Respectabil

by maria, Posted on 25/04/2016

Băieții intră respectabil în vacanță, pe ploaie, cu o mică umbrelă sub care să încăpem toți trei, vin vrând-nevrând la mitingul din fața Ministerului Sănătății, organizat în sprijinul persoanelor cu autism. Expresia ”persoane cu autism” este coarda lor simțitoare, cum am mai spus odată, ca excentrica lor surioară să fie mai mult decăt o simplă și neînsemnată persoană cu autism, depinde și de ei, de căt civism pot demonstra încă de la vârstele lor fragede. Mă simt (ușor neîndreptățit) ca eroina interpretată de Sandra Bullock într-un film-siropel, gata să-mi îndemn copiii să se întindă cu trupurile pe asfaltul ud pentru o cauză nobilă, totuși nu este nevoie decât să coborâm de pe trotuar în ploaie, acestea sunt regulile mitingului, iar jandarmul de serviciu ține categoric să le respectăm. Ca să nu înghețe stând în ploaie, trimit copiii după țigări și cafea pentru o doamnă, după biscuiți și ciocolată pentru cine va dori, apoi, când așteptarea devine mai greu de suportat, îi trimit la magazinul de instrumente muzicale din apropiere, fiindcă acesta este oricând un loc plăcut și interesant. Între minutele cât lipsesc din adunare, copiii ascultă discuțiile adulților despre copiii lor cu autism, mereu îi îndemn să caute frumusețea sau bucuria din întâmplările pe care le aud povestite, mai degrabă decât tristețea, un sentiment prea ușor de stârnit celor necunoscători. Uneori, chiar și lor, copii crescuți cu autismul în bătătură, tristețea le este mai la îndemână, dar asta se întâmplă în special când întâlnesc năravuri necunoscute, la alți copii cu autism. Îi văd că zâmbesc la un moment dat, (dar ei zâmbesc și la multe alte momente date), zâmbetele lor, care îl îmbrățișează pe al meu, îmi dau o stare de bine, în ciuda ploii și a spatelui care se lasă simțit.

Despre misiuni

by maria, Posted on 22/04/2016

Fără poate s-o știe, Kiti este un ambasador al libertății. Pe mine, una, mă eliberează de când o cunosc de prejudecăți și, pentru că o cunosc de foarte devreme în existența mea, înțeleg că suntem sortiți să ni se prejudicieze constant, apoi crescător pe măsură ce înaintăm în vârstă gândirea critică. Nouă, oamenilor. Suntem norocoși, uneori fără s-o recunoaștem. Noi, familia. Cu părul ei, odată curgător nestânjenit peste umeri, astăzi abia desenându-i conturul perfect al capului, Kiti nu sfidează, pentru că îndrăzneala ei nu este practic o îndrăzneală, ci vestește sau prevestește un timp al îngăduinței față de sinele impresionabil al fiecăruia. Forma este adesea definită aleator în timp, pe când fondul nu poate fi niciodată un rezultat întâmplător al ființei. ”Nu sfidează” nu este deloc un detaliu lipsit de importanță în filozofia mea de viață, pentru că mă doare lejeritatea și disprețul etalat față de fondul emoțional care ne structurează. Sunt adepta frumosului clasic, de aceea mă simt privilegiată să mă emoționeze putința de învățare a omului.

Coconul

by maria, Posted on 12/04/2016

Mâinile și misterioasa ei fascinație pentru ele. Am scris în atâtea feluri despre mâini, ale ei, ale mele (mai ales în fotografii), dar Kiti continuă să mă provoace s-o fac. Nu este probabil o idee originală aceea de a reprezenta exagerat acele părți ale corpului cărora le dăm cea mai mare atenție, însă mi-o imaginez cu niște mâini uriașe, ca urechile unui elefant, suple, tot așa, foarte mobile și elastice și deosebit de inteligente în dinamica pe care o etalează. Imaginea mentală mi se construiește după ce o stârnesc eu să se compună și nu o fac în van. Sau în van o fac, dacă în urma efortului de compunere, mâinile ei continuă s-o doară. Zilele astea cu mâinile îmi respinge atingerile, dar eu nu doresc decât s-o protejez de ploaie. Mă ciocănește cu două ciocane. Dimpotrivă, împreunează mâinile ca-ntr-o rugă, apoi așteaptă neclintită să fac mai mult decât să protejez, anume să apăs, să strâng, să trag de articulațiile numeroase ale mâinilor ei, poate așa cum am exersat ani de zile s-o trag de limbă. După asta pictează macrameuri din adieri delicate de vânt, pe care pare să și le înfășoare strâns în jurul degetelor. De-ar avea mâini uriașe, ca urechile unui elefant, ar reuși cumva să stea mereu apărată de împresurarea lor.

În progresie aritmetică, puțin câte puțin

by maria, Posted on 05/04/2016

Nu neapărat imboldul estetic mă trimite să fac schimbări în camera fetei, pentru că, chiar așa goală, lumina aparte, filtrată prin draperiile cu inimi roșii stilizate, și patul simplu din lemn, pe care Kiti îl mută de colo-colo, ca un marinar cu barca lui, o fac o cameră frumoasă în care eu însămi vin când caut liniște. Dar de curând, Kiti își petrece mai mult timp decât în trecut în camera ei poate prea liniștitoare. Nu caut să construiesc un spațiu excesiv, ci îndrăznesc să compun un spațiu controlat-excesiv, astfel încât Kiti să învețe să-și orienteze rațional exagerările către camera ei întru împlinirea nevoilor senzoriale. Ajung să îi pictez un perete, iar Kiti răspunde minunat invitației mele de a simți ordonat mediul ei, ea îl privește cu atenție, apoi îl atinge, vrea chiar să-i absoarbă prin nări prospețimea pe care o intuiește și eu îi înțeleg perfect impulsul de contiguitate, întrucât timpul petrecut pentru decorare mi-a fost mie însămi revelator pentru vigoarea uimitoare pe care contactul simțurilor cu materialul ți-o poate da.

Perspective

by maria, Posted on 01/04/2016

Tonurile subtile de albastru ale florii din imagine nu sunt păcăleală de 1 aprilie, cum nu este păcăleală nici umbra ei, singura farsă de percepție ne-ar putea-o face perspectiva din care o privim sau lipsa perspectivei. Iată un motiv bun pentru a ne amesteca mâine unii cu alții sub razele nemincinoase ale soarelui. Sub albastrul cerului, protejați de soare, umbrele noastre se vor confunda.

Notă: 2 aprilie este sărbătoarea albastră, ziua internațională a conștietizării autismului.

Original

by maria, Posted on 25/03/2016

Ajunge să-i spun să facem niște poze și se oprește ca să îmi pozeze. Când ești model, te lași modelată, apoi dai expresivitate imaginii, fiind autentică. Autenticitatea este asul din mâneca fetei, poate că de-asta imitația îi este nenaturală. Îmi place să-ți pozez, îi văd în zâmbetul discret din colțul gurii. Nu știu de ce, dar și mie îmi place, în plus, am învățat să apreciez valoarea originalității încă de mică, de când i-am imitat pe cei mai mari din preajma mea și am tânjit să am blugi originali. Zâmbet original, intenție originală, posturi originale, iubire originală, prag de durere original și câte altele, un izvor nesperat de originalitate. Iar uneori ne este sete de Coca Cola. Vino pe iarba udă, mă trage după ea, vom face fotografii frumoase, mă ademenește când îmi observă reținerea. Eu o urmez, călcând cu grijă pe verdele originar de primăvară timpurie, deoarece când zice, ea știe ce zice. Trei-patru poze și multă liniște în jur.

Copilule

by maria, Posted on 24/03/2016

Adesea auzi că ivirea în viața ta a copilului special te face mai reflexiv, mai atent la tine, așadar mai pregătit să trăiești în armonie cu ceea ce ai fost dat să poți fi și cred că asta se poate întâmpla, pentru că ești forțat oarecum să observi mai atent, să pui la îndoială, să exersezi, uneori până la epuizare, răbdarea, să ai încredere, să speri, să inventezi și să testezi, apoi alte asemenea conjunctive prin care redefinești imposibilul. Dar oare nu orice copil ar putea înlesni toată această prefacere, trebuie el să fie special și în sensul prin care îl opunem ‘normalității’? Eu zic că nu. Cred că părintele unui copil cu dezvoltare ordinară sau extraordinară (aici sunt puțin ironică, întrucât elementul de compunere savantă apare prea des în percepția asupra propriilor copii), așadar cred că părintele nu are meritul esențial pentru normalitatea sau peste-normalitatea copilului său, iar acest amănunt, frecvent trecut cu vederea, nu îi dă timp nici lui, dar mai ales copilului să crească armonios. Cred că cele mai ignorate în creșterea copilului îi sunt emoțiile și curiozitățile, întrucât în desfășurarea procesului de a crește copii, acestea sunt cele mai puțin vizibile, cele mai greu scalabile, cel mai dificil de descoperit. Am o singură idee: să ne primim copiii pe lume cu mai puțină aroganță și mai multă curiozitate, în definitiv am fost și noi odată copii.

Autoportret neobișnuit

by maria, Posted on 15/03/2016

Lumina nu răzbate încă prin draperiile groase ale dormitorului, dar camera Catincăi plutește într-un întuneric blând, cu tente roșiatice. Curios că intru la ea și Kiti nu sare speriată din pat, cum face mai în fiecare zi, o las să mai doarmă câteva minute, între timp îi aleg hainele din dulap. Îi aleg hainele din dulap, ăsta nu este motiv serios de întristare, decât în măsura în care cineva trebuie să o facă mereu pentru ea. Minimalism. Cine a inventat acest concept stilistic de decorare a unei case nu știe probabil că se poate numi vreodată un tip excesiv. Un pat simplu din lemn, ușor, dar totodată robust, cu salteaua acoperită de un cearșaf intim legat de ea și nimic altceva, apoi două dulăpioare de haine, sigilate, să nu cumva să existe șansa să percepem vreo urmă de mișcare dinăuntru, și canapeaua. Canapeaua. A întors-o odată cu fața la perete, așa încât a devenit inaccesibilă, iar de atunci stă împietrită, un paravan în aproape centrul camerei. Conștient, nu pare a fi un copil temător și nici nu este, Horică a spus-o foarte bine în cărticica lui, pe holuri întunecate o împing pe Kiti înainte, ca să mă apere de monștri, totuși, când îi observ insistența cu care ordonează spațiile, nu pot să nu îmi amintesc de propria mea teamă de lucruri și aglomerație. Teama de instabilitate, nebunia din spațiile enorme, frica de infinit, obsesia de plinătate, de margine. Intr-o astfel de încăpere simplă, neobișnuit de simplă, ordinea impusă, cu un pat mișcător, dar totuși cu contact exterior, îmi face imposibilă traversarea ei ușoară. Dar cum nu vrem să privim prin oamenii de lângă noi, la fel, nu vrem să trecem nepăsători printre semnele pe care ni le dă. Acum Kiti sare speriată din pat, pare ușor nemulțumită pentru că am sărit fără știința ei peste pat, ca să ajung la dulapul de haine, din care trebuie să-i aleg niște haine.

Ondulații

by maria, Posted on 14/03/2016

Tresărirea discretă, congruentă și ritmică a sprâncenelor, de deasupra zâmbetului împietrit, sau dinamica fericirii pe chipul lui Kiti. O face fascinantă, demnă de a fi remarcată și altceva în afara iubirii ce i-o purtăm, iubire ce ne impresionează estetic conștiințele? În gândul meu optimist, cum știu că mișcarile sunt răspunsuri, aceste tresăltări conștiente au forța vitală a iertării. Dezinvoltura încântătoare a gestului poate fi de multe ori expresia încrederii, iar ăsta este un gând reconfortant. O revelație, ca o bătaie de vânt: copilul mic îți dă încrederea lui, iar ăsta e un dat, dar copilul mare are putința să te atenționeze că îi ești îndatorat pentru încrederea lui.

Natural

by maria, Posted on 04/03/2016

Atmosfera solemnă acasă în dimineața asta, Felix interpretează Imperial March din Star Wars, rezistă doar vreo douăzeci de minute, îl dor degetele, apoi îl ascultă pe Youtube, foarte încântat (ține-i minte încântarea din ochi!), pentru că durează o oră întreagă. Vântul șuieră prin scobiturile casei, nu există acompaniament natural mai potrivit. Natural. Îmi mai trece o dată astăzi cuvântul ăsta prin minte când trag de Horică să grăbească pregătirile. În loc să alergi ca vântul prin scobituri, mai bine strigă-l pe Horia, o îndemn pe Kiti. O țin ușor de mâini, stau în fața ei, ea mă absoarbe cu privirea. Nu spun ”absoarbe” întâmplător. ”Hoooo-riaaaaa”, eu îmi împing cu putere silabele departe de mine, dar ”O-ia”, Kiti și le înghite sec pe ale ei, aproape înecându-se cu ele. Aici este momentul în care îmi vine în minte naturalul. Unde este naturalul din vorbirea asta centripetală? Continuăm să-l strigăm pe Horia. Cu cât mai tare, cu atât mai împrăștiat. Bănuiesc că am putea fi socotite drept înnebunitoare, dar cu toții suntem atât de familiarizați cu repetiția, încât a repeta pare uneori natura noastră. Repetitio est mater, da, dacă nici noi n-o știm, atunci cine? Nu foarte împrăștiat, ci timid, cu reținere, ca o cădere neamortizată, seacă, neempatică. Vorbirea ei nu are ecou, fiindcă nu știe cum să se descotorosească prin cuvinte. Poate că de-asta este excesivă uneori. Câteodată tind să supraevaluez naturalul. Ufffffff!

Abur

by maria, Posted on 03/03/2016

Până se pregătește Horică de școală, o pun pe Kiti pe taburetul la picioarele căruia stau în paralel două gantere de câte cinci kg, vreau să văd ce face cu ele. Kiti calcă cu tălpile barele care fixează greutățile și le rulează înainte-înapoi. De ce nu, mă gândesc, și observ că fetei îi place provocarea. Îi arăt cum să apuce o ganteră cu mâna, apoi, când Kiti o ia, îi număr ridicările. Pe la cinci încetinește, mimând neputința. Se bucură. Bucuria ei este înduioșătoare, dar așa sunt toate bucuriile ingenue. Mă gândesc la trăirile ei ca la un cer încețoșat, cuprins de tulbureală. Dar ceața este întotdeauna promisiunea unei seninătăți neintuite.

Un balon cu aer cald

by maria, Posted on 19/02/2016

Să știi tu că odată, când erai mai mică, te-am dus în balonul de tenis, ca să îți admiri frații, și te-ai supărat. Nu știu ce te-a făcut să te superi atât de tare, tu ai mai intrat de zeci de ori în locul acela, dar atunci mi-ai făcut o mărturisire uriașă, din care eu, în neștiința mea, n-am înțeles decât să nu te mai aduc. Am plâns atunci, fiindcă un alt om ne-a certat pe amândouă, iar eu plâng când sunt certată, așa cum faci și tu mai nou, astfel am plecat împreună plângând departe de omul pe care l-am supărat, mai mult tu decât eu. *Mai mult tu decât eu* nu este un detaliu de prisos, dimpotrivă, este cel mai întristător motiv de supărare al meu, este mărturia faptului că n-am știut cum să te protejez. Acolo departe tu ai adormit în brațele mele, iar eu am visat în brațele tale că va reveni o zi când vei voi iarăși să intri cu noi în balon.

Ieri ai intrat. Ne-am așezat amândouă pe banca încărcată cu gențile și hainele copiilor, pe care nu le-ai atins, deși le-ai privit insistent de câteva ori, semn că ordinea în care erau așezate nu-ți convenea. Copiii te-au privit curioși, pentru că îți țineai măinile peste urechi, iar Felix te-a îmbrățișat, zâmbind timid. Ea este sora lui Felix, te-am prezentat celor două fetițe, băiatul părea rușinat de mine, de tine. Nu vorbește decât prin semne, iar odată ce am spus asta, tu mi-ai semnalizat cu gestul tău exersat că îți dorești un covrig. Fetele au zâmbit cald, instinctiv, ca două mame în miniatură, iar una dintre ele, cea mai sfătoasă, a ținut să-mi spună, împinsă de la spate de antrenor, că nașii ei cunosc o fetiță ca Kiti. Și tu ai privit curioasă copiii și nu te-ai împotrivit nici măcar o dată când te-am ridicat pentru a le oferi locurile sportivilor în pauze. Ai crescut mare și înțelegătoare.

Cred că există oameni care se pot întreba de ce am alege să te ducem în locuri în care nu te simți confortabil sau să te luăm cu noi la sute de kilometri depărtare de casă pentru a privi cum (noi) schiem și cred că ei sunt îndreptățiți să se întrebe. Eu nu m-am întrebat niciodată așa, iar pentru certitudinea asta mă simt binecuvântată, mulțumesc.

Robotice până la un punct

by maria, Posted on 18/02/2016

Mereu își repetă pașii, o Kiti robotică, așa ar spune Felix zilele astea, în care îmi tot spune cum va inventa el, când se va face mare, arici robotici, vulpi robotice, oxigen robotic și, în general, orice i se însăilează în poveste, numai robotic să fie, deci roboticei Kiti îi știu pașii imediat viitori la fel cum îmi știu mie pașii imediat trecuți, un fapt ce ar putea părea îmbucurător sau măcar ușurător și chiar este în unele împrejurări, deși anticiparea acțiunilor ei mă obligă la reacție uneori, iar ca orice obligație, asta anulează îmbucurarea, și Kiti se tot repetă pe sine până odată, când nu se mai repetă, când un singur pas, lipsă sau adăugat, mă pune pe gânduri, asta bineînțeles după ce mă uimește, de ce și cum, apoi cine și de ce o ghidează să rupă ritmul, sunt absolut în favoarea ruperilor ei de ritm, (deși astea pot costa), mai ales a ruperilor ritmurilor uniforme, absolut-ca atingerea providențială care le înlesnește, o gură sănătoasă de oxigen.

Te iubesc, e tot ceea ce contează!

by maria, Posted on 03/02/2016

Este cumplit de dureros să te gândești că s-ar putea ca propriul tău copil să nu te iubească, de fapt, nu atât abstracțiunea de ”a nu iubi” este răvășitoare, ci mai concreta imagine a indiferenței copilului înaintea lipsei tale din viața lui te mișcă; este dificil să nu-ți pui întrebarea, mai cu seamă atunci când aștepți compasiunea copilului, iar el nu-ți dă decât eventual o privire fugară rece, dar cred din rărunchi că toate premisele îți sunt favorabile, ție, părintelui, să îți fie îndestulătoare propria-ți putință și datul de a-ți iubi copiii, pe cel afectuos și deopotrivă pe cel stăpânit, numai să ai încredere. Desigur, asta nu te împiedică să te suprapui peste durerea personajului mamei băiatului cu sindrom Asperger din absolut inspirata punere în scenă a acestei piese de teatru.

O ploaie veselă și adevărată cu nuci uriașe

by maria, Posted on 01/02/2016

Felix este bucuros, m-a însoțit la bancă pentru a-și converti bănuții din pușculiță în euro. A primit treizeci de euro, iar în fața bancnotei de 10 euro a izbucnit în râs, sunt exact ca mister Bean când a scos bani de la bancomat. A râs vădit amuzat și băiatul de la bancă, ”ca Mr. Bean”, a zis, el este foarte tânăr, poate că a urmărit, ca Felix, desenele animate cu Mr. Bean. Se poate să fi scris despre asta acum vreo săptămână, dar sigur n-am scris despre ploaia cu nuci uriașe de acasă, din sfârșitul de săptămână care a intrat cel mai de curând în non-existență. Toate cele două zile Kiti s-a ocupat să ne testeze răbdarea, perspicacitatea, perseverența și, până la urmă, inteligența, toate ale noastre, întrucât pe ale ei le-a demonstrat în timp congruent cu cel al testării respective. N-aș putea spune că am trecut testele fetei, întrucât Kiti și-a împlinit cu ocazia noului joc inventat, ploaia cu nuci, deopotrivă nevoile senzoriale, tactilă și auditivă, cât și nevoia de joc și controlul jocului. Aș putea considera, totuși, că nu ne-am aflat, niciunul dintre noi, ceilalți, în postura tristă și dureroasă de pierzători absoluți, întrucât lansările de la etaj ale fetei cu nucile accelerate suplimentar față de gravitație s-au lăsat cu explozii la contactul cu parchetul, nu cu vreun cap de om. Nu mai spun despre praful și pulberea roșcată și țăndările lemnoase groase împrăștiate spectaculos pe rază generoasă, ele fac parte din joc.

Nu pot să nu las pe această filă micul dinozaur de companie creat de Felix și încălecat de nu știu ce stormtrooper.

Deblocare

by maria, Posted on 28/01/2016

Cu atât de mult tenis în diminețile astea, ajung rar să-mi fac însemnările în jurnal. Ieri am trecut de obișnuitul deja loc comun al umilinței datorate sistemului cu evaluarea anuală a condiției lui Kiti, dar trecerea aceasta nu mă mai sperie cum mă speria altădată, iar pe Kiti n-o mai surpinde într-atât încât să o inflameze, n-o lasă nici indiferentă. De fapt, fără să caut semnificații și rațiuni ale întâmplărilor petrecute, iată că testul nesfârșitei așteptări în fața simbolicelor uși închise ale policlinicilor de stat a fost el însuși măsura neintenționată a maturizării copilului Kiti, întrucât nici presupunerile, întrebările sau speranțele doamnei psiholog, nici celelalte observații nu au fost mai relevante. Copila nu a fost mai liniștită decât acum un an sau doi sau trei, nu a fost nici mai mult sau mai puțin negativistă (ah, cât îmi displace adjectivul ăsta în context) sau altfel, ea a crescut și s-a maturizat într-un ritm propriu, cu limitările caracteristice, personale și ale afecțiunii, dar mai ales a arătat că înțelege oarecum nonsensul prezenței noastre acolo, fiindcă s-a îmbibat temporar de resemnare, o stare care nu o descrie fidel în ultima vreme, apoi, către finalul șederii noastre, de un plictis-intrigant, un fel de plictiseală sofisticată cu intenții tendențioase. Am chiuit surprinse de bucuria eliberării amândouă în timp ce am coborât treptele policlinicii, iar la parter am adorat să îi închei excentric fetei haina la spate în văzul perplex al tuturor, cu sentimentul limpede și prețios al libertății. Curios cum senzația apăsătoare de spirit întemnițat poate dispărea subit, ca o vedenie, ca o deblocare.

Kiti simfonică

by maria, Posted on 25/01/2016

Dacă Kiti ar fi compozitoare, ar scrie simfonii, dar ea nu este compozitoare, fiindcă este chiar o simfonie. De obicei se cântă pe sine la finele săptmânii, mai cu seamă atunci când noi nu suntem foarte vrednici să o (în)cântăm. Nu este ușor s-o înțeleg întreagă, cum este, abia de-i deslușesc niște arii, mai ales pe acelea care nu mi se opun. Îmi trebuie cultură muzicală. Între timp e liniște, muzica mă ține-n brațele ei, iar acesta nu-i lucru neînsemnat. În intimitatea creată am convingerea necugetată că urmează să-mi vorbească. Să știe lumea că o și face. Aici, acum. Nu-mi vine a crede, scot un chiot de bucurie și o sperii, nu mai vorbește pe limba mea. Doamne, Kiti, tu știi! Își drege aparatul de încântat, îmi apucă mâna, își înfășoară gâtul cu palma mea lungă, caldă, ca un fular. Pianissimo, încă un strop. Apoi fortissimo, deschide balconul, ia o mână colosală de zăpadă și o aruncă pe noi.

Țesuturi

by maria, Posted on 19/01/2016

Dacă aș fi o față de masă, aș fi una multicoloră, mereu bine întinsă și niciodată plină de firimituri. Aici nu aș semăna cu Kiti, fiindcă ei îi este indiferent ce culoare are, asimetriile de poziție sunt ea însăși, iar în cutele create își strânge meticulos firicele de materie diversă. Până când vine clipa în care se scutură voluptuos și atunci sunt fericită să mă poată suprapune. Dar nu suntem fețe de masă, nici multicolore, nici monotone, nici perfecte sau diforme, ba nici măcar într-o perpetuă bunăstare trupească. Felix ar spune în punctul ăsta, vezi, mami, ți-am spus eu că suntem câini. Dar nu, nu despre asta e vorba, ci despre cum Kiti se trezește în unele dimineți de parcă ar fi o uitată (pe sub stratul gros de firimituri ce o acoperă) față de masă abia scuturată energic de tot și de toate nimicurile pământului, mai proaspătă ca alaltăieri, dar, vai, mult mai curată decât ieri, așadar o Kiti cu chip nou și fără metehne. Mereu, după ce ies, realizez că ieșirile din cercurile viciate sunt de fapt ușoare, ca scuturarea unei fețe de masă.

Noduri autosolubile

by maria, Posted on 30/12/2015

Nepăsătoare și rece trece Kiti pe lângă mărul din palma întinsă către ea de Felix, un pic dezamăgit îmi spune chiar așa, am mai întâlnit o atare alcătuire poetică a banalului în exprimările sale verbale, de exemplu, Kiti mestecă fericită sau te iubesc cu răutate, fata primește mărul de la mine, aș aprecia că destul de fericită, ceea ce-mi mai domolește din nedumerirea -de ce de la mine, nu și de la el, în defintiv nu mă poate frustra mai tare decât a făcut-o trezirea ei de astăzi, de fapt o stare de semitrezie ca o împletitură fragilă între un trup încleștat de o energie frenetică suprareală și o minte supusă, ordonată după reguli prezente și comprehensibile, stare pe care am înghițit-o cu noduri și cu un pahar cu nectar de fructe felurite.

May the Force be with you

by maria, Posted on 22/12/2015

Mă gândesc ce să fac, băieții vor neapărat să vadă noul Star Wars, eu vreau neapărat să îl revăd pe Han Solo, oare Kiti ce o vrea? M-am gândit, mergem împreună la cinema, decizia este ușurată de socoteala că fata are dreptul la bilet gratuit. Nu iau în calcul posibila mea dezamăgire din cazul în care am ieși prea curând din sală, ar fi ca și cum m-aș nega pe mine însămi sau o parte din mine, în definitiv obișnuiesc să risc asumat. Las deoparte îngrijorările lui Horică și îl conving chiar pe el însuși să și le lase, preferăm să ne imaginăm în scenarii caraghioase iscate de stranietățile fetei, iar autoironia ne duce pe toți mai împăcați către cinematograf. Sunt mustrată la casa de bilete pentru lipsa copiilor după actele doveditoare originale ale dizabilității, dar ni se îngăduie indulgent să ne bucurăm (doar de data asta) de film, ceea ce ne propunem să chiar facem. Mă sfătuiesc cu Horică dacă să îi cumpărăm și fetei ochelari 3D, fiindcă îi știm reținerea, fratele ei este generos, îi cumpără din banii lui ochelarii, fiindcă așa se cuvine. Amân momentul punerii ochelarilor pe nas până începe filmul, dar, cum m-am așteptat, Kiti îi refuză pe ai ei. Chiar și așa, imaginile pline de dinamism o atrag pe Kiti, rămâne cu atenția întreagă mai mult de două ore, ceea ce înseamnă foarte mult, adică foarte mult. Notez că de câteva ori în timpul filmului, Kiti îmi ia ochelarii de pe nas pentru a îi pune pe nasul ei, unde îi ține de fiecare dată doar câteva minute. Că descoperă diferența în percepția imaginilor sunt convinsă, n-aș putea însă spune de ce senzația vizuală împreună cu cea tactilă nu se leagă sinestezic, de ce acestea nu se domolesc între ele. Uneori îmi imaginez că autismul este o mâncărime înnebunitoare și interzisă a creierului. May the Force be with you!

O lume de o frumusețe sfântă

by maria, Posted on 17/12/2015

Sunt o tipă calculată, n-am niciun merit pentru asta, așa m-am nascut eu, să mă fascineze numerele și poezia prin care ele se leagă între ele. Am treisprezece, cincisprezece minute în plus, oricât de nefericit va fi traficul pe care îl vom străpunge ca să ajungem la vreme. Îmi scapă gândul aiurea, într-o pustietate tulburătoare a minții, dacă se întâmplă neprevăzutul, dar socotesc negreșit o cale de scăpare, lăsăm mașina în drum și luăm metroul. Refuz încrâncenată gândul că am putea întârzia la serbarea Catincăi, la serbarea Catincăi-refuz, cum am refuzat în clasa a cincea vaccinul, cu aceleași lacrimi de revoltă în ochi, nedreptatea nu se va face nici acum. Felix nu reușește să fie destul de convingător în fața învățătoarei sale, iese din școală cu zece minute întârziere față de plan.

În trei minute începe serbarea, publicul îmi pare complet, iau un loc, Felix se așază pe o pernuță, în fața scenei acoperite de cortina neagră, suficient de grea, încât să constituie o membrană (semi)impermeabilă pentru emoție.

Apoi, când cortina se ridică (de fapt se dă de-o parte și de alta), se rupe liniștea interioară a spectatorilor într-un cântec în canon, așa ceva pare iarăși că nu s-a mai văzut pe lume, atât de dureros de frumos este, iar fraza de mai sus nu este nicio poezie, este o realitate obiectivă. Plâng cu seninătate, așa cum am învățat că este natural să plângi, nu înfundat, nu sugrumat, nu cenzurat, ci în șiroaie limpezi, sănătoase, cunoscătoare. Felix se tot întoarce către mine, ce scumpi sunt, ce minunați, ce mult o iubesc pe Kiti, spune el cu grijă pentru mine, dar îi zâmbesc încurajator și pricepe. Bunica dinaintea mea nu știe că poate plânge în voie, oare câte cratere îi va fi săpat în carne de-a lungul anilor lava emoției ei strânse cu economie?

Copiii sunt senini și poate ușor derutați de lumina care îi privește în plin, dar spun cu trupurile lor povestea congruentă cu cea povestită pe înțeles universal de actorul Mihai Călin, sensibil cum doar artiștii sunt, cald cum poate paternitatea te face, un prieten.

Apoi fetele și băieții care știu ce înseamnă să iubești, care ne știu bine temerile și ne duc din poverile pentru care nimeni nu ne-a pregătit, care ne îmbrățișează zi de zi copiii, zi de zi, zi de zi, să-i văd cum se emoționează cu noi la unison, cum se bucură și cum ghidează respirațiile pruncilor noștri cu profesionalism, dar mai ales cu suflet bun. Mulțumesc, atât pot să spun, oricât de mult mai mult de-atât e prea puțin, de nimic nu sunt mai sigură astăzi pe lume.

Top Of The World*

by maria, Posted on 11/12/2015

Nu ne aflăm în vârful lui Burj Khalifa, dar aș putea paria că senzația de necuprindere pe care o încerc este la fel de amețitoare și acolo. Necuprindere, însă totodată și eliberare. Ok, nu înțeleg și pot să înnebunesc de grija sensului vieții în vasta nemărginire a lumii, dar când natura mea simplă îmi permite bucuria (despre care cred că duce la o revărsare de substanțe palpabile în sânge și nu invers, că ar fi rezultatul unui chimism neînsemnat la nivel neuronal) numai pentru că copilul meu iubit mișcă niște foarfece în mână, mă găsesc deodată protejată și liberă în neștiința mea. Sunt o credincioasă.

*Top Of The World- George Benson

Urmarea

by maria, Posted on 03/12/2015

De fapt ieri, când am pornit să scriu în jurnal, nu am vrut să scriu despre această atingere, dar (ador când mi se întâmplă așa) eu am pornit, însă alt-cineva sau alt-ceva m-a pornit să mă caut pe sub epidermă și chiar mai adânc, iată pentru ce astăzi sunt recunoscătoare, mulțumesc. Si totuși, o altă atingere magnetică mi-a atras privirea, iar propriile mele a-tipicuri, manierisme, de care însă sunt conștientă și pe care refuz să mi le explic, (nu că aș putea să o fac), au născut gândurile conexe și, paradoxal, paralele. Kiti, desigur, fiindcă dacă există în spațiul meu contiguu un om care să îmi dea impresia că îmi stă uneori în putință să ghicesc gânduri și intenții și să unesc în enunțuri esențiale vorbe nevorbite, apoi să integrez auditiv vibrații nevibrate, amăgindu-mă fugar că omul acesta sunt eu, atunci acesta nu poate fi decât ea, Kiti. Iat-o pășind prea clocotitoare către cinci zări, matematic țintite, pe pantele ascuțite ale unghiurilor unei stele imaginare minuscule căzute în mijlocul bucătăriei, mereu pe acestea și numai pe ele, mereu până în vârfurile lor, și iat-o zăbovind bizar într-unul din vârfuri, pe un colț de stea mai puțin abrupt ce o ține mai mult decât o secundă, în fața unei uși încuiate (pentru a diminua vertijul spectatorului), apoi plecând fruntea odată cu obrazul pentru a atinge cu ele broasca metalică rece, atât, apoi revenind. Aș putea să cred că este unul dintre ritualurile pe care le inventează ca s-o țină întreagă, dar gestul ei pare mai degrabă o trebuință cât se poate de pragmatică de a-și stinge clocotul ce-o mână și o mână zilele astea, ce reconfortant!

Timpul înseamnă fericire

by maria, Posted on 26/11/2015

Nu știu ce este infailibil pe lume, așa că soluțiile la problemele vieții pot fi fericite dacă sunt măcar temporare. Enunțul de mai sus este o autoironie. Atâta vreme cât n-a plouat afară (să recunoaștem, totuși, o vreme relativ îndelungată), jacheta fetei pusă cu fața în spate a împlinit nevoia de căldură a trupului ei (mlădios), acum, însă, când toarnă din cer ca din galeată, vrând să îi acopăr capul cu gluga, am întâmpinat o nouă provocare odată cu interzicerea privitului, mirositului, dar îndeosebi respiratului copilei. E vremea pentru o nouă soluție temporară, așadar cu șanse la fericire.