Uneori știi pur și simplu că lucrurile nu vor sta cum ai vrea să stea exact în clipa următoare fără să fii pesimist, îi strâng lui Felix mâna inflamată încă de la gerul de săptămâna trecută în mâna mea și trag literalmente de el, ocolind băltoacele murdare, ne plouă la derută din cer nemijlocit, pasul repede este dezorientat și el, un junghi intercostal mă împinge de la spate să călcăm amândoi brutal în apa întinată, apoi rece, recele vine pe locul doi, fiindcă îl înregistrez direct pe gambele dezgolite un centimetru deasupra cizmelor fericit impermeabile, socoteala de a găsi o bancă nu iese, ceea ce nu-mi pare paradoxal într-un oraș cu străzi cucerite de bănci și farmacii, cei doi aliați credincioși, (pentru că ziceam mai sus că uneori știi…), iar programarea la pediatru îmi zvâcnește concret în tâmple, urăsc să întârzii oriunde, dar mai cu seamă la pediatru, apoi mă pornesc și-mi urlu neputința ca o netoată către cer, amuțind copilul tăcut și nevinovat din stânga mea, cu care fac necinstit și indirect un schimb de tensiuni nenecesare, împotriva științei mele, putinței mele de autostăpânire, calmului meu înnăscut, dar mai ales împotriva iubirii mele de mama care nu vrea să-și rănească vreodată copiii.
