Opresc mașina lângă lac, chiar deasupra punctului celui mai înalt al podețului. Sunt singură, mă întorc de la școală și observ că anumite zile, împotriva vremii care le îmbracă, sunt intens vizuale, se cer imprimate concret și pe alt suport decât cel retinal. Ziua este strălucitoare, culorile iernii nespus de vii, dar simt că ochiului care privește lacul nu-i trebuie artificii evoluate de percepție pentru a fi impresionat. Oare Felix știe despre câini că le lipsesc niște structuri anatomice din ochi, astfel încât imaginile percepute de ei sunt alb-negru, iar dacă știe sau află ar putea suferi? Cred că l-ar putea atinge doar o supărare scurtă, fiindcă el deja are o vagă înțelegere estetică a varietății. Câinii noștri se gudură pe la picioarele mele, ei nu știu că le zâmbesc colorat pe sub rujul meu transparent, dar știu, deși nu știu că știu, că din forma și umbrele pe care le desenez iese gând prietenos către ei. Săptămâna de dinaintea Crăciunului debutează cu o dimineață nonșalantă în ce privește aspectul ei, să recunoaștem, cam extravagant pentru marea sărbătoare, (nu mă gândesc la acea extravaganță a opulenței), dar am noroc cu lacul temperat, dar atât de frumos, și, desigur, cu prietenia fidelilor patrupezi.
