Tinerețe fără bătrânețe

De câteva zile Felix îmi spune povestea unei pume care are tot felul de aventuri împreună cu el și cu Spotu într-o junglă nemaipomenită, avem zilnic timp pentru poveste, timpul petrecut în mașină, îmi privesc umbrele feței în oglindă și sunt uimită, cum de nu îmbătrânesc, băiatul crește, desigur că crește, dar poveștile nu se epuizează, iar fabulosul încape încă în realitate, fiindcă îl văd cu ochii, aceiași ochi cu care mă văd copila care, zic ceilalți că, am fost, are nouă ani și multe povești de îmbucurat, sună telefonul în jungla sofisticată (este o junglă care crește în sus, dintr-o cameră din castelul lui Spotu, și crește mulți kilometri în sus, deci se înțelege ce o complică), un glas concret în aer ar putea să se potrivească într-o lume fantastică, dar nu, glasul îmi vorbește până când povestitorul intervine brusc, ”bine, tati, pa”, ne prefacem că eroii au întâlnit o cascadă în cale, apoi continuă să se mire el însuși de ce se mai întâmplă în poveste pe măsură ce o scrie, așa cum cred că funcționează adesea mintea scriitorului, acest prim cititor al operei sale.

 

 

1064538_10208398837638605_5579013999559712599_o

Supus

Aș voi să cred naiv că șirul cuminte și neîntrerupt de mașini ce urmează șoseaua principală a satului este oglinda respectului pe care nu l-am învățat la timpul potrivit și a inteligenței noastre sociale, numai că mi-e teamă că ne ține în loc mai degrabă un sentiment egoist de teamă și nesiguranță pe drumul înghețat, uitat de drumarii înzăpeziți în propria lor neglijență. Din fericire în acest caz, teama ne supune și ne mai diluează convingerile arogante.

Si Kiti înțelege supunerea, natural o face, fără intrări artificiale în învățare, fără teamă sau resentimente, ci crescând simplu în cel mai genuin leagăn al omului, lângă fratele ei. Nu mă mai uimește astăzi, ci rămâne doar să mă încânte observarea răsunetului impresionant asupra fetei al atenției pe care Horică i-o dăruiește cumsecade. Fratelui ei i se supune fără rezerve.


DSCN5198

 

DSCN5197

DSCN5192

Țesuturi

Dacă aș fi o față de masă, aș fi una multicoloră, mereu bine întinsă și niciodată plină de firimituri. Aici nu aș semăna cu Kiti, fiindcă ei îi este indiferent ce culoare are, asimetriile de poziție sunt ea însăși, iar în cutele create își strânge meticulos firicele de materie diversă. Până când vine clipa în care se scutură voluptuos și atunci sunt fericită să mă poată suprapune. Dar nu suntem fețe de masă, nici multicolore, nici monotone, nici perfecte sau diforme, ba nici măcar într-o perpetuă bunăstare trupească. Felix ar spune în punctul ăsta, vezi, mami, ți-am spus eu că suntem câini. Dar nu, nu despre asta e vorba, ci despre cum Kiti se trezește în unele dimineți de parcă ar fi o uitată (pe sub stratul gros de firimituri ce o acoperă) față de masă abia scuturată energic de tot și de toate nimicurile pământului, mai proaspătă ca alaltăieri, dar, vai, mult mai curată decât ieri, așadar o Kiti cu chip nou și fără metehne. Mereu, după ce ies, realizez că ieșirile din cercurile viciate sunt de fapt ușoare, ca scuturarea unei fețe de masă.

12484640_10208566527870756_7010853312241748945_o

Într-o veselă și neavenită panică

Abia ieri am înțeles (cred) culorile codurilor de panică, despre care pricep că au aceeași semnificație indiferent de grozăvia care stârnește panica. Așadar roșu nu înseamnă neapărat că arde la propriu, ci că se simte extrem. Extrem de bine se simt azi cei mai mulți copii, în ciuda faptului că s-a declarat doar cod galben, să se închidă școlile este unul dintre visurile școlarilor, cărora puțin le pasă de joaca autorităților de-a panica. La noi pe uliță este în schimb un cod fantastic, imaculat și geometric așezat, complet fără culoare, așa cum ni s-a dat din moși strămoși prin codul genetic al iernii, fiindcă vorba poetului, ”Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate.”, inclusiv panica. Copiii simt (dulcele), fără să înțeleagă (amarul), că dacă primești o bombonică, trebuie să dai înapoi indulgență. Că doar nu ne arde să dăm la lopată, decât pe unii dintre noi. Să dea ei! Ca atare codul de panică se cere bine cumpănit de către cei nevoiți să fie mai puțin îngăduitori cu ei înșiși. Uite-l pe Felix, de exemplu! Are același vis ca oricare dintre colegii săi, școlarii, dar îi explică cu maturitate fratelui mai mare că în curtea școlii lui, zăpada dispare în lopeți aproape mai repede decât se așterne, așadar ce sens ar avea să îi închidă cineva porțile. Cu asta sunt totalmente de acord, dimpotrivă însă, ușile mașinii mele trebuie să stea închise când ninge, chiar dacă riscul să încremenească de ger este mare, iar accesul lui Felix înăuntrul ei este posibil numai prin portbagaj, ce fericire! Uite-o și pe Kiti, alt exemplu! Ea nu știu ce visează în legătură cu școala, dar știu că își cere dreptul la respectarea rutinei, așadar mă aleargă din bucătărie în hol și înapoi, bucurându-se să mă vadă în familiara panică cinstită a dimineților mele. Bună dimineața albă!

DSCN5149

 

DSCN5164

DSCN5158

Fără artificii

Și-a luat bilet Kiti pentru reprezentația din seara asta, vrea Felix hâtru să spună că îi îngăduie surorii sale să asiste la activitățile de igienizare de seara, dar are abonament, doar ți-am mai spus, îi reamintesc, domnișoara se așază confortabil pe canapeaua din holul-încăpere, pe care a dispus-o transversal, cu deschiderea către ușa băii, picioarele i se încrucișează, iar adesea dinamica încrucișării lor îi întinde totodată și colțurile gurii într-un zâmbet suav, de parcă o legatură invizibilă se face între vărfurile picioarelor și gură. Avem timp cele trei minute socotite fără greș de clepsidra din brațele broscuței-dentist să ne oferim una alteia senzații și dezmierdări, în timp ce ne prefacem că suntem pe deplin prezente la spectacolul lui Felix. Apoi eu urc pe scenă, iar Kiti își descrucișează picioarele cu delicatețe, așa încât îi rămâne zâmbetul pe față, ca un nod nestrâns pe-o ață, adică oarecum în pericol să se încurce, fiindcă este un pic nelămurită de ce nu ne mai vede de pe canapea. Apare Kiti în baie, ca o asistentă responsabilă în spatele chirurgului, ea ține prosopul cuminte pe brațe cu mai multă adecvare în atitudinea maternă de soră mai mare, iar când coboară Felix din cada de baie, îl înfășurăm amândouă în el și-l alintăm cu duioșie, mă rog, uneori cu câte un gest brutal-duios, așa încât să creăm premisa unui somn cu vise frumoase fiecăruia dintre noi. Ceea ce nu se împlinește celor care nu ni s-au alăturat, întrucât Horică se trezește terifiat de coșmarul ce îi dă senzații concrete de rău, de abia îndrăznesc să vreau să știu ce imagini onirice l-au tulburat, deci îndrăznesc, și mă prăpădesc insensibilă de râs când aflu despre coșmarul unui iminent mic dejun constituit de un bol de iaurt scârnăvit de o lingură uriașă plină cu Nutella.

 

DSCN5136

DSCN5130

Cu simpatie despre melci

Astăzi, prima zi de școală, Felix întârzie. Dacă aș fi în locul lui, m-aș neliniști. De fapt mă neliniștesc fără condiția de mai înainte, deci nu contează covârșitor pentru starea mea cine întârzie. Eu cred că undeva, înaintea noastră, s-a întâmplat un accident. Felix crede că o trupă de melci traversează strada în grabă mare, ca să nu întârzie la serviciu, și de-asta stăm pe loc. Care serviciu, mamă, melcii lucrează de-acasă, îi spun, fiindcă știu ce înseamnă să-ți (con)duci casa în spinare. Da, știu, dar melcii ăștia sunt colegi cu tati, lucrează acolo și sunt cei mai buni lucrători, după tati. Bine, măcar știm cum stăm. Kiti nu se mișcă niciodată ca melcul; fără discuție, nici melcul n-are agilitatea fetei nici în vis (asta cu visul este o presupunere, desigur). Ca atare, Kiti n-ar trebui să întârzie vreodată și nici n-o face, dar asta n-are nici întâmplător legătură cu iuțeala copilei. Ce o poate împiedica pe Kiti sunt propriile ei hohote de râs, fiindcă, se știe, energia necesară râsului în hohote se suprapune peste energia cinetică, micșorând-o pe cea din urmă. Deși râde în hohote nesfârșite ca valurile la țărmul mării, Kiti nu întârzie astăzi la școală, microbuzul ei trece cu mult timp înaintea trupei lui Felix de melci. Horică este prea blazat ca să-i pese de moluște și întârzieri, deci nu-i pasă sau se preface. Dacă se preface, o face bine, iar masca indiferenței  se va usca și va cădea vreodată. Deocamdată ne cade începerea școlii direct în spinare, brutală și grea, ca îmbulzeala din autobuzul studenției mele.

FullSizeRender-007

Necumpănit

Uneori știi pur și simplu că lucrurile nu vor sta cum ai vrea să stea exact în clipa următoare fără să fii pesimist, îi strâng lui Felix mâna inflamată încă de la gerul de săptămâna trecută în mâna mea și trag literalmente de el, ocolind băltoacele murdare, ne plouă la derută din cer nemijlocit, pasul repede este dezorientat și el, un junghi intercostal mă împinge de la spate să călcăm amândoi brutal în apa întinată, apoi rece, recele vine pe locul doi, fiindcă îl înregistrez direct pe gambele dezgolite un centimetru deasupra cizmelor fericit impermeabile, socoteala de a găsi o bancă nu iese, ceea ce nu-mi pare paradoxal într-un oraș cu străzi cucerite de bănci și farmacii, cei doi aliați credincioși, (pentru că ziceam mai sus că uneori știi…), iar programarea la pediatru îmi zvâcnește concret în tâmple, urăsc să întârzii oriunde, dar mai cu seamă la pediatru, apoi mă pornesc și-mi urlu neputința ca o netoată către cer, amuțind copilul tăcut și nevinovat din stânga mea, cu care fac necinstit și indirect un schimb de tensiuni nenecesare, împotriva științei mele, putinței mele de autostăpânire, calmului meu înnăscut, dar mai ales împotriva iubirii mele de mama care nu vrea să-și rănească vreodată copiii.

12527745_10208493540206110_608351574_n

Serios? Bucătăreasă pe Everest???

Plouă bizar la minus șase grade în timp ce Horică se ține de planul de a ieși în parc la o bulgăreală cu prietenii. Nu pleacă fără umbrelă, din păcate nu am una mai mică, mai discretă să-i dau, decât cea mai mare umbrelă existentă de mână. Ideea se dovedește a nu fi deloc rea, îmi spune la telefon că se apară de bulgări cu ea. Sunt fericită când îmi spune lucruri la telefon și știu că se cade să fiu recunoscătoare, mai ales că de dimineață i-am făcut o nedreptate. S-a înfuriat fiindcă voia să-și găsească în grabă mănușile aflate într-o cameră pe care o ținem încuiată din cauza lui Kiti și a bombănit-o pe sora lui, iar eu, mai crudă pe moment decât înțeleaptă, i-am amintit că în nici doi ani pleacă de acasă. Urăsc să fac asta, dar am noroc de un copil mai degrabă înțelegător decât ranchiunos, iar clipa-mi este favorabilă, este bucuros pentru că își revede prietenii după aproape trei săptămâni. De când a nins, Felix nu-și dă jos mănușile de schi, nici ochelarii de schi de pe cap. Acum, fiindcă i-am cumpărat ghete de zăpadă (a fost nevoit să le poarte pe cele nr 39-40 ale fratelui său, cu 3-4 numere mai mari), vrea să stea și încălțat. Să stea. Îmi spune, ce drăguț sunt, când se privește în oglindă și știu că se referă la bujorii din obraji și de peste rotunjimile bărbiei sale. Ești! Dacă pornim iarăși drumurile cu mașina, Felix se reapucă de creat povești. Acum zice ceva despre o expediție împreună cu Horia, Spotu și trei puiuți, Jon, Josef și Ion (pe Ion eu i l-am botezat), aud de niște dinozauri ruși, cei mai răi dinozauri, de o țară Dinodinia cu un Everest mai impresionant decât al nostru, de conducătorul răilor, pe nume DragodinPutin și tot felul de întâlniri surprinzătoare cu Palpatine și Luc și chiar Darth Vader, dar bun. Îi sugerez să o ia și pe Kiti în poveste, să-i dea măcar un rol de bucătăreasă, dar ma privește zeflemitor și mă maimuțărește, ”Serios? Bucătăreasă pe Everest???”

12465872_10208474852818937_518495413665482801_o

Tinerețea la bătrânețe

Dacă tinerețea este menită să fie irosită numai de către cei tineri, iar sensul de mers este unic și irevocabil, atunci omului care îmbătrânește nu-i trebuie enunțuri logice ca să înțeleagă că îmbătrânește.  De fapt nu-i trebuie neapărat să înțeleagă cum de a ajuns unde se află, ci îi trebuie norocirea de a păstra amintirile gusturilor sale. Formele estetice concrete ale perfecțiunii au tot atâta stabilitate fizică precum inocența omului, longevitate. Nici nu mă miră să-i văd pe copilași aruncându-se netulburați, trupuri și inimi în zăpada imaculată, pentru că recele care-i învăluie le seamănă lor mai degrabă cu recele bun al apei ce stinge o sete, decât cu recele rău și aspru al degerăturii.

După Youth, de Paolo Sorrentino.

 

IMG_0961

 

 

 

Oarecum o urare, de fapt, urarea

Am mai scris într-o altă ultima zi a unui an cum nu mă tentează să-mi fac liste, cu ce-a fost, cu ce aș voi să fie, ceea ce nu înseamnă că nu-mi apar ispititoare pentru a fi citite listele altora, poate pentru că le admir curajul sau slăbiciunea de a le întocmi, nu-mi place să mă împart în două, cum m-ar împărți o linie trasă aleatoriu, fiindcă oricum sunt mult mai mult de două pe lume, cel puțin trei, n-am nicio îndoială că mă ordonez mult mai abil în propria mea existență atunci când număr clipă cu clipă, ceea ce face ca orice eventuală rezoluție să-mi apară ridicol de artificială în ochi, în realitate mă aflu un om ordonat într-un haos aparent, care speră să privească cu umilință înaintea lui.

La noapte rămânem acasă, iată una dintre redundanțele cu care-mi place să mă joc, în realitate nu văd de ce aș spune așa ceva când numărăm sute, mii de nopți acasă, într-un fel, a face o astfel de afirmație este echivalent cu a-ți întreba partenerul care doarme dacă doarme, mă rog, și este cu atât mai nepotrivit să mă multiplic prin replica cu pricina (vezi un paragraf mai sus pentru o dovadă că sunt mai mult de două pe lume) cu cât noi chiar dacă ”ieșim”, de fapt rămânem tot acasă, așa cum am tot ”ieșit” la revelioanele anilor anteriori, adică acasă, închei aici cu surplusurile de informație mai puțin relevantă sau, Doamne, ferește, irelevantă.

La noapte nu mâncăm, dar să n-o iau de la capăt, vezi paragraful imediat anterior, totuși am făcut o mică pregătire, așa cum mici cred eu că ar trebui să fie în general pregătirile de orice fel, nu pentru că nu cred în putința omului de a performa, însă, dimpotrivă, pentru că cred, așadar nu mâncăm la noapte, ci către noapte în familie, deși există printre noi voci pe jumătate nemulțumite pentru miile de nopți dormite acasă, slavă Domnului că nu-s nedormite, numai că, precum fata din poveste, nici dormite, dar nici nedormite, nopțile nu pot fi trăite la adolescență, care, se știe, se experimentează în deplinătate, deci și vocea trebuie aleasă să existe în mulțumire sau nemulțumire sau să tacă, de nu.

În schimb, sunt perfect înțelegătoare cu urarea care se face la noapte, întrucât anul nou nu vine neglijabil de des, precum nopțile dormite acasă sau mesele neingerate noaptea, iar dacă ea, urarea, este menită să releve optimismul, speranța și încrederea cu care suntem binecuvântați, și suntem, mulțumesc, atunci sper să fie congruentă cu mesajul lucrării lui Felix din dimineața zilei dinaintea nopții în care dormim și nu mâncăm acasă, așadar, La Mulți Ani cu sănătate și voie bună!

 
IMG_0641

Noduri autosolubile

Nepăsătoare și rece trece Kiti pe lângă mărul din palma întinsă către ea de Felix, un pic dezamăgit îmi spune chiar așa, am mai întâlnit o atare alcătuire poetică a banalului în exprimările sale verbale, de exemplu, Kiti mestecă fericită sau te iubesc cu răutate, fata primește mărul de la mine, aș aprecia că destul de fericită, ceea ce-mi mai domolește din nedumerirea -de ce de la mine, nu și de la el, în defintiv nu mă poate frustra mai tare decât a făcut-o trezirea ei de astăzi, de fapt o stare de semitrezie ca o împletitură fragilă între un trup încleștat de o energie frenetică suprareală și o minte supusă, ordonată după reguli prezente și comprehensibile, stare pe care am înghițit-o cu noduri și cu un pahar cu nectar de fructe felurite.

 

1556322_10208418373726995_2893395113042391349_o

Muzeologice

Un muzeu de profiluri n-ar fi nici pe departe lipsit de interes, măcar prin faptul că i-a trecut unui copil prin minte să-l imagineze. În ipoteza în care am construi în clipa asta acest muzeu, profilul de muzician al lui Horia ar fi de guitar jazzman, dar ar putea arăta oricum, important ar fi că dumnealui deține acest caracter precumpănitor al personalității sale de pus în ramă. Așadar la noi se cântă limpede și liber chiar în momentul dat. Nici Kiti nu duce lipsă de trăsături profilate, unul dintre profilurile prodigioase ale domniței se află însuși profilul din profil al fețișoarei, nu de alta, dar conturul acesta exprimă deseori mai convingător decât un orator elocvent. Acum manifestă pentru pace universală, iar dacă există îndoială că aceasta se poate face cunoscută printr-un banal, dacă vreți, contur al feței, nu pot decât să pun gaj știința mea emoțională în ceea ce o privește că lucrurile stau exact așa. Nu mai vorbesc despre profilul de creator al chiar inventatorului muzeului de profiluri, Felix în persoană, desigur, profilatorul.

10575310_10208425043213728_5673478010394778572_o

Lunatic

Ne-am luat la întrecere pe câmpul care nu încetează să fie cât vezi cu ochii, tremuram de emoție de anticipație, oare ce se modelează prin cortina de lumină, am alunecat pe iarba lungă orientată în vârtejuri dese și provocatoare până când am transformat câmpul într-un imens lunecuș nisipiu accidentat cu văi destul de line, hohotind cu veselie niște hohote și al lor ecou prelung și îndepărtat, venit din copilărie, acest mare canion al maturității noastre.
886351_10208410998382616_468785534257567574_o

1501382_10208411017463093_5981398646500728866_o

12401943_10208412820708173_5236079125256789006_o

Dezvinovățire

Dacă frumusețea este mai degrabă o încercare emoțională a receptorului decât însușirea unei entități oarecare, abia atunci pot înțelege ce caut eu în împletitura nesfârșită de crengi elastice, netede și lucioase ale salciei mele. Frumusețea este o experiență infinit repetabilă, iar simetria absolută de trăiri este uluitoare. Mă aflu o împletitură haotic-familiară de emoții, de aceea voiesc azi să mă cațăr în copac.
921092_10208389927775864_1781704692808278759_o

15

Cred că m-aș putea obișnui cu cincisprezece grade de Crăciun, cum m-am obișnuit în cele din urmă și cu prefacerea mea în adult, asta îmi amintește de copilărie cu zăpezile ei, dar și cu încrederea și nerăbdarea de a mă maturiza, pe atunci nu exista îndoială, sigur că m-aș putea obișnui să am cu cincisprezece ani în plus, ziceam, și m-am obișnuit. Pe de altă parte, socoteala mea nu-i dreaptă, cu greu îmi pot imagina să ningă la cincisprezece grade și știu că odată și-odată va ninge iarăși de Crăciun, ceea ce dă o perspectivă dezechilibrată între putințele mele de obișnuire, căci eu voi rămâne adultul cu care m-am obișnuit să fiu, în ciuda condiționalității ipotetice de mai sus. Deocamdată ies în grădina cu aspect ușor părăginit să-mi caut optimismul care se adună din blănița auriu-lucioasă a cățelei Pericle, ce tronează peste câmpul larg în vârful unei dune nisipoase, din calmul epidermei mele dezgolite de sub soarele blând, din albastrul alunecos al cerului și din umbrele cu contururi întregi ale pământului. Desigur că m-aș putea obișnui cu cincisprezece grade de Crăciun.
12370973_10208379659559165_1150996135399185660_o

May the Force be with you

Mă gândesc ce să fac, băieții vor neapărat să vadă noul Star Wars, eu vreau neapărat să îl revăd pe Han Solo, oare Kiti ce o vrea? M-am gândit, mergem împreună la cinema, decizia este ușurată de socoteala că fata are dreptul la bilet gratuit. Nu iau în calcul posibila mea dezamăgire din cazul în care am ieși prea curând din sală, ar fi ca și cum m-aș nega pe mine însămi sau o parte din mine, în definitiv obișnuiesc să risc asumat. Las deoparte îngrijorările lui Horică și îl conving chiar pe el însuși să și le lase, preferăm să ne imaginăm în scenarii caraghioase iscate de stranietățile fetei, iar autoironia ne duce pe toți mai împăcați către cinematograf. Sunt mustrată la casa de bilete pentru lipsa copiilor după actele doveditoare originale ale dizabilității, dar ni se îngăduie indulgent să ne bucurăm (doar de data asta) de film, ceea ce ne propunem să chiar facem. Mă sfătuiesc cu Horică dacă să îi cumpărăm și fetei ochelari 3D, fiindcă îi știm reținerea, fratele ei este generos, îi cumpără din banii lui ochelarii, fiindcă așa se cuvine. Amân momentul punerii ochelarilor pe nas până începe filmul, dar, cum m-am așteptat, Kiti îi refuză pe ai ei. Chiar și așa, imaginile pline de dinamism o atrag pe Kiti, rămâne cu atenția întreagă mai mult de două ore, ceea ce înseamnă foarte mult, adică foarte mult. Notez că de câteva ori în timpul filmului, Kiti îmi ia ochelarii de pe nas pentru a îi pune pe nasul ei, unde îi ține de fiecare dată doar câteva minute.  Că descoperă diferența în percepția imaginilor sunt convinsă, n-aș putea însă spune de ce senzația vizuală împreună cu cea tactilă nu se leagă sinestezic, de ce acestea nu se domolesc între ele. Uneori îmi imaginez că autismul este o mâncărime înnebunitoare și interzisă a creierului. May the Force be with you!

IMG_0244_2

O lume de o frumusețe sfântă

Sunt o tipă calculată, n-am niciun merit pentru asta, așa m-am nascut eu, să mă fascineze numerele și poezia prin care ele se leagă între ele. Am treisprezece, cincisprezece minute în plus, oricât de nefericit va fi traficul pe care îl vom străpunge ca să ajungem la vreme. Îmi scapă gândul aiurea, într-o pustietate tulburătoare a minții, dacă se întâmplă neprevăzutul, dar socotesc negreșit o cale de scăpare, lăsăm mașina în drum și luăm metroul. Refuz încrâncenată gândul că am putea întârzia la serbarea Catincăi, la serbarea Catincăi-refuz, cum am refuzat în clasa a cincea vaccinul, cu aceleași lacrimi de revoltă în ochi, nedreptatea nu se va face nici acum. Felix nu reușește să fie destul de convingător în fața învățătoarei sale, iese din școală cu zece minute întârziere față de plan.

În trei minute începe serbarea, publicul îmi pare complet, iau un loc, Felix se așază pe o pernuță, în fața scenei acoperite de cortina neagră, suficient de grea, încât să constituie o membrană (semi)impermeabilă pentru emoție.

Apoi, când cortina se ridică (de fapt se dă de-o parte și de alta), se rupe liniștea interioară a spectatorilor într-un cântec în canon, așa ceva pare iarăși că nu s-a mai văzut pe lume, atât de dureros de frumos este, iar fraza de mai sus nu este nicio poezie, este o realitate obiectivă. Plâng cu seninătate, așa cum am învățat că este natural să plângi, nu înfundat, nu sugrumat, nu cenzurat, ci în șiroaie limpezi, sănătoase, cunoscătoare. Felix se tot întoarce către mine, ce scumpi sunt, ce minunați, ce mult o iubesc pe Kiti, spune el cu grijă pentru mine, dar îi zâmbesc încurajator și pricepe. Bunica dinaintea mea nu știe că poate plânge în voie, oare câte cratere îi va fi săpat în carne de-a lungul anilor lava emoției ei strânse cu economie?

Copiii sunt senini și poate ușor derutați de lumina care îi privește în plin, dar spun cu trupurile lor povestea congruentă cu cea povestită pe înțeles universal de actorul Mihai Călin, sensibil cum doar artiștii sunt, cald cum poate paternitatea te face, un prieten.

Apoi fetele și băieții care știu ce înseamnă să iubești, care ne știu bine temerile și ne duc din poverile pentru care nimeni nu ne-a pregătit, care ne îmbrățișează zi de zi copiii, zi de zi, zi de zi, să-i văd cum se emoționează cu noi la unison, cum se bucură și cum ghidează respirațiile pruncilor noștri cu profesionalism, dar mai ales cu suflet bun. Mulțumesc, atât pot să spun, oricât de mult mai mult de-atât e prea puțin, de nimic nu sunt mai sigură astăzi pe lume.

IMG_0146

Semne bune Crăciunul are

Ninge! Pentru întâia oară în iarna nouă ninge, sunt recunoscătoare, fiindcă de dimineață i-am promis lui Felix, în drum spre școală, ninsoarea pe care am văzut-o pregătindu-se să se scuture din nori. Este timpul să tai trandafirii, de fapt este timp întârziat să tai trandafirii, însă au înflorit până i-a surprins brusc înghețul, nu mai departe înapoi decât vreo două săptămâni. Apăsarea norilor are darul să anticipeze Crăciunul, ies în grădină. Da, este iarnă cum trebuie să fie, de aceea am milă pentru bobocii înmărmuriți ai florilor, milă care nu ajută la tăiere. Cruț o singură floare roșie, fiindcă își păstrează neașteptat prospețimea, ca prințesa din poveste. Cânt tare în timp ce ne pregătim să ieșim din casă, Felix trece foarte aproape de mine și strâmbă din nas. Nu îți place cum cânt, mă mir eu sincer, dar Felix nu recunoaște asta, ci mă îmbrățișează și spune că melodia este de vină. Îi îmbrățișez îmbrățișarea și continui să cânt la urechea lui. Râde înțelegător, e mama doar. La fel spune și Horică câteodată despre mama lui, iar bunăvoința cu care copiii mei mă mângâie este rodul inteligenței cu care ei mă pricep. Nu mai spun de Kiti! Ea mă acceptă doar autentică, fără artificii, iar atunci este pregătită să fie cât se poate de îngăduitoare cu mine. Ca acum, când îmi zâmbește misterios ca răspuns la întrebarea, ce rol vei interpreta deseară la serbare, încât să îți presare fetele praful acesta sclipicios din părul tău chic?
IMG_0107

Alb-negru

Opresc mașina lângă lac, chiar deasupra punctului celui mai înalt al podețului. Sunt singură, mă întorc de la școală și observ că anumite zile, împotriva vremii care le îmbracă, sunt intens vizuale, se cer imprimate concret și pe alt suport decât cel retinal. Ziua este strălucitoare, culorile iernii nespus de vii, dar simt că ochiului care privește lacul nu-i trebuie artificii evoluate de percepție pentru a fi impresionat. Oare Felix știe despre câini că le lipsesc niște structuri anatomice din ochi, astfel încât imaginile percepute de ei sunt alb-negru, iar dacă știe sau află ar putea suferi? Cred că l-ar putea atinge doar o supărare scurtă, fiindcă el deja are o vagă înțelegere estetică a varietății. Câinii noștri se gudură pe la picioarele mele, ei nu știu că le zâmbesc colorat pe sub rujul meu transparent, dar știu, deși nu știu că știu, că din forma și umbrele pe care le desenez iese gând prietenos către ei. Săptămâna de dinaintea Crăciunului debutează cu o dimineață nonșalantă în ce privește aspectul ei, să recunoaștem, cam extravagant pentru marea sărbătoare, (nu mă gândesc la acea extravaganță a opulenței), dar am noroc cu lacul temperat, dar atât de frumos, și, desigur, cu prietenia fidelilor patrupezi.

12374939_10208316294495078_3947465983086749963_o

Top Of The World*

Nu ne aflăm în vârful lui Burj Khalifa, dar aș putea paria că senzația de necuprindere pe care o încerc este la fel de amețitoare și acolo. Necuprindere, însă totodată și eliberare. Ok, nu înțeleg și pot să înnebunesc de grija sensului vieții în vasta nemărginire a lumii, dar când natura mea simplă îmi permite bucuria (despre care cred că duce la o revărsare de substanțe palpabile în sânge și nu invers, că ar fi rezultatul unui chimism neînsemnat la nivel neuronal) numai pentru că copilul meu iubit mișcă niște foarfece în mână, mă găsesc deodată protejată și liberă în neștiința mea. Sunt o credincioasă.

11350854_10206879438134567_2638288642807654065_n

 

*Top Of The World- George Benson

Elipticele și obsedantele mele nevrute

Am trei CD-uri noi (oare cine mai cumpără astăzi cu mine CD-uri?) și obsesiv vreau să le ascult (obsesia privește întâmplător atât acțiunea de a vrea, cât și pe aceea de a asculta). Îngăduie-mi, Felix, să las muzica să alunece într-o relativă surdină printre vorbele și ideile tale imaginative, ele însele epitome ale ideii de improvizație ca act artistic (în sens vonnegutian desigur, adică ironic), mi-ai îngăduit din oficiu, da?, bine! Nu apuc să ascult deocamdată decât unul, se înțelege de ce. (Dacă nu se înțelege, dau un indiciu-obsesie.) Felix creează compulsiv la rândul său. Muzica sau întâmplarea îi rimează povestea cu ea însăși, adică spune un fel de poezie, (a nu se uita că ne aflăm pe tărâm artistic). Stările noastre ajung să se îmbine armonios, întru omogenitatea către care tindem stă spațiul redus al mașinii și natura extatică a ambelor, cu alte cuvinte nu se cere efort energetic exagerat pentru asta. Înainte însă de starea compusă echilibrat de mai sus, ascult o muzică și trebuie să împărtășesc cu Horică încântarea, de aceea îl sun la telefon. (Cuvântul telefon nu este plantat zadarnic în text, simt nevoia să o fac, întrucât aș fi ales să-l sun direct în minte, dacă tehnologia mi-ar fi înlesnit-o cumva.) Răspunde, și iarăși acesta nu este un amănunt superfluu, a se gândi numai ce încălcare flagrantă a codului intrinsec adolescentin presupune actul de a răspunde mamei tale la telefon în miezul unui grup de adolescenți. Dar de ce o face, este legitimă întrebarea care se pune. Poate pentru că sunt o mamă autoritară? Hă, hă, hă, adică autoironic, bineînțeles. Sau poate pentru că este dumnealui un copil supus? A se imagina hăhăielile de mai sus. Sau poate pentru că îmi împărtășește bucuria muzicii și știe ce urmează să-i cânt spun? Nu știu și cui îi pasă? Dacă cumva îți pasă ție și aștepți de la mine să-ți spun, voi zâmbi cu prietenie. Asta îmi amintește de niște cetățene care scriu ca mine, vrute și nevrute (deschid ultima paranteză din acest text, ca să subliniez faptul că apreciez mai degrabă pe cele care scriu și nevrute, altfel n-aș îndrăzni să public textul de sub literele astea, închid…), care spuneau și mai spun despre dumnealor că se simt nesigure pe, normal, tot dumnealor, de aceea nu se pot obișnui cu faima și încrederea cu care sunt cinstite. Dar nu despre cele de mai sus am vrut să scriu acum.

538981_10201630908924617_6243908_n

 

În drum spre școală

-Astăzi, la școală, m-au întrebat L. și I. ce mai face Kiti, zice Felix. Le-am povestit cum l-a troznit pe Bicu.

-Da? S-au interesat ei, așa, din senin, despre surioara ta? Ce drăguț!

-Da, prietenii mei o plac pe Kiti și s-au distrat tare când le-am spus cum și-a înfipt ea ghearele în părul lui Bicu, apoi cum, cu aceeași mână, i-a tras o karată în cap. Nu le-a venit să creadă.

-Sper să nu încerce și ei schema cu bunicii lor.

-M-au întrebat dacă Kiti stă acasă și când le-am spus că merge la școală și că are serbare, au zis, ”ooo, ce tare”!

-Ce prieteni buni ai!

-Da, odată reaua aia de la a patra delta s-a legat iarăși de urechile mele, dar I. mi-a spus că lui îi plac mult urechile mele.

-Și ce-ați mai făcut în pauze?

-Un coleg a desenat pe tablă o femeie goală și alte prostii. Numai la asta se gândește. Noi, băieții, râdem, iar fetele râd și ele cu mâinile pe gură.

-Dar nu ți se pare plictisitoare obsesia asta pentru sex a băiatului, de ce nu-i spuneți să mai deseneze și alte organe pe tablă, uite, să facă niște rinichi, un creieraș sau niște unghii lungi la picioare?

-Ha, ha, nu, ar fi cam scârboase. Mie mi-ar plăcea să am degetele de la picioare lungi, ca unele maimuțe.

-De ce, vrei să cânți la pian la patru membre?

-Nu, vreau să mă cațăr ușor în copaci. Măcar aud bine cu urechile mele.

-Da și să știi că ai urechi foarte frumoase!

-Știu.

-Și tati are urechiușe ca ale tale.

-Da, dar eu cu tine semăn, doar că tu ești fată, iar eu sunt băiat.

-Da.IMG_9930

 

Fantomele dimineții

Dorm toți în casă, luminile sunt stinse, îmi socotesc greutatea cu care mă răsucesc în pat după telefon și ușurința cu care ies din visul straniu. Trebuie să fie măcar cinci. Ies greu, oare visez? Este cinci, deși crăpătura ușii camerei lui Kiti nu este străbătută de nicio undă de niciun fel. De când am aflat că îmi voi pierde temporar simțurile și până după ce mi le-am recăpătat, curând după anestezia generală care mi s-a întâmplat, mă tem ca trezirea să nu fie doar un vis. Îi ating obrazul lui Cătălin și, fiindcă atingerea îl trezește, îi povestesc visul, de data asta cel din eventuala realitate. Copilul mic agățat cu mâinile de bara longitudinală de pe mașină, apoi pasagerii, niște cunoscuți pe care nu i-am mai văzut de mult, întăresc stranietatea realității din vis. De ce doarme Kiti, mă întreb ușor îngrijorată, apoi, la șase, când aprind lumina din cameră și tot nu se mișcă, mă aplec asupra ei și-o zgâlțâi de braț. Poate visează. Kiti sare din pat, se clatină pe picioare. Acum, în clipa asta a zilei, obrajii ei au moliciune maximă și ard cuminte, afebril, niciodată nu-mi pot refuza încântarea de a-i cuprinde în palme. ”Mă trezesc într-un minut”, se aude glasul lui Horia, și, iarăși, ”mai lasă-mă să dorm”, cel al lui Felix, care deja se află în urma mea și a lui Kiti, cu ochii închiși și brațele întinse înainte, gata supus ritualului dimineții.

409661_4425943136798_621478493_n