-ia”, Kiti și le înghite sec pe ale ei, aproape înecându-se cu ele. Aici este momentul în care îmi vine în minte naturalul. Unde este naturalul din vorbirea asta centripetală? Continuăm să-l strigăm pe Horia. Cu cât mai tare, cu atât mai împrăștiat. Bănuiesc că am putea fi socotite drept înnebunitoare, dar cu toții suntem atât de familiarizați cu repetiția, încât a repeta pare uneori natura noastră. Repetitio est mater, da, dacă nici noi n-o știm, atunci cine? Nu foarte împrăștiat, ci timid, cu reținere, ca o cădere neamortizată, seacă, neempatică. Vorbirea ei nu are ecou, fiindcă nu știe cum să se descotorosească prin cuvinte. Poate că de-asta este excesivă uneori. Câteodată tind să supraevaluez naturalul. Ufffffff!
Abur
Până se pregătește Horică de școală, o pun pe Kiti pe taburetul la picioarele căruia stau în paralel două gantere de câte cinci kg, vreau să văd ce face cu ele. Kiti calcă cu tălpile barele care fixează greutățile și le rulează înainte-înapoi. De ce nu, mă gândesc, și observ că fetei îi place provocarea. Îi arăt cum să apuce o ganteră cu mâna, apoi, când Kiti o ia, îi număr ridicările. Pe la cinci încetinește, mimând neputința. Se bucură. Bucuria ei este înduioșătoare, dar așa sunt toate bucuriile ingenue. Mă gândesc la trăirile ei ca la un cer încețoșat, cuprins de tulbureală. Dar ceața este întotdeauna promisiunea unei seninătăți neintuite.
S-ar putea numi, desigur, exotic
Îmi plac parfumurile cu nume exotice, cum îmi rezonează Escale a Pondichery! Descrierea plastică a lui Felix are deasemenea răsunet interesant, lui i se înșurubează stropii minusculi de parfum în nas, cuprinzători până în gură și urechi, iată un motiv potrivit de a stabili niște repere și comunicări anatomice. Hapciu!
Îndrept patul, timp în care Kiti, spălată și îmbrăcată, așteaptă, urmărindu-mă de pe scaunul din spatele ușii larg deschise a balconului. Nu însă astăzi, când se ridică de pe scaun și se lasă cu totul într-un cot pe dulapul de haine, încrucișând neobișnuit picioarele pe podea. Mereu mă face să zâmbesc cu posturile ei caraghioase, iar orice zâmbet merită răsplătit cu o îmbrățișare, așa că, după ce o îmbrățișez, Kiti își lasă greutatea trupului să se scurgă printr-un cot pe umărul meu și își încrucișează din nou neobișnuit picioarele pe podea, ca înainte. Nu aș putea să bag mâna-n foc că n-o face fericit intenționat.
Circulă pe internet o poză cu două mimici ale aceluiași câine, o expresie arțăgoasă, înspăimântătoare, reprezentând mama-acasă și una blândă, zâmbitoare, adică mama-în public, dar Felix o privește amuzat dezaprobator, el susține că imaginea se potrivește cu realitatea cel mult invers. Dacă mă gândesc bine, ar putea avea dreptate, îl cert mai degrabă ca să se conformeze la așteptările unui public dat, decât acasă, unde are libertatea să ignore anumite standarde sociale. Cred în comportamentul social decent, împotriva tonului general deranjant de indecență și insist să îl demonstrez, bineînțeles în măsura în care înțeleg să o fac.
Horică mi-a spus odată că sunt tare ”witty”, ceea ce este desigur un mare compliment, nu neapărat pentru că vine de la un adolescent, ci fiindcă vine de la propriul adolescent. De dimineață, fiind în eterna-i mare grabă, l-am luat ușor peste picior, amintindu-i că mi-a spus odată că sunt ”witty”, pentru a-i minimiza reacția. N-a fost să fie, mi-a răspuns că sunt witty, dar pitică. L-am amenințat că îl voi atinge cu un pumnișor când va ieși pe ușă, iar el, în aceeași vânzoleală după cărți și caiete, a îndeplinit presimțitor un hohot scurt de râs. Bună dimineața!
Mărțișor
Am în minte să îi cos, ca de obicei, lui Kiti un mărțișor de bluză, dar nu găsesc prin casă decât unul cu ac de broșă, pe care chiar ea l-a confecționat pentru mine mai de mult. Nu este potrivit, mi-e teamă să nu se înțepe, astfel aleg să îi leg la butonieră un șnur de mărțișor, pe care îl asortez cu inimioara roșie brodată de mine pe salopeta. Primești și o agrafă roșie în păr?, nu insist, dar ea mă lasă să exagerez. La micul dejun Kiti, în loc să vestească primăvara, împrăștie cerealele lui Horică pe masă, iar băiatul, la rândul său, în loc să le adune, vestește o mică furtună asupra surorii sale. Cu atâția vestitori ai diverselor evenimente, dimineața devine cam agitată, astfel că nu se mai înțelege care ce anume vestește, de aceea devin mai explicită și îi înștiințez eu însămi de data asta pe băieți că surioara lor este astăzi, nu vedeți???, un mărțișor pufos și parfumat. Oooooo, se înmoaie cu toții de drag, iar Kiti primește plină de grație îmbrățișări. Să vină primăvara!
O cercetare
Citesc că educația părintească empatică îl tulbură la nivel organic celular pe părinte, dar nu ăsta este motivul pentru care îmi accentuez cuvintele ca să-l fac să înțeleagă, dimpotrivă, sunt pregătită să-mi îngrijesc imperceptibila stare inflamatorie eventual rezultată, numai să îi fie bine copilului, un bine întreg, emoțional și trupesc, fiindcă întâlnesc prea mulți oameni cu principii morale haotice, decurse din învățătura părintească cea mai dezastruoasă, precoce și neadevărată, că transparența emoțiilor este rușinoasă, detestabilă și un semn al slăbiciunii. De fapt ”descoperirea” nu este tocmai uimitoare, întrucât a te îngriji de bunăstarea altui om cere depunerea unui efort, dar nu mă miră căutările de recunoaștere și întărire ale unor comportamente mai degrabă ”la modă” decât firești, întrucât firescul a cam căzut în desuetudine.
Așadar se întâmplă să mă uit pe mine prin vreun colț al firii când îi cer copilului mic să știe, din fericire copilul mare mă trage de urechi, ”hei, pe unde rătăcești?, vorbești prea tare!”, iar eu nu pot decât să îmi spun, ce mult iubesc să-mi facă observații copiii, pentru că este firesc să nu le știu pe toate, iar eu iubesc firescul, și totodată pentru că mă bucur nespus să îi înțeleg întregi, cu încredere. Să cercetăm!

Niște semne nu neapărat însemnate
Cu o noapte înainte am visat asemenea grozăvii și scârboșenii, încât abia am așteptat să treacă noaptea de azinoapte pentru a da pagina. S-a dat singură, desigur, sau cel puțin n-am dat-o eu cu bună știință, mă rog, ca să ajung să mă torturez într-o sisifică străduință de a completa, copia și transporta niște dosare printr-un labirint nemaivăzut, totuși mult mai grozav decât cel pe care trebuie să-l străbat astăzi ca prin vis în realitate. Ca prin vis, fiindcă adesea mă regăsesc confuză în astfel de treburi administrative, nu prea înțeleg de ce. Măcar e rece afară, iar recele în atari situații ajută. Povestea lui Felix a continuat, bineînțeles, în dimineața asta, de obicei poveștile lui se întind cam pe trei-patru zile. Continuarea a înregistrat note autoironice, pe care le descopăr cu plăcere și le asemăn cu cele ale fratelui său mai mare, chiar dacă nu întrevăd în cazul lui Felix dobândirea subtilității fratelui său. Dar mai bine să nu anticipez.
N-au trecut prea multe zile de când au ajuns în cele din urmă toți copiii noștri să-și doarmă profund diminețile, ceea ce se poate nota și identifica cu un prag al devenirii noastre familiale, unul tânjit prostește-prematur de mai toți tinerii părinți, pentru că așa este mersul vieții în general, grăbit. Nici nu-i de mirare de ce ne chinuie într-atât precum o fac așteptările. Noi nu putem să ne plângem că nu am ajuns la o anumită performanță a răbdării, cam de la trei-patru luni ale lui Horică, deci de acum șaisprezece ani visăm să ne reapucăm de visat dimineața. Răbdare, așadar, o să vină tuturor vremea să viseze grozăvii și scârboșenii. Trebuie să anunț a nu fi luată totalmente în serios. Ca o introvertită deghizată într-o extro, nu voi renunța să glumesc pe seama propriilor mele frici. Nu mă refer la cele cu adevărat hilare.
Iată de ce grafism încurajator este soarele în stare!
Ca prin farmec
Diminețile au devenit mai încântătoare odată cu încălzirea zilelor și nopților, Horică, cu ascuțimea extraordinară a simțurilor sale, ne atrage atenția asupra cântului păsăresc, mereu inedit și fermecător la începutul primăverii. Până de curând m-am temut pentru lalelele mele, să nu iasă din bulbii lor puioși, nu încă, dar există desigur o inteligență a viețuirii plantelor, precum și a animalelor, înnăscută și dobândită, care le ocrotește, singura, de altfel, pe care mă pot, în cazul acesta, încrede. Astăzi, însă, simt în aerul ușor al dimineții, când scutur pe terasă fața de masă, toată energia si vibrația trebuincioase mereu repetatei vieți rodnice a pământului. Pădurea este de la zi la zi mai verde-veselă, iar transformarea asta aproape ireală face din mintea mea un loc prielnic pentru a primi poveștile fanteziste, scornite după un bun-plac de-a dreptul excesiv, dar adorabil de către Felix, zi după zi în drumul nostru spre școală. Cum mă găsesc, precum am observat, mai permeabilă astăzi decât ieri, să zic, iată povestea dimineții, în care se făcea că Felix a ieșit într-o bună zi la o ”plimbare relaxantă” prin savană împreună cu Spotu și a întâlnit un crocodil cu coada rănită (pe Animalozurn, planeta-martor, cozile sunt foarte importante pentru crocodili), au vrut să îl salveze, fiindcă, atrase de rana cozii crocodilului, niște leoaice cu pui îl urmăreau. Și-au dat seama că leoaicele voiau carne pentru pui, de aceea Felix ii Spotu le-au promis câte trei tone de carne. Pe planeta aceea existau plante de carne, însă, când stau la coadă la plante, leoaicele și alte prădătoare își dau seama că n-o să le ajungă tuturor, iar ăsta este motivul pentru care pornesc să vâneze alte animale. În paranteză fie spus, leoaicele plantaseră la ele in grădină plante de carne, lalele prăjite și ghiocei care secretă un sos de ciocolată, numai bun pentru Felix și Spotu, și, deasemenea, o salcie de apă, care, atunci când bate vântul, udă toată grădina. Mă rog, până am ajuns la școală, leoaicele s-au împăcat cu tirurile de carne vegetală primite și cu crocodilul care, de fericire, a început să zâmbească, fiindcă, ”știi”, crocodilii sănătoși de pe planta aceea au mereu un zâmbet pe față. ”Pe cuvânt” de povestitor antrenat. Bună dimineața!

Deschis
Doi dintre prietenii lui Felix se vor plimba la Londra în vacanță, de aceea îl întreb dacă ar dori să mergem doar noi doi împreună cu ei, iar Felix îmi răspunde, ”așa și-așa, cu o ușoară înclinație spre dreapta”, aha, înțeleg eu că nu este nevoie de mai multe amănunte, rămânem acasă. Este foarte fericit încă de la sfârșitul zilei trecute, am participat ieri la aproape toate orele clasei sale, ăsta este motivul, de bucurie vrea să îmi întoarcă bucuria, îmi cântă mai mult decât de obicei la pian, apoi îmi povestește despre adorația lui Mr. Bean pentru Beethoven, în timp ce pe fundal pianul redă una dintre sonatele marelui compozitor.
Pentru mine, orele deschise ale școlii au rol informativ, dar sunt mai ales niște încântări. Desigur, nu sunt profesoară zi de zi, de aceea am privilegiul de a mă lăsa sedusă de copii, ce interesant cum se reproduc mereu și mereu aceleași însușiri și roluri într-o clasă, fie ea și de dimensiuni mici, cum este a noastră, independent de instrumentele prin care se exprimă ele, cine ar îndrăzni să ne nege umanitatea, să încerce numai să se aplece asupra copiilor.
O prietenă se bucură pentru mine pentru darul de a admira zilnic răsăriturile, pentru o clipă mă mir, credeam că răsăriturile sunt la îndemâna oricui, însă mă gândesc mai bine, cu mai puțină aroganță la darurile despre care cred că mi se cuvin, ”tocmai eu”, mă mustru, măcar sunt conștientă că le transmit mai departe cu toată umilința de care sunt în stare, răsăriturile maiestuoase ale primăverii timpurii.
Un balon cu aer cald
Să știi tu că odată, când erai mai mică, te-am dus în balonul de tenis, ca să îți admiri frații, și te-ai supărat. Nu știu ce te-a făcut să te superi atât de tare, tu ai mai intrat de zeci de ori în locul acela, dar atunci mi-ai făcut o mărturisire uriașă, din care eu, în neștiința mea, n-am înțeles decât să nu te mai aduc. Am plâns atunci, fiindcă un alt om ne-a certat pe amândouă, iar eu plâng când sunt certată, așa cum faci și tu mai nou, astfel am plecat împreună plângând departe de omul pe care l-am supărat, mai mult tu decât eu. *Mai mult tu decât eu* nu este un detaliu de prisos, dimpotrivă, este cel mai întristător motiv de supărare al meu, este mărturia faptului că n-am știut cum să te protejez. Acolo departe tu ai adormit în brațele mele, iar eu am visat în brațele tale că va reveni o zi când vei voi iarăși să intri cu noi în balon.
Ieri ai intrat. Ne-am așezat amândouă pe banca încărcată cu gențile și hainele copiilor, pe care nu le-ai atins, deși le-ai privit insistent de câteva ori, semn că ordinea în care erau așezate nu-ți convenea. Copiii te-au privit curioși, pentru că îți țineai măinile peste urechi, iar Felix te-a îmbrățișat, zâmbind timid. Ea este sora lui Felix, te-am prezentat celor două fetițe, băiatul părea rușinat de mine, de tine. Nu vorbește decât prin semne, iar odată ce am spus asta, tu mi-ai semnalizat cu gestul tău exersat că îți dorești un covrig. Fetele au zâmbit cald, instinctiv, ca două mame în miniatură, iar una dintre ele, cea mai sfătoasă, a ținut să-mi spună, împinsă de la spate de antrenor, că nașii ei cunosc o fetiță ca Kiti. Și tu ai privit curioasă copiii și nu te-ai împotrivit nici măcar o dată când te-am ridicat pentru a le oferi locurile sportivilor în pauze. Ai crescut mare și înțelegătoare.
Cred că există oameni care se pot întreba de ce am alege să te ducem în locuri în care nu te simți confortabil sau să te luăm cu noi la sute de kilometri depărtare de casă pentru a privi cum (noi) schiem și cred că ei sunt îndreptățiți să se întrebe. Eu nu m-am întrebat niciodată așa, iar pentru certitudinea asta mă simt binecuvântată, mulțumesc.
Robotice până la un punct
Mereu își repetă pașii, o Kiti robotică, așa ar spune Felix zilele astea, în care îmi tot spune cum va inventa el, când se va face mare, arici robotici, vulpi robotice, oxigen robotic și, în general, orice i se însăilează în poveste, numai robotic să fie, deci roboticei Kiti îi știu pașii imediat viitori la fel cum îmi știu mie pașii imediat trecuți, un fapt ce ar putea părea îmbucurător sau măcar ușurător și chiar este în unele împrejurări, deși anticiparea acțiunilor ei mă obligă la reacție uneori, iar ca orice obligație, asta anulează îmbucurarea, și Kiti se tot repetă pe sine până odată, când nu se mai repetă, când un singur pas, lipsă sau adăugat, mă pune pe gânduri, asta bineînțeles după ce mă uimește, de ce și cum, apoi cine și de ce o ghidează să rupă ritmul, sunt absolut în favoarea ruperilor ei de ritm, (deși astea pot costa), mai ales a ruperilor ritmurilor uniforme, absolut-ca atingerea providențială care le înlesnește, o gură sănătoasă de oxigen.
”Baia” sau condamnarea sarcastică ireconciliabilă
Mi-am amintit de copilărie într-un context în care se vorbea despre bullying, mi-am amintit clădirea în care învățam la un moment dat, o construcție veche, neobișnuită în peisajul citadin comunist, cu a ei intrare coborâtoare, parcă în adâncimile abstracte ale timpului, cu coridoarele largi, întunecate, misterioase și înfricoșătoare, ”baie” i se spunea după destinția originară a construcției, înfricoșătoare deopotrivă din cauza întâmplărilor îngrozitoare care ar fi pustiit-o, dar și pentru că găzduia în acele vremuri vitrege o școală specială, ce știam noi, copiii, mai nimic de la părinți, nici atât de la profesorii noștri, știam doar ce ne puteam închipui, fiindcă de văzut cu ochii prea rar vedeam, închipuiri desigur infernale, fiindcă astfel funcționează mințile nesaturate ale copiilor, mai ales puse în medii enigmatice, ”specialiștii” le spuneau copiilor cu dizabilități de care nu-mi mai amintesc, cu un sarcasm de nedescris, care nu mă lăsa niciodată indiferentă, copii agresați bineînțeles prin definiția generică crudă a vremurilor, însă percepuți ironic ca agresorii noștri, ai celor ”normali”, (îmi amintesc azi cu tristețe fuga îngrozită a unei colege ”urmărite de un specialist”), dar vreau să uit sau măcar să împing amintirea urâtă undeva înapoi, poate sub frumusețea deplină a dealurilor transilvănene.
Elastice
Horică îmi spune că un prieten, student în anul întâi, pleacă la schi cu părinții săi, eu număr vacanțele de iarnă de școlar ale lui Horia și cu greu îmi reprim imboldul de a izbucni în plâns, mă repliez cu dibăcie și profit de impresionabilitatea băiatului pentru a-i smulge promisiunea că va face și el ce face astăzi prietenul său, studentul. Socotesc apoi în minte că mi s-a făcut o nedreptate, băiatul nostru mare abia m-a depășit în înălțime, iar mie ar trebui să mi se dea șansa să mă familiarizez cu noua stare de fapt înainte de a înțelege cum o iau copiii din loc, apoi, însă, mă văd cu ochii (prea) îndrăzneți ai minții pe pârtia de schi de pe care tocmai am coborât ultima, abia-abia ajungându-l pe băiatul mic, mic la cei nouă ani ai săi, desigur, și văd echitatea, noi, mamele, rămânem mult mai degrabă mici decât înălțimea schimbătoare a copiilor noștri ne-o arată.
Caii sunt pur și simplu foarte frumoși și resemnați, ca mine, mama.

Ca o undă de șoc, la loc
Vacanța pentru copii începe promițătoare ca existența undelor gravitaționale, apoi, când aproape se sfârșește, dispare în ea însăși nefiresc de fulgerător, de parc-ar fi o gaură neagră, densă și atrăgătoare, zilele nu pot fi decupate din memorie, de exemplu lui Felix răsalaltăieri îi pare un exponat bătut în cuie într-un muzeu al amintirilor antice, (măcar ajunge acolo), vacanța se săvârșește într-un fel straniu până la urmă, violent ca unda de șoc începutul se îndoaie de-și atinge coada, atât și nimic mai mult până data viitoare.

Culmi
Sus, pe telescaun, ne odihnim picioarele de orășeni câmpeni consumate acum de orice grai și admirăm munții, munții frumoșii și supremii, căutăm cu ochii ființele misterioase ale căror urme din zăpadă sunt singurele indicii ale existenței lor pribege, motive de poveste, compătimim sincer un versant ciuntit pe de-a-ntregul de creația-i coniferă, trunchiurile în cioturi încurajează imaginația, butucii-iepuri și butucii-căprioare sunt cei mai atrăgători, țop-țop, gând vesel dă creșa brăduților, Tom-Degețeii verzi de-a pururea, bătrânii lor de peste drum și vale, înalți, cu trunchiuri chelite zăbrelesc prezumțios coastele necucerite ale muntelui, picioarele de orășeni câmpeni sunt gâdilate pe dinăuntru, este semn fidel al apropierii de culme, o culme a fericirii și așa ar putea arăta.

Picurături de zi
După ce dimineață a schiat neînfricat o vreme, Felix s-a dat peste cap să schieze ceva mai temător și a schiat; după ce s-a dat peste cap. N-a plâns decât mai târziu, când a crezut că a fost certat. N-a fost și n-a mai plâns. Dupăamiază a cerut niște felii de chec, s-a așezat lângă Bicu și i-a cerut să-i spună povești cu Kek Dieter, un coleg de-al meu din clasa întâi. Acum nu se simte în formă bună pentru a-și face temele, dar măcar spune că îi este dor de doamna învățătoare. Tata își amintește cum îl întâmpina Kek Dieter de fiecare dată când se vedeau la garaj, ”nenea doctoru, ce face Miahela (adică eu)?”, Kek rămăsese repetent într-a-ntâia. În casă la Gerlinde este liniște și inactivitate, doar la ferestre norii se mișcă unii într-alții, miros a ninsoare. Kiti râde mulțumită, cu coșulețul ei galben în brațe, ceilalți citim sau moțăim laolaltă. Felix își mănâncă feliile de chec și abia așteaptă să își reamintească neînfricarea.

Oscilații
Telescaunul se oprește brusc și începe să penduleze amenințător de sus în jos, din față în spate, eu strâng ferm bara de protecție în mână și-mi caut reper îndepărtat din privire. Nu-mi mai pot recrea starea de exaltare pe care legănatul mi-a dat-o în toată copilăria, dimpotrivă, oscilațiile trupului se simt ca disconfort teribil, mi-e frică de vertij. Băieții devin melancolici, cum ne-am fi împărțit pe cele patru locuri ale telescaunului dacă Kiti ar fi schiat cu noi, dar împărțirea noastră pe lift n-ar fi fost o problemă grea, desigur, cel puțin nu mai grea decât împăcarea copiilor cu absența fetei de pe pârtie, mă rog. Telescaunul nu mai pendulează, iar până în vârful muntelui trecem de la visare melancolică la veselie iscată de născocirile lui Felix care-l ”vede” pe Spotu coborând cu schiurile direct pe ghețar, ceea ce este de-a dreptul neliniștitor.

Te iubesc, e tot ceea ce contează!
Este cumplit de dureros să te gândești că s-ar putea ca propriul tău copil să nu te iubească, de fapt, nu atât abstracțiunea de ”a nu iubi” este răvășitoare, ci mai concreta imagine a indiferenței copilului înaintea lipsei tale din viața lui te mișcă; este dificil să nu-ți pui întrebarea, mai cu seamă atunci când aștepți compasiunea copilului, iar el nu-ți dă decât eventual o privire fugară rece, dar cred din rărunchi că toate premisele îți sunt favorabile, ție, părintelui, să îți fie îndestulătoare propria-ți putință și datul de a-ți iubi copiii, pe cel afectuos și deopotrivă pe cel stăpânit, numai să ai încredere. Desigur, asta nu te împiedică să te suprapui peste durerea personajului mamei băiatului cu sindrom Asperger din absolut inspirata punere în scenă a acestei piese de teatru.
Nuanțe
Din toate răspunsurile îngrijitorilor lui Felix de la școală culeg o idee esențială, copilul își vede de treabă cuminte, cuminte în ce sens ar vrea oricine, și responsabil. Dragul mamei, am un deja-vu! Mă apropii de școală, copiii sunt în pauză, ”mama lui Fix, mama lui Fix”, se aude o strigare. Apare fix când ajung să intru pe poartă. Felix se repede să împingă poarta metalică pe șina pe care culisează (îmi amintesc că odată m-am gândit că dacă aș fi o ușă, nu aș voi să fiu una care culisează, întrucât m-aș blaza în spațiul totuși generos care ni s-a dat) și chiar reușește s-o facă, numai că gardianul școlii se repede la rândul său să îl apostrofeze pe Felix, care replică prompt, ”pentru mama”, ”mama”, accentuează. Bărbatul rămâne imparțial față de propriile sale responsabilități, îl îngână aspru pe băiat, ”mama”, însă eu caut să devin părtinitoare față de buna dispoziție a tuturor, zâmbesc când îi reamintesc delicat adultului de universalitatea iubirii pentru mama și mulțumesc pentru că mă primește în spațiul pe care îl străjuiește. Gestul lui Felix de a sări să deschidă poarta este evident un gest interzis în împrejurarea dată, iar responsabilitatea gardianului îi impune acestuia să îl împiedice, dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre nuanțe. Maturizarea presupune abilitatea învățată de a percepe nuanțele, iar asta n-are cum să nu se lege de sensibilitatea artistică, deasemenea învățată. Să crească cu simțurile permeabile la estetica vieții înlesnește atingerea stării ataraxia (grecescul intraductibil), fiindcă am vorbit ieri cu Miss despre asta.
O ploaie veselă și adevărată cu nuci uriașe
Felix este bucuros, m-a însoțit la bancă pentru a-și converti bănuții din pușculiță în euro. A primit treizeci de euro, iar în fața bancnotei de 10 euro a izbucnit în râs, sunt exact ca mister Bean când a scos bani de la bancomat. A râs vădit amuzat și băiatul de la bancă, ”ca Mr. Bean”, a zis, el este foarte tânăr, poate că a urmărit, ca Felix, desenele animate cu Mr. Bean. Se poate să fi scris despre asta acum vreo săptămână, dar sigur n-am scris despre ploaia cu nuci uriașe de acasă, din sfârșitul de săptămână care a intrat cel mai de curând în non-existență. Toate cele două zile Kiti s-a ocupat să ne testeze răbdarea, perspicacitatea, perseverența și, până la urmă, inteligența, toate ale noastre, întrucât pe ale ei le-a demonstrat în timp congruent cu cel al testării respective. N-aș putea spune că am trecut testele fetei, întrucât Kiti și-a împlinit cu ocazia noului joc inventat, ploaia cu nuci, deopotrivă nevoile senzoriale, tactilă și auditivă, cât și nevoia de joc și controlul jocului. Aș putea considera, totuși, că nu ne-am aflat, niciunul dintre noi, ceilalți, în postura tristă și dureroasă de pierzători absoluți, întrucât lansările de la etaj ale fetei cu nucile accelerate suplimentar față de gravitație s-au lăsat cu explozii la contactul cu parchetul, nu cu vreun cap de om. Nu mai spun despre praful și pulberea roșcată și țăndările lemnoase groase împrăștiate spectaculos pe rază generoasă, ele fac parte din joc.
Nu pot să nu las pe această filă micul dinozaur de companie creat de Felix și încălecat de nu știu ce stormtrooper.
Accelerații negravitaționale
Pe cât de familiară mi-a fost odată zona asta a orașului, pe atât de haotică și neintuitivă îmi apare astăzi. Dacă se lasă noaptea peste oraș, mă rătăcesc într-o aglomerație de mașini, urlete, lălăieli radiofonice deprimante, străzi necunoscute și, în general, stimuli asurzitori de naturi felurite, pe care mă aflu pe cale să nu-i mai pot îndura. Felix își aruncă picioarele în plan orizontal, senzația eliberatoare de scurtă durată îi redă dispoziția poznașă, își amintește ce nu îi place în afară de totul la a avea păduchi, faptul de a sta la pieptănat. Aici intervine Kiti care îl trage de părul fără păduchi și iarăși încep să-l doară picioarele. Sunt uimită de propria-mi dezorientare, dar încerc și o oarecare stare de amuzament, fiindcă cercetez posibilitățile de ieșire din marele labirint al șoselelor la orele înserării, ghidându-mă după fler, fără urmă de (re)cunoaștere rațională, ca-ntr-un joc de-a baba oarbă, în vreme ce ieșirile mi se arată încăpățânat doar în imaginație. Jocul hazardat este unica soluție, dată fiind deplasarea greoaie și adesea riscantă de pe o bandă pe alta. Ieșim în cele din urmă pe căi familiare, mai relaxate și mai ordonate, într-o mai simplă ordine, pe care timpurile în care au fost construite le-au cerut-o inginerilor și arhitecților lor. Kiti nu mai țipă din toți bojocii, iar eu pornesc să mă simt ca peștișorul auriu ce scapă din picătura de apă din acest experiment.

Deblocare
Cu atât de mult tenis în diminețile astea, ajung rar să-mi fac însemnările în jurnal. Ieri am trecut de obișnuitul deja loc comun al umilinței datorate sistemului cu evaluarea anuală a condiției lui Kiti, dar trecerea aceasta nu mă mai sperie cum mă speria altădată, iar pe Kiti n-o mai surpinde într-atât încât să o inflameze, n-o lasă nici indiferentă. De fapt, fără să caut semnificații și rațiuni ale întâmplărilor petrecute, iată că testul nesfârșitei așteptări în fața simbolicelor uși închise ale policlinicilor de stat a fost el însuși măsura neintenționată a maturizării copilului Kiti, întrucât nici presupunerile, întrebările sau speranțele doamnei psiholog, nici celelalte observații nu au fost mai relevante. Copila nu a fost mai liniștită decât acum un an sau doi sau trei, nu a fost nici mai mult sau mai puțin negativistă (ah, cât îmi displace adjectivul ăsta în context) sau altfel, ea a crescut și s-a maturizat într-un ritm propriu, cu limitările caracteristice, personale și ale afecțiunii, dar mai ales a arătat că înțelege oarecum nonsensul prezenței noastre acolo, fiindcă s-a îmbibat temporar de resemnare, o stare care nu o descrie fidel în ultima vreme, apoi, către finalul șederii noastre, de un plictis-intrigant, un fel de plictiseală sofisticată cu intenții tendențioase. Am chiuit surprinse de bucuria eliberării amândouă în timp ce am coborât treptele policlinicii, iar la parter am adorat să îi închei excentric fetei haina la spate în văzul perplex al tuturor, cu sentimentul limpede și prețios al libertății. Curios cum senzația apăsătoare de spirit întemnițat poate dispărea subit, ca o vedenie, ca o deblocare.
Kiti simfonică
Dacă Kiti ar fi compozitoare, ar scrie simfonii, dar ea nu este compozitoare, fiindcă este chiar o simfonie. De obicei se cântă pe sine la finele săptmânii, mai cu seamă atunci când noi nu suntem foarte vrednici să o (în)cântăm. Nu este ușor s-o înțeleg întreagă, cum este, abia de-i deslușesc niște arii, mai ales pe acelea care nu mi se opun. Îmi trebuie cultură muzicală. Între timp e liniște, muzica mă ține-n brațele ei, iar acesta nu-i lucru neînsemnat. În intimitatea creată am convingerea necugetată că urmează să-mi vorbească. Să știe lumea că o și face. Aici, acum. Nu-mi vine a crede, scot un chiot de bucurie și o sperii, nu mai vorbește pe limba mea. Doamne, Kiti, tu știi! Își drege aparatul de încântat, îmi apucă mâna, își înfășoară gâtul cu palma mea lungă, caldă, ca un fular. Pianissimo, încă un strop. Apoi fortissimo, deschide balconul, ia o mână colosală de zăpadă și o aruncă pe noi.















