Oarecum o urare, de fapt, urarea

Am mai scris într-o altă ultima zi a unui an cum nu mă tentează să-mi fac liste, cu ce-a fost, cu ce aș voi să fie, ceea ce nu înseamnă că nu-mi apar ispititoare pentru a fi citite listele altora, poate pentru că le admir curajul sau slăbiciunea de a le întocmi, nu-mi place să mă împart în două, cum m-ar împărți o linie trasă aleatoriu, fiindcă oricum sunt mult mai mult de două pe lume, cel puțin trei, n-am nicio îndoială că mă ordonez mult mai abil în propria mea existență atunci când număr clipă cu clipă, ceea ce face ca orice eventuală rezoluție să-mi apară ridicol de artificială în ochi, în realitate mă aflu un om ordonat într-un haos aparent, care speră să privească cu umilință înaintea lui.

La noapte rămânem acasă, iată una dintre redundanțele cu care-mi place să mă joc, în realitate nu văd de ce aș spune așa ceva când numărăm sute, mii de nopți acasă, într-un fel, a face o astfel de afirmație este echivalent cu a-ți întreba partenerul care doarme dacă doarme, mă rog, și este cu atât mai nepotrivit să mă multiplic prin replica cu pricina (vezi un paragraf mai sus pentru o dovadă că sunt mai mult de două pe lume) cu cât noi chiar dacă ”ieșim”, de fapt rămânem tot acasă, așa cum am tot ”ieșit” la revelioanele anilor anteriori, adică acasă, închei aici cu surplusurile de informație mai puțin relevantă sau, Doamne, ferește, irelevantă.

La noapte nu mâncăm, dar să n-o iau de la capăt, vezi paragraful imediat anterior, totuși am făcut o mică pregătire, așa cum mici cred eu că ar trebui să fie în general pregătirile de orice fel, nu pentru că nu cred în putința omului de a performa, însă, dimpotrivă, pentru că cred, așadar nu mâncăm la noapte, ci către noapte în familie, deși există printre noi voci pe jumătate nemulțumite pentru miile de nopți dormite acasă, slavă Domnului că nu-s nedormite, numai că, precum fata din poveste, nici dormite, dar nici nedormite, nopțile nu pot fi trăite la adolescență, care, se știe, se experimentează în deplinătate, deci și vocea trebuie aleasă să existe în mulțumire sau nemulțumire sau să tacă, de nu.

În schimb, sunt perfect înțelegătoare cu urarea care se face la noapte, întrucât anul nou nu vine neglijabil de des, precum nopțile dormite acasă sau mesele neingerate noaptea, iar dacă ea, urarea, este menită să releve optimismul, speranța și încrederea cu care suntem binecuvântați, și suntem, mulțumesc, atunci sper să fie congruentă cu mesajul lucrării lui Felix din dimineața zilei dinaintea nopții în care dormim și nu mâncăm acasă, așadar, La Mulți Ani cu sănătate și voie bună!

 
IMG_0641

Noduri autosolubile

Nepăsătoare și rece trece Kiti pe lângă mărul din palma întinsă către ea de Felix, un pic dezamăgit îmi spune chiar așa, am mai întâlnit o atare alcătuire poetică a banalului în exprimările sale verbale, de exemplu, Kiti mestecă fericită sau te iubesc cu răutate, fata primește mărul de la mine, aș aprecia că destul de fericită, ceea ce-mi mai domolește din nedumerirea -de ce de la mine, nu și de la el, în defintiv nu mă poate frustra mai tare decât a făcut-o trezirea ei de astăzi, de fapt o stare de semitrezie ca o împletitură fragilă între un trup încleștat de o energie frenetică suprareală și o minte supusă, ordonată după reguli prezente și comprehensibile, stare pe care am înghițit-o cu noduri și cu un pahar cu nectar de fructe felurite.

 

1556322_10208418373726995_2893395113042391349_o

Muzeologice

Un muzeu de profiluri n-ar fi nici pe departe lipsit de interes, măcar prin faptul că i-a trecut unui copil prin minte să-l imagineze. În ipoteza în care am construi în clipa asta acest muzeu, profilul de muzician al lui Horia ar fi de guitar jazzman, dar ar putea arăta oricum, important ar fi că dumnealui deține acest caracter precumpănitor al personalității sale de pus în ramă. Așadar la noi se cântă limpede și liber chiar în momentul dat. Nici Kiti nu duce lipsă de trăsături profilate, unul dintre profilurile prodigioase ale domniței se află însuși profilul din profil al fețișoarei, nu de alta, dar conturul acesta exprimă deseori mai convingător decât un orator elocvent. Acum manifestă pentru pace universală, iar dacă există îndoială că aceasta se poate face cunoscută printr-un banal, dacă vreți, contur al feței, nu pot decât să pun gaj știința mea emoțională în ceea ce o privește că lucrurile stau exact așa. Nu mai vorbesc despre profilul de creator al chiar inventatorului muzeului de profiluri, Felix în persoană, desigur, profilatorul.

10575310_10208425043213728_5673478010394778572_o

Lunatic

Ne-am luat la întrecere pe câmpul care nu încetează să fie cât vezi cu ochii, tremuram de emoție de anticipație, oare ce se modelează prin cortina de lumină, am alunecat pe iarba lungă orientată în vârtejuri dese și provocatoare până când am transformat câmpul într-un imens lunecuș nisipiu accidentat cu văi destul de line, hohotind cu veselie niște hohote și al lor ecou prelung și îndepărtat, venit din copilărie, acest mare canion al maturității noastre.
886351_10208410998382616_468785534257567574_o

1501382_10208411017463093_5981398646500728866_o

12401943_10208412820708173_5236079125256789006_o

O lume de o frumusețe sfântă

Sunt o tipă calculată, n-am niciun merit pentru asta, așa m-am nascut eu, să mă fascineze numerele și poezia prin care ele se leagă între ele. Am treisprezece, cincisprezece minute în plus, oricât de nefericit va fi traficul pe care îl vom străpunge ca să ajungem la vreme. Îmi scapă gândul aiurea, într-o pustietate tulburătoare a minții, dacă se întâmplă neprevăzutul, dar socotesc negreșit o cale de scăpare, lăsăm mașina în drum și luăm metroul. Refuz încrâncenată gândul că am putea întârzia la serbarea Catincăi, la serbarea Catincăi-refuz, cum am refuzat în clasa a cincea vaccinul, cu aceleași lacrimi de revoltă în ochi, nedreptatea nu se va face nici acum. Felix nu reușește să fie destul de convingător în fața învățătoarei sale, iese din școală cu zece minute întârziere față de plan.

În trei minute începe serbarea, publicul îmi pare complet, iau un loc, Felix se așază pe o pernuță, în fața scenei acoperite de cortina neagră, suficient de grea, încât să constituie o membrană (semi)impermeabilă pentru emoție.

Apoi, când cortina se ridică (de fapt se dă de-o parte și de alta), se rupe liniștea interioară a spectatorilor într-un cântec în canon, așa ceva pare iarăși că nu s-a mai văzut pe lume, atât de dureros de frumos este, iar fraza de mai sus nu este nicio poezie, este o realitate obiectivă. Plâng cu seninătate, așa cum am învățat că este natural să plângi, nu înfundat, nu sugrumat, nu cenzurat, ci în șiroaie limpezi, sănătoase, cunoscătoare. Felix se tot întoarce către mine, ce scumpi sunt, ce minunați, ce mult o iubesc pe Kiti, spune el cu grijă pentru mine, dar îi zâmbesc încurajator și pricepe. Bunica dinaintea mea nu știe că poate plânge în voie, oare câte cratere îi va fi săpat în carne de-a lungul anilor lava emoției ei strânse cu economie?

Copiii sunt senini și poate ușor derutați de lumina care îi privește în plin, dar spun cu trupurile lor povestea congruentă cu cea povestită pe înțeles universal de actorul Mihai Călin, sensibil cum doar artiștii sunt, cald cum poate paternitatea te face, un prieten.

Apoi fetele și băieții care știu ce înseamnă să iubești, care ne știu bine temerile și ne duc din poverile pentru care nimeni nu ne-a pregătit, care ne îmbrățișează zi de zi copiii, zi de zi, zi de zi, să-i văd cum se emoționează cu noi la unison, cum se bucură și cum ghidează respirațiile pruncilor noștri cu profesionalism, dar mai ales cu suflet bun. Mulțumesc, atât pot să spun, oricât de mult mai mult de-atât e prea puțin, de nimic nu sunt mai sigură astăzi pe lume.

IMG_0146

Semne bune Crăciunul are

Ninge! Pentru întâia oară în iarna nouă ninge, sunt recunoscătoare, fiindcă de dimineață i-am promis lui Felix, în drum spre școală, ninsoarea pe care am văzut-o pregătindu-se să se scuture din nori. Este timpul să tai trandafirii, de fapt este timp întârziat să tai trandafirii, însă au înflorit până i-a surprins brusc înghețul, nu mai departe înapoi decât vreo două săptămâni. Apăsarea norilor are darul să anticipeze Crăciunul, ies în grădină. Da, este iarnă cum trebuie să fie, de aceea am milă pentru bobocii înmărmuriți ai florilor, milă care nu ajută la tăiere. Cruț o singură floare roșie, fiindcă își păstrează neașteptat prospețimea, ca prințesa din poveste. Cânt tare în timp ce ne pregătim să ieșim din casă, Felix trece foarte aproape de mine și strâmbă din nas. Nu îți place cum cânt, mă mir eu sincer, dar Felix nu recunoaște asta, ci mă îmbrățișează și spune că melodia este de vină. Îi îmbrățișez îmbrățișarea și continui să cânt la urechea lui. Râde înțelegător, e mama doar. La fel spune și Horică câteodată despre mama lui, iar bunăvoința cu care copiii mei mă mângâie este rodul inteligenței cu care ei mă pricep. Nu mai spun de Kiti! Ea mă acceptă doar autentică, fără artificii, iar atunci este pregătită să fie cât se poate de îngăduitoare cu mine. Ca acum, când îmi zâmbește misterios ca răspuns la întrebarea, ce rol vei interpreta deseară la serbare, încât să îți presare fetele praful acesta sclipicios din părul tău chic?
IMG_0107

Alb-negru

Opresc mașina lângă lac, chiar deasupra punctului celui mai înalt al podețului. Sunt singură, mă întorc de la școală și observ că anumite zile, împotriva vremii care le îmbracă, sunt intens vizuale, se cer imprimate concret și pe alt suport decât cel retinal. Ziua este strălucitoare, culorile iernii nespus de vii, dar simt că ochiului care privește lacul nu-i trebuie artificii evoluate de percepție pentru a fi impresionat. Oare Felix știe despre câini că le lipsesc niște structuri anatomice din ochi, astfel încât imaginile percepute de ei sunt alb-negru, iar dacă știe sau află ar putea suferi? Cred că l-ar putea atinge doar o supărare scurtă, fiindcă el deja are o vagă înțelegere estetică a varietății. Câinii noștri se gudură pe la picioarele mele, ei nu știu că le zâmbesc colorat pe sub rujul meu transparent, dar știu, deși nu știu că știu, că din forma și umbrele pe care le desenez iese gând prietenos către ei. Săptămâna de dinaintea Crăciunului debutează cu o dimineață nonșalantă în ce privește aspectul ei, să recunoaștem, cam extravagant pentru marea sărbătoare, (nu mă gândesc la acea extravaganță a opulenței), dar am noroc cu lacul temperat, dar atât de frumos, și, desigur, cu prietenia fidelilor patrupezi.

12374939_10208316294495078_3947465983086749963_o

Elipticele și obsedantele mele nevrute

Am trei CD-uri noi (oare cine mai cumpără astăzi cu mine CD-uri?) și obsesiv vreau să le ascult (obsesia privește întâmplător atât acțiunea de a vrea, cât și pe aceea de a asculta). Îngăduie-mi, Felix, să las muzica să alunece într-o relativă surdină printre vorbele și ideile tale imaginative, ele însele epitome ale ideii de improvizație ca act artistic (în sens vonnegutian desigur, adică ironic), mi-ai îngăduit din oficiu, da?, bine! Nu apuc să ascult deocamdată decât unul, se înțelege de ce. (Dacă nu se înțelege, dau un indiciu-obsesie.) Felix creează compulsiv la rândul său. Muzica sau întâmplarea îi rimează povestea cu ea însăși, adică spune un fel de poezie, (a nu se uita că ne aflăm pe tărâm artistic). Stările noastre ajung să se îmbine armonios, întru omogenitatea către care tindem stă spațiul redus al mașinii și natura extatică a ambelor, cu alte cuvinte nu se cere efort energetic exagerat pentru asta. Înainte însă de starea compusă echilibrat de mai sus, ascult o muzică și trebuie să împărtășesc cu Horică încântarea, de aceea îl sun la telefon. (Cuvântul telefon nu este plantat zadarnic în text, simt nevoia să o fac, întrucât aș fi ales să-l sun direct în minte, dacă tehnologia mi-ar fi înlesnit-o cumva.) Răspunde, și iarăși acesta nu este un amănunt superfluu, a se gândi numai ce încălcare flagrantă a codului intrinsec adolescentin presupune actul de a răspunde mamei tale la telefon în miezul unui grup de adolescenți. Dar de ce o face, este legitimă întrebarea care se pune. Poate pentru că sunt o mamă autoritară? Hă, hă, hă, adică autoironic, bineînțeles. Sau poate pentru că este dumnealui un copil supus? A se imagina hăhăielile de mai sus. Sau poate pentru că îmi împărtășește bucuria muzicii și știe ce urmează să-i cânt spun? Nu știu și cui îi pasă? Dacă cumva îți pasă ție și aștepți de la mine să-ți spun, voi zâmbi cu prietenie. Asta îmi amintește de niște cetățene care scriu ca mine, vrute și nevrute (deschid ultima paranteză din acest text, ca să subliniez faptul că apreciez mai degrabă pe cele care scriu și nevrute, altfel n-aș îndrăzni să public textul de sub literele astea, închid…), care spuneau și mai spun despre dumnealor că se simt nesigure pe, normal, tot dumnealor, de aceea nu se pot obișnui cu faima și încrederea cu care sunt cinstite. Dar nu despre cele de mai sus am vrut să scriu acum.

538981_10201630908924617_6243908_n

 

În drum spre școală

-Astăzi, la școală, m-au întrebat L. și I. ce mai face Kiti, zice Felix. Le-am povestit cum l-a troznit pe Bicu.

-Da? S-au interesat ei, așa, din senin, despre surioara ta? Ce drăguț!

-Da, prietenii mei o plac pe Kiti și s-au distrat tare când le-am spus cum și-a înfipt ea ghearele în părul lui Bicu, apoi cum, cu aceeași mână, i-a tras o karată în cap. Nu le-a venit să creadă.

-Sper să nu încerce și ei schema cu bunicii lor.

-M-au întrebat dacă Kiti stă acasă și când le-am spus că merge la școală și că are serbare, au zis, ”ooo, ce tare”!

-Ce prieteni buni ai!

-Da, odată reaua aia de la a patra delta s-a legat iarăși de urechile mele, dar I. mi-a spus că lui îi plac mult urechile mele.

-Și ce-ați mai făcut în pauze?

-Un coleg a desenat pe tablă o femeie goală și alte prostii. Numai la asta se gândește. Noi, băieții, râdem, iar fetele râd și ele cu mâinile pe gură.

-Dar nu ți se pare plictisitoare obsesia asta pentru sex a băiatului, de ce nu-i spuneți să mai deseneze și alte organe pe tablă, uite, să facă niște rinichi, un creieraș sau niște unghii lungi la picioare?

-Ha, ha, nu, ar fi cam scârboase. Mie mi-ar plăcea să am degetele de la picioare lungi, ca unele maimuțe.

-De ce, vrei să cânți la pian la patru membre?

-Nu, vreau să mă cațăr ușor în copaci. Măcar aud bine cu urechile mele.

-Da și să știi că ai urechi foarte frumoase!

-Știu.

-Și tati are urechiușe ca ale tale.

-Da, dar eu cu tine semăn, doar că tu ești fată, iar eu sunt băiat.

-Da.IMG_9930

 

Vremea entuziasmării

Privesc la însuflețirea, astăzi rătăcită, din decembrie trecută de a scrie zi de zi în jurnal, privesc fără îngrijorare, răbdarea-mi este cea mai antrenată virtute, către a cărei excelență tânjesc. Se rătăcește deja și Moș Nicolae prin memoria timpului festiv, parcă a fost ieri, spunem astăzi, cum vom spune și mâine, și peste un an, poate că îngrijorarea își are totuși temei. Prea puține dulciuri, și-o exprimă copiii, prea puține idei și însuflețire, mă gândesc eu și caut să o compensez, îngrijorarea, cu niște suplimente din farmacie, dar sunt nehotărâtă, se pretinde prea multă profilaxie închipuită în farmacii, așa că rămân închisă în teama mea familiară, fără prea multe idei și însuflețire. A lui Felix are noimă bine rostuită, dramatismul imaginii unui câine cu guler apretat ca al Caterinei de Medici îl întristează, deși pe mine mă înveselește descrierea plastică a copilului, “săracul câine cu guler în sus de la mic la mare”. Iau înveselirea drept un semn de șovăiala, să mă entuziasmez sau să nu mă entuziasmez? Deocamdată am înțelepciunea să rămân neutră înaintea răspunsurilor date cu aplomb de adolescentul nostru, ba mă hotărăsc să chiar învăț câte ceva din ele, desigur, însuflețirea. Înțeleg totuși că îngrijorarea este ea însăși rătăcitoare printre senzații și îi ofer circumstanțe atenuante. În cele din urma, se pare că până și Kiti găsește împrejurarea momentului oportună pentru lejeritate și zâmbete caline, să ne înviorăm așadar, zic!
11953590_10207686927841305_5326624700904198317_o

Jocul împietririi

Când împietrește în construcțiile estetice și solemne ale trupului ei, se rup niște legături, iar împietrirea capătă două sensuri, altfel greu de suprapus. Insensibilă la îndemnurile cărora firesc este să le răspundem, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită, atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.

Dar Horica a inventat pentru ea jocul împietririi și îl joacă veseli amândoi câteodată, ba chiar toți trei. Neclintirea trupească ce i se pretinde în joc fetei nu o mai întoarce înspre sine, ci dimpotrivă o deschide către bucurie consimțită, cu bunăvoință maternă și maturitate. Desigur, încuviințarea neîndoielnică pe care o arată îmi întărește iarăși încrederea, un fapt îmbucurător, rămâne ca la nevoie să mă opresc din mers, s-o accesez.

IMG_0215

 

IMG_9520

 

Saizeci de stații

Felix scrie aici despre aventura celor trei câini, dar Horica întâmplă o aventură mai puțin fictivă, când ia tramvaiul în sens invers, visătorule, astfel încât ajunge să călătorească cât n-a călătorit vreodată sau chiar laolaltă toate călătoriile sale cu mijloacele de transport în comun, omul tramvaiului i s-ar fi putut spune ieri, în restul de timp scurt cât n-a călătorit, dar nici rătăcirea nu mai este ce a fost în mileniul acesta nou, când distanțele, deși se străbat fizic în timpi comparabili cu cei de pe vremuri nu foarte îndepărtate, aproape că nu mai există, ele chiar nu mai există când vrei să comunici, să împărtășești, așadar te absolut-rătăcești doar dacă insiști s-o faci și chiar și atunci îți vine greu, viețile noastre conectate sau labirinturile noastre binevoitoare, mulțumesc!

 

12265977_10208155931846112_5006433110016884019_o

 

 

 

Amintiri nepetrecute

Când își inventează poveștile, Felix se oprește câteodată să-și ‘amintească’ întâmplările petrecute în povești. Imi place mult nota de autenticitate pe care vrea s-o dea astfel, carevasazică el își demonstrează intuitiv sie însuși că realității neîndoielnice a prezentului doar trecutul îi dă valoare, bineînțeles, mijlocit de memorie. Pe de altă parte, să-ți amintești întâmplări încă nepetrecute inversează poetic sensul de scurgere a timpului, identifică trecutul cu viitorul, o congruență posibilă datorită memoriei, această certitudine peremptorie a prezentului, a existenței concrete. In alt sens, căutarea printre amintiri a ideilor noi, necreate ar putea fi o metaforă a nașterii vieții pe Pământ. Desigur că Felix nu se gândește la toate astea când inventează povești fantastice, însă tocmai această inocență cu care atinge niveluri ale profunzimii minții mă îndeamnă să caut noimele existenței vieții, în plus, îmi este greu să-mi neg încântarea din aflarea nesfârșitelor sale amintiri (de data asta fără ghilimele).

 

IMG_20151111_105801

Artistic

Noua dimensiune a paginii pe care scriu mă îndeamnă, fără să mă condiționeze, să atașez fiecărui text câte o imagine reprezentativă (așa îi spune, iar eu susțin acest atribut, întrucât imaginea aleasă, indiferent dacă are sau nu are legătură nemijlocită cu textul, mă reprezintă, de cele mai multe ori aceasta fiind eu, eu- prin ceea ce observ). Imi place să scriu și scriu, chiar dacă nu sunt formal pregătită să o fac, iar scriitura mea este creația mea, expresia emotionării care îmi este cu putință, mulțumesc! In zilele acestea intense, nemaivăzut de tulburătoare, cei mai mulți dintre noi ne-am emoționat peste măsură, vibrația sufletească a depășit pragul aparent confortabil al indiferenței, al negării subconștiente a omeniei din noi. De aceea, după și în timp ce plângem, inventăm și creăm. In plus și îmbucurător, fără să fie superfluu, ne înlănțuim și îmbrățișăm unii pe alții, ne încurajăm și ne susținem în creațiile de care suntem în stare, iar actele noastre artistice nu au nevoie, nici intenție de a fi apreciate critic competent, întrucât astăzi, în culmea umanității cu care suntem înzestrați, creăm, fiindcă am înțeles că ființăm, activăm măiestrit, pentru că suntem oameni impresionați.

Aseară, în timp ce juca tenis, Felix a fost lovit de o minge în față și a început să plângă. Dar când durerea a dispărut aproape de tot, Felix n-a încetat să plângă. L-am luat în brațe și l-am îndemnat să încerce să se oprească, însă băiatul, hohotind în surdină, m-a rugat să îl las să își săvârșească plânsul, explicându-mi printre suspine că plânsul lui este ca o avalanșă de zăpadă, imposibil de oprit, care o să-l vindece de supărare. L-am lăsat să-și plângă plânsul și am înțeles de la copilul meu cum să împiedic înălțarea acelui zid aparent confortabil de indiferență din noi.
DSCN5064

 

DSCN5066

 

Stiu că știuca mușcă

‘Câinele care latră nu mușcă’ nu spune mai nimic despre cum arată câinele care mușcă, dar, și dacă ar spune, nu ar fi destul de interesant, întrucât pe Horică nu l-a mușcat un câine, ci l-a mușcat o știucă de două degete. Nefiind ranchiunos, Horică a iertat-o, iar știuca i-a mulțumit și i-a promis să-i îndeplinească trei dorințe. In felul acesta, ambii, știuca și Horică, au rămas împăcați în lumile lor, acvatică și terestră, știuca- trăind senzația nălucitoare de a fi pentru o clipă un peștișor de aur, iar Horică- încrezându-se în promisiunea știucii de a reapuca momeala băiatului odată și-odată. Intre timp, Felix, care dobândește exponențial cunoștințe în domeniul pescuitului de la fratele său cel pasionat, a scos din lac o altă știucă, imediat după încă altă știucă, ceea ce l-a umplut de invidie mândrie pe povățuitorul micului învățăcel. Aici povestitorul (nu povățuitorul) deschide o paranteză [în paranteză fie spus, acestuia îi sunt tot atât de trebuincioase excursurile, cât îi sunt unui programator instrucțiunile condiționale, (dacă înțelegi ce vreau să spun- foarte bine, treci mai departe; dacă nu înțelegi ce vreau să spun- nu-i bai, treci mai departe)], așadar deschide o paranteză în care subliniază condiția contradictorie, natural compatibilă cu fericirea, a educatorului în general, aceea de a oscila între bucuria de a transmite idei și tristețea de a înțelege limitele menirii sale, ca să vezi de ce iubirea pentru elevii săi îi împlinește educatorului viața. Tot răstimp, Kiti și-a îndesat mâinile în buzunarele hainei și nu și-a făcut defel griji pentru câinii, știucile și, în general, animalele care mușcă sau nu, ceea ce, desigur, nu este neapărat întristător, cum nu este nici îmbucurător, întrucât, vezi mai sus, pe Horica tocmai l-a mușcat o știucă de două degete. Dar, cum am spus, fata și-a vârât degetele împreună cu mâinile în buzunare. Fiind una dintre acele zile de toamnă târzie însorite, noi două nu am cules roadele toamnei, ci am cules flori de câmp, cu care ne-am împodobit solar spiritele și viu chipurile, ceea ce am făcut și cu cățelușele noastre dragi (vezi fotografia). Limpeziți de griji și ifose (unora le-au ieșit chiar prin sânge, nu doar respirator, vezi știuca mușcătoare), ne-am sălășuit cuminte între noi, apoi.

Dependențe și independențe, genitivale desigur

Se apropie ora la care o aștept pe Kiti să se ivească pe poarta parcului. Horica joacă tenis, Felix sparge nuci cu un pietroi aspru, din ciment. Inainte de ora la care aștept să-i prind silueta strecurându-se pe poartă cu privirea, n-am, evident, grija asta, ci îi admir pe adolescenții sportivi, în același timp îi dezavuez tatălui de lângă mine ieșirile nefericitoare, pătimașe și prostești de furie pe bietul său băiat, care pierde, și gesticulează, și se lameteaza pe terenul de tenis, fără să țină seama de câți bani  dumnealui, tatăl, bagă în dumnealui, fiul, obraznic nesimțit, o să vezi tu. Tot atunci, înainte așadar de apariția candoarei însăși pe poarta parcului, Felix încă nu sparge nuci, întrucât abia le culege din copacul care-l invită în cârca dumnealui, copacului, împrăștiind haotic lovituri de coardă de sărit printre frunzele încă verzi ale nucului, bătrânului, și, bineînțeles, nici nu le pisează cu coajă dură cu tot pe asfalt pentru împlinire senzorială și încântare din acțiunea inedită. Eu nu tac, ci îl deplâng pe fiul căruia i se promit măsuri corectoare în absență, și încerc zadarnic să îmblânzesc asupritorul, care mă somează să îi plătesc eu însămi antrenamentele fiului dumnealui, al tatălui, apoi tac, dar nu pentru că omul aduce argument rațional, ci pentru că omul n-are nici măcar sănătosul bun-simț al propriului său ridicol, am mai zis. Si se ivește deodată, la braț cu noua ei protectoare, ooo, fiți binecuvântate, protectoarelor lumii ăsteia fragile, calcă în ritm alert, în ciuda oboselii, dar îi zăresc din depărtare aura de senin ce-o acoperă fericit și pe exterior, Felix împrăștie praf de nuci pisate cu coajă dură cu tot în jur, aura noastră are astfel parfum delicat și, totuși, pătrunzător, iar Horica se exprimă trupește acum tot mai armonios. Dar fug către ele, fetele, să le întâmpin, apoi să preîntâmpin o adolescentină catastrofă, ce s-ar naște, poate, dacă ciudățica surioară a lui, a fratelui mai mare, ar apărea subit în fața ochilor lor, ai cruzilor, prin definiție, celor adolescenți de pe teren, catastrofa lui Horica, desigur, căci Felix sparge nuci parfumate și nu simte încă vreo apăsare mai dureroasă decât o eventuală scăpare a pietrei peste degete, care nu scapă, mulțumesc.

 

Oul sau găina 007?

Ce a fost mai întâi, oul sau găina? este mai degrabă o alegorie a gândurilor mele despre…ganduri, idei și suportul lor concret neuronal, cât despre povestea lui Felix din exact clipa ieșirii noastre de sub idilicul nor lacustru de ceață, acolo nu încape nesiguranța, ouăle sunt de colecție, iar găina este nu o oarecare, ci chiar Găina 007, cu pistol la brâu și cu iscusință în căutarea ouălor de colecție, cu gând bun, iscat oare de unde, de a le cloci de-amorul firescului și numai al firescului unei atari existențe de poveste, auzi, Găina 007, aici ajung din nou să mă întreb, ce-a fost mai întâi, povestea hilară și absolută, prin permisivitatea gândului hoinar, sau visul hilar și înfricoșător deopotrivă, a lui Felix, apoi al meu, desigur, vis care sparge linstea dinăuntrul lui, dar și pe cea din afara mea, căci urlu în noapte un “Felix” cu intenție protectoare copilului iubitor de animale, care fuge să îmbrățișeze o felină uriașa scăpată în grădina noastră, “pe mine mă iubesc toate animalele”, crede el, iar asta îmi dă fiori reci pe spinare, în lumile cunoscute și necunoscute, în aceeași măsură intrigante, despre vis și panică ne-am șoptit încă de prin trena lăptoasă a lacului, așadar înainte de găina 007, când copilul drag m-a liniștit că visurile nu sunt chiar ca găurile negre, deși sunt infinite, pentru că doar întinzi mâna și spui un cuvânt-două și pui mâna pe ele, cum face, de altfel, și Spotu, știi, tipul ăla căruia nu-i lipsește nimic, adică care are orice în afară de nimic, deși există pe undeva în domeniul său de mii de kilometri o cutiuță cam goală, care-i un fel de gaură neagră, infinită, desigur, dar oarecum retractilă, căci se întoarce pe dos și din nimic iese orice sau aproape orice, deci totuși îi lipsește nimicul până la urmă.

Alegeri chibzuite

Ar putea visa vreodată să fie reprezentantul clasei în consiliul elevilor doar dacă s-ar epuiza visele și visurile, iar dacă s-ar ajunge acolo, cine s-ar mai sinchisi de consilii și taifasuri, așadar nu, să nu mă votați pe mine, nici de vă veți fi gândit, nici de nu vă veți fi gândit la asta, nu este timpul pentru irosit pauzele, deschid o paranteză, la vremea sa, lui Horica i s-a imprimat, oarecum din mers, o funcție în frunte, șeful clasei, apoi, într-un an, i s-a râcâit fruntea cu șmirghelul, plus obrazul, un șef de clasă adevărat ar fi șters tabla măcar, noroc că băiatul ăsta trăia și trăiește încă după principiul sănătos, “înainte de orice să râd”, deci a râs și supărarea n-a avut pe ce să cadă, închid paranteza, despre Felix vorbesc mai sus.

Copiii se joacă împreună, Kiti este judecător, mimează bine chibzuința, băieții stau drepți, în fața liniei dintre două plăci de gresie, eu am rolul povestitorului, Kiti, tu să hotărăști cine este cel mai prostănac dintre ei, Kiti stă și ea drepți cu fața la băieți, apoi se mai îndoaie ușor, doar are privilegiul ăsta, fiind judecător, își prinde obrazul în palma dreaptă, semn bun, apoi își cuprinde și celălalt obraz cu stânga, semn de îndoială, chibzuiește așadar, apoi se îndreaptă cu brațul întins către Felix, dar schimbă brusc direcția și se oprește pe capul lui Horica, vaaaai, băieții nu mai stau drepți, sunt încovoiați de râs, e convenabilă decizia, copilul mare trebuie să fie mai înțelegător și uneori este, copilul mic trebuie să trăiască emoțiile de a concura cu frații mai mari, iar uneori le trăiește, și copilul mijlociu trebuie să intre cumva în schema familială pentru balansare, iar Kiti parcă pentru asta s-a născut, să armonizeze direct sau cu subtilitate lumea.

Ostentativ sonor

Din stânga sună o romglezoaica cu accent american, sonoritate cu ostentație. De fapt, indiscreția este a mea, dar asta nu depinde de voința mea. Dorm puțin, dar aș dormi mai mult, fiindcă aș putea dormi puțin, fără să voiesc să dorm mai mult. Asta face ca sunetele intrate în capul meu să reverbereze ostentativ. Am ajuns de unde am plecat, ceea ce adesea înseamnă că am ajuns unde trebuie. N-am ajuns. Kiti ajunge la timp. Mă refer la timpul ei, care astăzi nu se potrivește cu timpul lui Felix. Am alternativă la a rămâne cu Kiti în mașină și a-l aștepta pe Felix să iasă din bazinul de înot, și anume să intru cu Kiti în bazin să-l scoatem pe Felix de acolo. Acesta s-ar numi un comportament intenționat provocator. Provocator de valuri, așadar renunțăm la alternativă. Felix iese din bazin. (Propoziția asta îmi amintește de propoziția compusă de Horica, acum vreo opt ani, “Cereala este de toamnă”, predicat nominal?). Il privesc dintr-o depărtare, firește, relativă. M-a ascultat ad litteram, ieși din duș, nu te usuci pe păr, pui obiectele ude în pungile puse la dispoziție în vestiar, vii în parcare. Ad litteram, a ieșit din duș după ce și-a pus tricoul pe el, nu s-a uscat pe păr după ce și-a turnat apă pe cap, a pus obiectele ude în pungi, în multe pungi, ceea ce înseamnă că a respectat întocmai indicațiile mele. Felix coboară către parcare, lăsând șiroaie subțirele de apă în urma lui, ca un câine plouat. Ploaia a stat, dar asta nu mai are acum importanță. Mă înduioșează să-l văd cum crește mare în salturi mici. Cu un salt mare, desigur, relativ, depășește o băltoacă, de parcă ar mai conta. Ești frumos ca un câine plouat, îl îmbrățișez cu rămășițe de duioșie. Mulțumesc, mi-e foame, mă mobilizează cu un surâs gingaș. Promit o gustare nu peste mult timp, iar vorbele mele au sonoritate ostentativă pentru Kiti, care își saltă trupul atletic peste două rânduri de scaune și-mi înfige o gheară amenințătoare în gât. Well…

Cu grație

Am deschis într-o doară facebook și un val cald de bucurie m-a năpădit pe dedesubt, de parcă aș fi deschis fereastra dormitorului, chiar deasupra covorului gros de iarbă verde proaspăt montată, sau poate chiar mai emoționant decât atât, fiindcă în afară de prospețimea, linia estetică simplă și delicatețea firului de iarbă, cartea noastră, care mi-a apărut în fața ochilor, suntem noi înșine, frumoși și vulnerabili, cum am fost lăsați s-o ocrotim pe blânda Kiti, astăzi mai puțin blândă decât ieri sau decât mâine, dacă ar fi să socotesc blândețea altceva decât o stare de spirit, și o socotesc, să știi, uneori o fac, îi urmăresc extenuată înverșunarea clipelor, fără să o înțeleg pe deplin, apoi o urmăresc la propriu, prostește, ca un gardian plictisit de inactivitate, să nu cumva să, de parcă într-un fel oarecare ei nu i se cuvine aceeași libertate ca oricui, pentru asta câteodată aș vrea să mă simt mai vinovată decât mă simt, dar altădată-mi port o vină grea, pe care mulți n-o înțeleg și încearcă să o justifice prin exterior, mă rog.

Dar impresia grațioasă se ține o vreme și face rânduială bună zilei, de aceea, fără grabă, cobor împreună cu Felix pe malul lacului neexcesiv sau poate, totuși, exagerat de bun cu norișorii ce îi alunecă pe suprafață, s-o salutăm pe Lebedi, unde ești tu Lebedi, pe cine îmbrățișezi printre norișorii patinatori, chiar deunăzi o compătimeam vinovat, de ce ești singură pe lume, de ce frumusețea ta nu mângâie pe nimeni, ca grația zilei să ne dea răspunsul așteptat, Lebedi nu-i singură pe lume, de fapt întreaga ei lume  este cu ea, un cârd (sau cârduleț) de lebeduțe delicate, miniaturale o urmează deasupra lacului tot mai fumivor (acum excesul lacului mi-e tot mai limpede), iar inimile noastre bat mai tare împreună în fața eternului miracol al vieții. Abia acum găsesc clipă bună să mă aplec asupra agendei băiatului să îi scriu dedicația pe care suntem invitați să le-o facem copiilor la fiecare început de an școlar, nici măcar nu mi-a trebuit inspirație, am scris-o pe o expirație lungă, odihnitoare.

Procese

Felix vine de la școală extrem de încântat de clubul de spaniolă, de fapt vine, poate pentru prima oară, încântat de la școală, nu că n-ar fi avut până acum destule motive s-o facă (fiindcă a avut), dar poate fiindcă a dobândit un alt grad, mai mare, de libertate odată cu trecerea timpului, o, timpule zburător, ziceam de spaniolă, care chiar este spaniolă, nu ca în prima săptămână, când, tot așa, a venit bucuros de clubul de spaniolă, numai că spaniola n-a fost atunci spaniolă, ci franceză, mă rog, el împărtășește cu noi primele cuvinte pe care le-a aflat, curiozitatea este gata stârnită, ceea ce este întotdeauna un fapt îmbucurător de constatat la copii, desigur, iată un bun măsurător de reușită a școlii. Kiti nu vine de la școală încântată, ba vine plângând, ceea ce nu trebuie să fie o măsură a reușitei unei școli și a acestei școli în particular, bineînțeles, pentru că nefericirile fac parte din noi, cu durere spun asta, durere generică, însă și specială pentru obscuritatea cauzelor ce-o nefericesc pe ea, acum are un plâns domolit, de parcă nu mai are forță să se săvârșească întreg, exploziv, precum l-am perceput la telefon mai devreme în zi, suspină încetișor, închisă în sine, și nu se despovărează decât acasă, când ne trage pe toți lângă ea, pe canapea, și forțează un zâmbet ce-i îmbrățișează delicat năsucul roșu. Apoi pornește ploaia din cer. Ea duce încântarea și dez-încântarea într-un adânc în care se diluează greu, dar se diluează. în timp, desigur, fiindcă toate transformările depind de timp.

Celebrări

Imi place mult începutul de septembrie, poate fiindcă într-un început de septembrie m-am născut, poate fiindcă m-am mai înțelepțit cu vreun sfert de an odată cu împlinirea noii vârste, îmi place pentru că mă întoarce din pribegia spectaculoasă a verii către casă, parcă dintr-un instinct de cuibărire s-o caut, ca s-o îndrăgesc mai tare, să o înfrumusețez mă simt chemată, acum, la început de septembrie luminos și cald, această, un fel de, maternitate astronomică a anului.

Spune-i, Felix, lui Kiti la mulți ani, este și ziua ei de nume, Maria; suntem noi trei în camera Mariei celei blânde în astă dimineață, copila pare mângâiată de o aură de serenitate, lucru rar, însă nu mă miră potrivirile bune, fiindcă toți trăim vieți admirabile; ‘la mulți ani’ și pup-o, îi mai zic, dar pentru Kiti vorbele n-au subtilitate, au numai o umbră de utilitate, iar ‘pup-o’ îi este chiar mai trebuincios decât alte cuvinte, așa că, odată cu copilul care se ridică pe vârfuri spre o îmbrățișare, Kiti pornește matern cu buzele înspre fruntea frățiorului ei, să-l pupe, și îl pupă, lăsându-l pe Felix cu pupicul său nepupat, o (ne)potrivire gingașă ce ne aduce zâmbete nimerite pe chipuri, (ne)potrivire, pe care o iau drept altă potrivire bună, fiindcă uneori nici eu nu-mi bat capul cu subtilități de formă ale limbii, sunt practică în naivitatea mea sau prea încrezătoare în pragmatismul meu, așa că nu mă opresc până nu corectez orice după buna mea credință, asist ca un expert pupicul nepupat să se lipească unde-a fost menit s-o facă, iar serenitatea dimineții rămâne astfel în siguranță.