Culoarul opac de trecere către stația de metrou îl neliniștește pe Felix. Este prima lui călătorie cu metroul, iar asta îl ambalează într-un năucitor amestec de trăiri. Un pic euforic, când se găsește singur pe scara care rulează coborâtor în paralel cu cea pe care suntem noi, ceilalți, aleargă urcător până la capătul scării coborâtoare, apoi ne prinde din urmă pe scara noastră rulantă. Vuietul tot mai intens și rafala crescătoare de vânt anunță metroul, Felix îl caută fascinat cu o aplecare înainte a trunchiului. Mi-era dor de expresia desăvârșită a mirării pe chipul copilului. Când apare în viteză din tunel, Felix tresare, iar contrastul cu impasibilitatea etalată de Kiti este extrem de amuzant. Suntem pregătiți să urcăm în vagon doi câte doi, Horică îl conduce pe Felix către coda vagonului, eu rămân cu Kiti la barele din centrul lui. Îi urmăresc pe băieți de la aceasta oarecare depărtare, Horia își apostrofează responsabil fratele, pentru că îl observă clătinându-se odată ce metroul se pune în mișcare. Ne zâmbim discret și, pentru că ne-am echilibrat trupurile cu starea de mișcare și emoțiile cât de cât, mă surprind amintindu-mi de prima mea tinerețe. ”Urmează stația Unirii, cu peronul pe partea stângă” anunță oficial o voce de femeie, iar Felix o îngână distrat. Cu un gest scurt, toți copiii află că este timpul să coborâm, către stânga, desigur. Oprirea relativ bruscă a trenului nu îl mai dezechilibrează pe Felix, care pășește pe pământ stabil hohotind nestingherit. Nu îl mai întreb, de ce râzi, pentru că inerția gândului rătăcitor mă ține încă o vreme calmă și imperturbabilă.
Felix
Aparte
În seara asta nu am haine de împachetat și pus în dulapuri. Nu am nici răbdare să aștept să se scurgă și ultimul firicel de nisip din clepsidra care-i numără minutele de spălat pe dinți lui Felix. O chem pe Kiti, o invit să ne aruncăm împreună pe canapeaua din hol. Trei minute întregi, sunt lungi cele trei minute de spălat dinții, ceea ce face ca îmbrățișarea în care mă ordonează Kiti să fie intensă. Nu spun prea intensă, fiindcă sunt recunoscătoare pentru că este. Totuși o să îi spun o îmbrățișare milităroasă, pentru că este fermă, chiar rigidă, dar asta nu o face mai puțin plăcută, în definitiv, acolo, în strânsoarea irevocabilă a fetei, obrazul ei este tot moale și elastic ca o minge de pluș. Mă supun și sper să mai țină. Ține, fiindcă din baia cu ușa larg deschisă către noi, Felix freacă dinții și tot scuipă zgomotos, de parcă ar vrea să tragă de timp. E plictisitor să te speli pe dinți, zice. Kiti tresare din când în când, tresăririle ei trădează o ușoară stare de nervozitate care mă străbate fulgerător și pe mine, dar pe care o detonez repede într-un ”de la gingie spre dinți și nu mai scuipa atât”. Apoi, acalmie. Uit de recunoștință, îmi mulez palma de obrazul ei, iar rotunjimea perfectă mă însuflețește. Kiti mă scutură scurt din îmbrățișare, dar eu mă repliez din căzătură exact când Felix mă strigă să mă duc la el. Cât îl săpunesc sub apa curgătoare, am vreme să fiu din nou recunoscătoare pentru cât de norocoasă mă simt.
Felixite
Îmi spune Felix despre poezia pe care a scris-o la școală pentru ziua poeziei; din câte îmi dau seama, fiindcă nu am citit-o încă, este o creație epică, niște versuri despre un câine (cum altfel?) și niște personaje din Star Wars, grupate în nu știu câte strofe, cel puțin două, vreo trei-patru, își amintește autorul, apreciată de colegi din școală cu bulinuțe sau așa ceva. Sunt convinsă că are un ritm jucăuș, o rimă neconvențională, o poveste cu tente moralizatoare vesele, cum îi sunt toate poveștile, dar pentru că nu o am în fața ochilor, îmi imaginez că poate semăna cu desenul de mai jos, un desen ca o poezie sau ca un afiș de prezentare a unor benzi desenate, atât este de inspirat (chiar în clipa asta nu sufăr deloc de subiectivitate).
Tot de ieri de la școală. Încă o mustrare verbală, a nu mai știu câta consecutivă de la aceeași doamnă profesoară, percepută iarăși ca o nedreptate, îl face să reacționeze mai zgomotos decât s-ar aștepta cineva de la el, trântește caietul de birou. ”Greșeala” lui Felix, scrierea cu majuscule a unui enunț, nu este un motiv suficient pentru a mustra, dar, din păcate, există educatori care se încred prea mult în instrumentele de coerciție, la fel cum există oameni care toarnă cu nemiluita medicamente în ei. Este exact despre ce am vorbit la workshopul de duminică despre învățarea în școală, anume că este mult mai fructuos în ceea ce facem să ne ghidăm după câteva principii sănătoase, decât să respectăm nenumărate reguli. Într-o notă contrară, o altă doamnă profesoară nu doar că nu mustră libertatea pe care și-a luat-o Felix să se semneze pe fișa de lucru ca Felix Skylighter, ci o împarte veselă cu băiatul.
Viziuni
M-am visat în prezentul știut, elevă în clasa a douăsprezecea, mai mare decât toți din vis, pe când în realitate, în trecutul uitat, în clasa a douăsprezecea eram cea mai mică. Bineînțeles că mă aflam cea mai în vârstă de-acolo, din moment ce Horică se găsea lânga mine și era, precum este, într-a unșpea, bineînțeles. În vis nu era elev de serviciu pe liceu, ca în nevis, dar ar fi putut să fie dacă aflam de ieri, să zicem, că astăzi este elev de serviciu pe școală. Azi am suficientă forță să mă joc, iar asta poate avea legătură cu visul. Are, fără îndoială, și cu soarele strălucitor care mă împresoară în casă. Deși am învățat mare parte în comunism, eu nu îmi amintesc să-mi fi servit școala la propriu, ca elev de serviciu, dar poate că am uitat, ceea ce ar putea însemna că, dacă am făcut-o, mi-a lipsit pasiunea. Nu aș putea afirma același lucru despre dispoziția sufletească a băiatului meu în perspectiva acestei efemere și scumpe îndeletniciri, pentru că l-am urmărit cum și-a împachetat optimist laptopul înaintea plecării către școală. Mda, este categoric mai pasionant să fii elev de serviciu azi decât pe vremea mea. Sper să termini astăzi cartea, i-am urat nu cu mult înainte de a ieși pe ușă, o urare menită mai degrabă să îi țină conștiința de student aspirant trează, decât să citească propriu-zis, iar urarea mea ar putea să stea potrivit alături de urarea lui Felix de acum câțiva ani, ”te iubesc cu răutate!”. Ești rea, mamă, mi-a zis râzând, confirmându-mi gândul fugar prin trecut, deși nu mai știu dacă nu cumva chiar răspunsul ăsta m-a făcut să rătăcesc printre amintiri. Din amintiri și vise, uneori nu pot spune cu certitudine ce e una, ce e alta, se face conștiința, iar ăsta n-a fost cel mai confortabil gând al meu când am privit-o pe Kiti de foarte-foarte aproape (eram în brațele ei ferme atunci) și toată simțirea mi-a arătat-o ca acum zece ani sau așa (este firesc să vezi mai în adâncime de foarte aproape), fiindcă am tânjit să știu că-și amintește, îți amintești, Kiti, i-am zis, dar n-am aflat pe loc. Scriind cele de mai sus, îmi vine în minte gândul că intimitatea nu este sortită atât de mult cunoașterii profunde, cât mai ales recunoașterii. În felul ăsta îmi explic lejeritatea cu care mi-am regăsit imediat liniștea.
Sinestezic
Ploua de dimineață și bătea vântul, iar Felix îmi povestea despre un cer albastru imens și transparent ca sticla, de fapt exagerez, ploua și bătea puternic vântul, dar nouă ni se părea că este foarte cald și albastru afară, chiar l-am întrebat și pe el, tu ce vezi, și el mi-a confirmat propria-mi vedenie, că vede lacul, ba și un pește erupând din adâncime, cu toate că povestea avea și cer, și o transparență ca de sticlă, și chiar ceva albastru, da, îmi amintesc, o rață sălbatică și un pescăruș albastru, iar lacul nu se afla ieri aici, ploua, iar când plouă, eu nu am ținere de minte și ascult blue jazz, dar Felix povestește independent de ploaie și eu nu sunt sinestezică, deși nu-i rar când leg culoarea de mirosuri și trăiri, sau poate că sunt la un nivel nedureros, ba norocos, fiindcă astăzi plouă azuriu, ceea ce, să recunoaștem, este o binecuvântare.
Cinstit neMelodionium
Aceștia sunt doi jucători de tenis cinstiți, (mai rar așa ceva!), în ciuda faptului că unul dintre ei înclină să se dopeze cu pâine cu unt și cu miere, iar celuilalt nu îi poți lua ciocolata de la gură. Amândoi ar vrea să câștige (mai multe meciuri) și uneori câștigă (chiar și bani), însă nu cu orice preț. De exemplu, ieri, la o minge dată de Felix, pe care arbitrul a văzut-o în teren și adversarul a contestat-o, Felix a anunțat hotărât că el a văzut-o afară, refuzând punctul necuvenit. (Nu comentez opinia publicului adult al acestui meci.) Este destul de evident că în lumea în care trăim cinstea este demodată, deci să nu devin prea serioasă. Rămân cu ceva tristețe, dar ciocolata neagră ajută. (Doamne, sper că nu și ea!) Ajută și relaxarea prin numărarea regulată a banilor, dar să nu fie prea mulți, că te ia cu dureri la inimioară și ți se prescrie Meldonium în pauzele dintre seturi. Ce-i drept (că doar despre cinste vorbesc aici), am vrut odată să-l învăț tehnica asta de relaxare pe Felix, ne-am apucat amândoi să-i numărăm banii din pușculiță, însă m-a luat enervarea, iar băiatul n-a înțeles nimic din lecția mea. Ca atare, ne-am luat de mână și ne-am eliberat cu niște Ascovit de căpșuni, autoprescris dintr-un exces compulsiv, doar suntem chiar și noi uneori victimele mileniului în care ne întâmplăm să fim. Mai încolo, cinstit coincidență!, am vrut să îl ajut pe Felix să își scoată o minge blocată în buzunarul pantalonilor de tenis și am dat de un pachet de ciocolățele ascuns cu dibăcie. El, băiat cinstit, a zis că nu știa de existența energizantului din buzunar și, mai cu seamă, că nu apucase să-și citească mailul în ziua respectivă (???), așa încât am realizat că cinstea mă obligă să-i întrerup sponsorizarea, împotriva convingerii mele asupra nevinovăției copilului, dar absolut în acord cu datoria față de imaginea mea impecabilă de organism vertebrat susținător. Așadar, i-am înlocuit costisitoarea și eficienta ciocolată cu ulei de pește natural, stors la fața locului (din recipientul încăpățânat de plastic nereciclabil). Mă rog, până la urmă, problema s-a dizolvat ușor în noianul irezistibil de fapte reprobabile imposibil de ascuns lumii largi, iar oamenii de știință au înțeles că a sosit acel moment în viața lor absolut științifică în care trebuie să o ia de la capăt cu căutările soluțiilor miraculoase vremelnice, cam ca în refrenul unui cântec stupid de care am râs ieri cu Felix în mașină, în care o fătucă jovială lălăia la un relativ nesfârșit, ”non-stop și de la capăt, non-stop și de la capăt,…”
Simultanee
Stimulat de reînceperea școlii, de dimineață am vorbit cu Felix despre…alte lucruri. Mi-a spus că pe planeta lui Spotu, copiii cu autism poartă o noapte întreagă o brățară specială și se vindecă. Doar șapte mii de diamante costă brățara, dar nu te întrista, mami, o sută de diamante acolo înseamnă o sută de lei la noi. Apoi mi-a povestit de fratele lui Spotu, nu mai știu ce-a zis despre el, dar mi-a atras atenția când a afirmat că acesta este un frate extraordinar, așa ca Horia. N-aș fi putut rămâne indiferentă la o atare remarcă, mai ales că ieri, ca întotdeauna, a venit de la aventura duminicală de pescuit a celor doi frați, certându-se cu Horia și promițându-i, tot ca întodeauna, că nu îl va mai însoți. Aventură, da, cea mai cea aventură, inclusiv pentru noi, părinții, care am recepționat următorul mesaj telefonic trimis de Horia, ”mamă, sunt în stare de șoc!”, urmat desigur de explicațiile pline de patos ale întâmplării șocante, o întâlnire excepțională și o luptă cu un monstru acvatic, un somn cât pescarul mare, dar oricum mai mare decât pescarul mic, hi, hi. Între timp și simultan, școala a reînceput cu un Felix gata stimulat și un Horică pregătit să simuleze alături de mii de liceeni un examen de bacalaureat, ceea ce a și făcut după o vreme, nu suficient de multă, întrucât nu i-a ajuns să transcrie totul de pe ciornă, cu toate că el este un tip matur și eficient, împotriva vârstei și tendinței de normare a școlii. Din fericire, primăvara este chiar ea însăși, nimeni nu cade de fazan dacă se simte deodată mai optimist decât se aștepta să fie, știu asta de la zborul matinal neastâmpărat al unei ”trupe” de fazani.
Natural
Atmosfera solemnă acasă în dimineața asta, Felix interpretează Imperial March din Star Wars, rezistă doar vreo douăzeci de minute, îl dor degetele, apoi îl ascultă pe Youtube, foarte încântat (ține-i minte încântarea din ochi!), pentru că durează o oră întreagă. Vântul șuieră prin scobiturile casei, nu există acompaniament natural mai potrivit. Natural. Îmi mai trece o dată astăzi cuvântul ăsta prin minte când trag de Horică să grăbească pregătirile. În loc să alergi ca vântul prin scobituri, mai bine strigă-l pe Horia, o îndemn pe Kiti. O țin ușor de mâini, stau în fața ei, ea mă absoarbe cu privirea. Nu spun ”absoarbe” întâmplător. ”Hoooo-riaaaaa”, eu îmi împing cu putere silabele departe de mine, dar ”O-ia”, Kiti și le înghite sec pe ale ei, aproape înecându-se cu ele. Aici este momentul în care îmi vine în minte naturalul. Unde este naturalul din vorbirea asta centripetală? Continuăm să-l strigăm pe Horia. Cu cât mai tare, cu atât mai împrăștiat. Bănuiesc că am putea fi socotite drept înnebunitoare, dar cu toții suntem atât de familiarizați cu repetiția, încât a repeta pare uneori natura noastră. Repetitio est mater, da, dacă nici noi n-o știm, atunci cine? Nu foarte împrăștiat, ci timid, cu reținere, ca o cădere neamortizată, seacă, neempatică. Vorbirea ei nu are ecou, fiindcă nu știe cum să se descotorosească prin cuvinte. Poate că de-asta este excesivă uneori. Câteodată tind să supraevaluez naturalul. Ufffffff!
S-ar putea numi, desigur, exotic
Îmi plac parfumurile cu nume exotice, cum îmi rezonează Escale a Pondichery! Descrierea plastică a lui Felix are deasemenea răsunet interesant, lui i se înșurubează stropii minusculi de parfum în nas, cuprinzători până în gură și urechi, iată un motiv potrivit de a stabili niște repere și comunicări anatomice. Hapciu!
Îndrept patul, timp în care Kiti, spălată și îmbrăcată, așteaptă, urmărindu-mă de pe scaunul din spatele ușii larg deschise a balconului. Nu însă astăzi, când se ridică de pe scaun și se lasă cu totul într-un cot pe dulapul de haine, încrucișând neobișnuit picioarele pe podea. Mereu mă face să zâmbesc cu posturile ei caraghioase, iar orice zâmbet merită răsplătit cu o îmbrățișare, așa că, după ce o îmbrățișez, Kiti își lasă greutatea trupului să se scurgă printr-un cot pe umărul meu și își încrucișează din nou neobișnuit picioarele pe podea, ca înainte. Nu aș putea să bag mâna-n foc că n-o face fericit intenționat.
Circulă pe internet o poză cu două mimici ale aceluiași câine, o expresie arțăgoasă, înspăimântătoare, reprezentând mama-acasă și una blândă, zâmbitoare, adică mama-în public, dar Felix o privește amuzat dezaprobator, el susține că imaginea se potrivește cu realitatea cel mult invers. Dacă mă gândesc bine, ar putea avea dreptate, îl cert mai degrabă ca să se conformeze la așteptările unui public dat, decât acasă, unde are libertatea să ignore anumite standarde sociale. Cred în comportamentul social decent, împotriva tonului general deranjant de indecență și insist să îl demonstrez, bineînțeles în măsura în care înțeleg să o fac.
Horică mi-a spus odată că sunt tare ”witty”, ceea ce este desigur un mare compliment, nu neapărat pentru că vine de la un adolescent, ci fiindcă vine de la propriul adolescent. De dimineață, fiind în eterna-i mare grabă, l-am luat ușor peste picior, amintindu-i că mi-a spus odată că sunt ”witty”, pentru a-i minimiza reacția. N-a fost să fie, mi-a răspuns că sunt witty, dar pitică. L-am amenințat că îl voi atinge cu un pumnișor când va ieși pe ușă, iar el, în aceeași vânzoleală după cărți și caiete, a îndeplinit presimțitor un hohot scurt de râs. Bună dimineața!
O cercetare
Citesc că educația părintească empatică îl tulbură la nivel organic celular pe părinte, dar nu ăsta este motivul pentru care îmi accentuez cuvintele ca să-l fac să înțeleagă, dimpotrivă, sunt pregătită să-mi îngrijesc imperceptibila stare inflamatorie eventual rezultată, numai să îi fie bine copilului, un bine întreg, emoțional și trupesc, fiindcă întâlnesc prea mulți oameni cu principii morale haotice, decurse din învățătura părintească cea mai dezastruoasă, precoce și neadevărată, că transparența emoțiilor este rușinoasă, detestabilă și un semn al slăbiciunii. De fapt ”descoperirea” nu este tocmai uimitoare, întrucât a te îngriji de bunăstarea altui om cere depunerea unui efort, dar nu mă miră căutările de recunoaștere și întărire ale unor comportamente mai degrabă ”la modă” decât firești, întrucât firescul a cam căzut în desuetudine.
Așadar se întâmplă să mă uit pe mine prin vreun colț al firii când îi cer copilului mic să știe, din fericire copilul mare mă trage de urechi, ”hei, pe unde rătăcești?, vorbești prea tare!”, iar eu nu pot decât să îmi spun, ce mult iubesc să-mi facă observații copiii, pentru că este firesc să nu le știu pe toate, iar eu iubesc firescul, și totodată pentru că mă bucur nespus să îi înțeleg întregi, cu încredere. Să cercetăm!
Niște semne nu neapărat însemnate
Cu o noapte înainte am visat asemenea grozăvii și scârboșenii, încât abia am așteptat să treacă noaptea de azinoapte pentru a da pagina. S-a dat singură, desigur, sau cel puțin n-am dat-o eu cu bună știință, mă rog, ca să ajung să mă torturez într-o sisifică străduință de a completa, copia și transporta niște dosare printr-un labirint nemaivăzut, totuși mult mai grozav decât cel pe care trebuie să-l străbat astăzi ca prin vis în realitate. Ca prin vis, fiindcă adesea mă regăsesc confuză în astfel de treburi administrative, nu prea înțeleg de ce. Măcar e rece afară, iar recele în atari situații ajută. Povestea lui Felix a continuat, bineînțeles, în dimineața asta, de obicei poveștile lui se întind cam pe trei-patru zile. Continuarea a înregistrat note autoironice, pe care le descopăr cu plăcere și le asemăn cu cele ale fratelui său mai mare, chiar dacă nu întrevăd în cazul lui Felix dobândirea subtilității fratelui său. Dar mai bine să nu anticipez.
N-au trecut prea multe zile de când au ajuns în cele din urmă toți copiii noștri să-și doarmă profund diminețile, ceea ce se poate nota și identifica cu un prag al devenirii noastre familiale, unul tânjit prostește-prematur de mai toți tinerii părinți, pentru că așa este mersul vieții în general, grăbit. Nici nu-i de mirare de ce ne chinuie într-atât precum o fac așteptările. Noi nu putem să ne plângem că nu am ajuns la o anumită performanță a răbdării, cam de la trei-patru luni ale lui Horică, deci de acum șaisprezece ani visăm să ne reapucăm de visat dimineața. Răbdare, așadar, o să vină tuturor vremea să viseze grozăvii și scârboșenii. Trebuie să anunț a nu fi luată totalmente în serios. Ca o introvertită deghizată într-o extro, nu voi renunța să glumesc pe seama propriilor mele frici. Nu mă refer la cele cu adevărat hilare.
Iată de ce grafism încurajator este soarele în stare!
Ca prin farmec
Diminețile au devenit mai încântătoare odată cu încălzirea zilelor și nopților, Horică, cu ascuțimea extraordinară a simțurilor sale, ne atrage atenția asupra cântului păsăresc, mereu inedit și fermecător la începutul primăverii. Până de curând m-am temut pentru lalelele mele, să nu iasă din bulbii lor puioși, nu încă, dar există desigur o inteligență a viețuirii plantelor, precum și a animalelor, înnăscută și dobândită, care le ocrotește, singura, de altfel, pe care mă pot, în cazul acesta, încrede. Astăzi, însă, simt în aerul ușor al dimineții, când scutur pe terasă fața de masă, toată energia si vibrația trebuincioase mereu repetatei vieți rodnice a pământului. Pădurea este de la zi la zi mai verde-veselă, iar transformarea asta aproape ireală face din mintea mea un loc prielnic pentru a primi poveștile fanteziste, scornite după un bun-plac de-a dreptul excesiv, dar adorabil de către Felix, zi după zi în drumul nostru spre școală. Cum mă găsesc, precum am observat, mai permeabilă astăzi decât ieri, să zic, iată povestea dimineții, în care se făcea că Felix a ieșit într-o bună zi la o ”plimbare relaxantă” prin savană împreună cu Spotu și a întâlnit un crocodil cu coada rănită (pe Animalozurn, planeta-martor, cozile sunt foarte importante pentru crocodili), au vrut să îl salveze, fiindcă, atrase de rana cozii crocodilului, niște leoaice cu pui îl urmăreau. Și-au dat seama că leoaicele voiau carne pentru pui, de aceea Felix ii Spotu le-au promis câte trei tone de carne. Pe planeta aceea existau plante de carne, însă, când stau la coadă la plante, leoaicele și alte prădătoare își dau seama că n-o să le ajungă tuturor, iar ăsta este motivul pentru care pornesc să vâneze alte animale. În paranteză fie spus, leoaicele plantaseră la ele in grădină plante de carne, lalele prăjite și ghiocei care secretă un sos de ciocolată, numai bun pentru Felix și Spotu, și, deasemenea, o salcie de apă, care, atunci când bate vântul, udă toată grădina. Mă rog, până am ajuns la școală, leoaicele s-au împăcat cu tirurile de carne vegetală primite și cu crocodilul care, de fericire, a început să zâmbească, fiindcă, ”știi”, crocodilii sănătoși de pe planta aceea au mereu un zâmbet pe față. ”Pe cuvânt” de povestitor antrenat. Bună dimineața!
Deschis
Doi dintre prietenii lui Felix se vor plimba la Londra în vacanță, de aceea îl întreb dacă ar dori să mergem doar noi doi împreună cu ei, iar Felix îmi răspunde, ”așa și-așa, cu o ușoară înclinație spre dreapta”, aha, înțeleg eu că nu este nevoie de mai multe amănunte, rămânem acasă. Este foarte fericit încă de la sfârșitul zilei trecute, am participat ieri la aproape toate orele clasei sale, ăsta este motivul, de bucurie vrea să îmi întoarcă bucuria, îmi cântă mai mult decât de obicei la pian, apoi îmi povestește despre adorația lui Mr. Bean pentru Beethoven, în timp ce pe fundal pianul redă una dintre sonatele marelui compozitor.
Pentru mine, orele deschise ale școlii au rol informativ, dar sunt mai ales niște încântări. Desigur, nu sunt profesoară zi de zi, de aceea am privilegiul de a mă lăsa sedusă de copii, ce interesant cum se reproduc mereu și mereu aceleași însușiri și roluri într-o clasă, fie ea și de dimensiuni mici, cum este a noastră, independent de instrumentele prin care se exprimă ele, cine ar îndrăzni să ne nege umanitatea, să încerce numai să se aplece asupra copiilor.
O prietenă se bucură pentru mine pentru darul de a admira zilnic răsăriturile, pentru o clipă mă mir, credeam că răsăriturile sunt la îndemâna oricui, însă mă gândesc mai bine, cu mai puțină aroganță la darurile despre care cred că mi se cuvin, ”tocmai eu”, mă mustru, măcar sunt conștientă că le transmit mai departe cu toată umilința de care sunt în stare, răsăriturile maiestuoase ale primăverii timpurii.
Elastice
Horică îmi spune că un prieten, student în anul întâi, pleacă la schi cu părinții săi, eu număr vacanțele de iarnă de școlar ale lui Horia și cu greu îmi reprim imboldul de a izbucni în plâns, mă repliez cu dibăcie și profit de impresionabilitatea băiatului pentru a-i smulge promisiunea că va face și el ce face astăzi prietenul său, studentul. Socotesc apoi în minte că mi s-a făcut o nedreptate, băiatul nostru mare abia m-a depășit în înălțime, iar mie ar trebui să mi se dea șansa să mă familiarizez cu noua stare de fapt înainte de a înțelege cum o iau copiii din loc, apoi, însă, mă văd cu ochii (prea) îndrăzneți ai minții pe pârtia de schi de pe care tocmai am coborât ultima, abia-abia ajungându-l pe băiatul mic, mic la cei nouă ani ai săi, desigur, și văd echitatea, noi, mamele, rămânem mult mai degrabă mici decât înălțimea schimbătoare a copiilor noștri ne-o arată.
Caii sunt pur și simplu foarte frumoși și resemnați, ca mine, mama.
Picurături de zi
După ce dimineață a schiat neînfricat o vreme, Felix s-a dat peste cap să schieze ceva mai temător și a schiat; după ce s-a dat peste cap. N-a plâns decât mai târziu, când a crezut că a fost certat. N-a fost și n-a mai plâns. Dupăamiază a cerut niște felii de chec, s-a așezat lângă Bicu și i-a cerut să-i spună povești cu Kek Dieter, un coleg de-al meu din clasa întâi. Acum nu se simte în formă bună pentru a-și face temele, dar măcar spune că îi este dor de doamna învățătoare. Tata își amintește cum îl întâmpina Kek Dieter de fiecare dată când se vedeau la garaj, ”nenea doctoru, ce face Miahela (adică eu)?”, Kek rămăsese repetent într-a-ntâia. În casă la Gerlinde este liniște și inactivitate, doar la ferestre norii se mișcă unii într-alții, miros a ninsoare. Kiti râde mulțumită, cu coșulețul ei galben în brațe, ceilalți citim sau moțăim laolaltă. Felix își mănâncă feliile de chec și abia așteaptă să își reamintească neînfricarea.
Nuanțe
Din toate răspunsurile îngrijitorilor lui Felix de la școală culeg o idee esențială, copilul își vede de treabă cuminte, cuminte în ce sens ar vrea oricine, și responsabil. Dragul mamei, am un deja-vu! Mă apropii de școală, copiii sunt în pauză, ”mama lui Fix, mama lui Fix”, se aude o strigare. Apare fix când ajung să intru pe poartă. Felix se repede să împingă poarta metalică pe șina pe care culisează (îmi amintesc că odată m-am gândit că dacă aș fi o ușă, nu aș voi să fiu una care culisează, întrucât m-aș blaza în spațiul totuși generos care ni s-a dat) și chiar reușește s-o facă, numai că gardianul școlii se repede la rândul său să îl apostrofeze pe Felix, care replică prompt, ”pentru mama”, ”mama”, accentuează. Bărbatul rămâne imparțial față de propriile sale responsabilități, îl îngână aspru pe băiat, ”mama”, însă eu caut să devin părtinitoare față de buna dispoziție a tuturor, zâmbesc când îi reamintesc delicat adultului de universalitatea iubirii pentru mama și mulțumesc pentru că mă primește în spațiul pe care îl străjuiește. Gestul lui Felix de a sări să deschidă poarta este evident un gest interzis în împrejurarea dată, iar responsabilitatea gardianului îi impune acestuia să îl împiedice, dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre nuanțe. Maturizarea presupune abilitatea învățată de a percepe nuanțele, iar asta n-are cum să nu se lege de sensibilitatea artistică, deasemenea învățată. Să crească cu simțurile permeabile la estetica vieții înlesnește atingerea stării ataraxia (grecescul intraductibil), fiindcă am vorbit ieri cu Miss despre asta.
O ploaie veselă și adevărată cu nuci uriașe
Felix este bucuros, m-a însoțit la bancă pentru a-și converti bănuții din pușculiță în euro. A primit treizeci de euro, iar în fața bancnotei de 10 euro a izbucnit în râs, sunt exact ca mister Bean când a scos bani de la bancomat. A râs vădit amuzat și băiatul de la bancă, ”ca Mr. Bean”, a zis, el este foarte tânăr, poate că a urmărit, ca Felix, desenele animate cu Mr. Bean. Se poate să fi scris despre asta acum vreo săptămână, dar sigur n-am scris despre ploaia cu nuci uriașe de acasă, din sfârșitul de săptămână care a intrat cel mai de curând în non-existență. Toate cele două zile Kiti s-a ocupat să ne testeze răbdarea, perspicacitatea, perseverența și, până la urmă, inteligența, toate ale noastre, întrucât pe ale ei le-a demonstrat în timp congruent cu cel al testării respective. N-aș putea spune că am trecut testele fetei, întrucât Kiti și-a împlinit cu ocazia noului joc inventat, ploaia cu nuci, deopotrivă nevoile senzoriale, tactilă și auditivă, cât și nevoia de joc și controlul jocului. Aș putea considera, totuși, că nu ne-am aflat, niciunul dintre noi, ceilalți, în postura tristă și dureroasă de pierzători absoluți, întrucât lansările de la etaj ale fetei cu nucile accelerate suplimentar față de gravitație s-au lăsat cu explozii la contactul cu parchetul, nu cu vreun cap de om. Nu mai spun despre praful și pulberea roșcată și țăndările lemnoase groase împrăștiate spectaculos pe rază generoasă, ele fac parte din joc.
Nu pot să nu las pe această filă micul dinozaur de companie creat de Felix și încălecat de nu știu ce stormtrooper.
Accelerații negravitaționale
Pe cât de familiară mi-a fost odată zona asta a orașului, pe atât de haotică și neintuitivă îmi apare astăzi. Dacă se lasă noaptea peste oraș, mă rătăcesc într-o aglomerație de mașini, urlete, lălăieli radiofonice deprimante, străzi necunoscute și, în general, stimuli asurzitori de naturi felurite, pe care mă aflu pe cale să nu-i mai pot îndura. Felix își aruncă picioarele în plan orizontal, senzația eliberatoare de scurtă durată îi redă dispoziția poznașă, își amintește ce nu îi place în afară de totul la a avea păduchi, faptul de a sta la pieptănat. Aici intervine Kiti care îl trage de părul fără păduchi și iarăși încep să-l doară picioarele. Sunt uimită de propria-mi dezorientare, dar încerc și o oarecare stare de amuzament, fiindcă cercetez posibilitățile de ieșire din marele labirint al șoselelor la orele înserării, ghidându-mă după fler, fără urmă de (re)cunoaștere rațională, ca-ntr-un joc de-a baba oarbă, în vreme ce ieșirile mi se arată încăpățânat doar în imaginație. Jocul hazardat este unica soluție, dată fiind deplasarea greoaie și adesea riscantă de pe o bandă pe alta. Ieșim în cele din urmă pe căi familiare, mai relaxate și mai ordonate, într-o mai simplă ordine, pe care timpurile în care au fost construite le-au cerut-o inginerilor și arhitecților lor. Kiti nu mai țipă din toți bojocii, iar eu pornesc să mă simt ca peștișorul auriu ce scapă din picătura de apă din acest experiment.
Tinerețe fără bătrânețe
De câteva zile Felix îmi spune povestea unei pume care are tot felul de aventuri împreună cu el și cu Spotu într-o junglă nemaipomenită, avem zilnic timp pentru poveste, timpul petrecut în mașină, îmi privesc umbrele feței în oglindă și sunt uimită, cum de nu îmbătrânesc, băiatul crește, desigur că crește, dar poveștile nu se epuizează, iar fabulosul încape încă în realitate, fiindcă îl văd cu ochii, aceiași ochi cu care mă văd copila care, zic ceilalți că, am fost, are nouă ani și multe povești de îmbucurat, sună telefonul în jungla sofisticată (este o junglă care crește în sus, dintr-o cameră din castelul lui Spotu, și crește mulți kilometri în sus, deci se înțelege ce o complică), un glas concret în aer ar putea să se potrivească într-o lume fantastică, dar nu, glasul îmi vorbește până când povestitorul intervine brusc, ”bine, tati, pa”, ne prefacem că eroii au întâlnit o cascadă în cale, apoi continuă să se mire el însuși de ce se mai întâmplă în poveste pe măsură ce o scrie, așa cum cred că funcționează adesea mintea scriitorului, acest prim cititor al operei sale.
Într-o veselă și neavenită panică
Abia ieri am înțeles (cred) culorile codurilor de panică, despre care pricep că au aceeași semnificație indiferent de grozăvia care stârnește panica. Așadar roșu nu înseamnă neapărat că arde la propriu, ci că se simte extrem. Extrem de bine se simt azi cei mai mulți copii, în ciuda faptului că s-a declarat doar cod galben, să se închidă școlile este unul dintre visurile școlarilor, cărora puțin le pasă de joaca autorităților de-a panica. La noi pe uliță este în schimb un cod fantastic, imaculat și geometric așezat, complet fără culoare, așa cum ni s-a dat din moși strămoși prin codul genetic al iernii, fiindcă vorba poetului, ”Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate.”, inclusiv panica. Copiii simt (dulcele), fără să înțeleagă (amarul), că dacă primești o bombonică, trebuie să dai înapoi indulgență. Că doar nu ne arde să dăm la lopată, decât pe unii dintre noi. Să dea ei! Ca atare codul de panică se cere bine cumpănit de către cei nevoiți să fie mai puțin îngăduitori cu ei înșiși. Uite-l pe Felix, de exemplu! Are același vis ca oricare dintre colegii săi, școlarii, dar îi explică cu maturitate fratelui mai mare că în curtea școlii lui, zăpada dispare în lopeți aproape mai repede decât se așterne, așadar ce sens ar avea să îi închidă cineva porțile. Cu asta sunt totalmente de acord, dimpotrivă însă, ușile mașinii mele trebuie să stea închise când ninge, chiar dacă riscul să încremenească de ger este mare, iar accesul lui Felix înăuntrul ei este posibil numai prin portbagaj, ce fericire! Uite-o și pe Kiti, alt exemplu! Ea nu știu ce visează în legătură cu școala, dar știu că își cere dreptul la respectarea rutinei, așadar mă aleargă din bucătărie în hol și înapoi, bucurându-se să mă vadă în familiara panică cinstită a dimineților mele. Bună dimineața albă!
Fără artificii
Și-a luat bilet Kiti pentru reprezentația din seara asta, vrea Felix hâtru să spună că îi îngăduie surorii sale să asiste la activitățile de igienizare de seara, dar are abonament, doar ți-am mai spus, îi reamintesc, domnișoara se așază confortabil pe canapeaua din holul-încăpere, pe care a dispus-o transversal, cu deschiderea către ușa băii, picioarele i se încrucișează, iar adesea dinamica încrucișării lor îi întinde totodată și colțurile gurii într-un zâmbet suav, de parcă o legatură invizibilă se face între vărfurile picioarelor și gură. Avem timp cele trei minute socotite fără greș de clepsidra din brațele broscuței-dentist să ne oferim una alteia senzații și dezmierdări, în timp ce ne prefacem că suntem pe deplin prezente la spectacolul lui Felix. Apoi eu urc pe scenă, iar Kiti își descrucișează picioarele cu delicatețe, așa încât îi rămâne zâmbetul pe față, ca un nod nestrâns pe-o ață, adică oarecum în pericol să se încurce, fiindcă este un pic nelămurită de ce nu ne mai vede de pe canapea. Apare Kiti în baie, ca o asistentă responsabilă în spatele chirurgului, ea ține prosopul cuminte pe brațe cu mai multă adecvare în atitudinea maternă de soră mai mare, iar când coboară Felix din cada de baie, îl înfășurăm amândouă în el și-l alintăm cu duioșie, mă rog, uneori cu câte un gest brutal-duios, așa încât să creăm premisa unui somn cu vise frumoase fiecăruia dintre noi. Ceea ce nu se împlinește celor care nu ni s-au alăturat, întrucât Horică se trezește terifiat de coșmarul ce îi dă senzații concrete de rău, de abia îndrăznesc să vreau să știu ce imagini onirice l-au tulburat, deci îndrăznesc, și mă prăpădesc insensibilă de râs când aflu despre coșmarul unui iminent mic dejun constituit de un bol de iaurt scârnăvit de o lingură uriașă plină cu Nutella.
Cu simpatie despre melci
Astăzi, prima zi de școală, Felix întârzie. Dacă aș fi în locul lui, m-aș neliniști. De fapt mă neliniștesc fără condiția de mai înainte, deci nu contează covârșitor pentru starea mea cine întârzie. Eu cred că undeva, înaintea noastră, s-a întâmplat un accident. Felix crede că o trupă de melci traversează strada în grabă mare, ca să nu întârzie la serviciu, și de-asta stăm pe loc. Care serviciu, mamă, melcii lucrează de-acasă, îi spun, fiindcă știu ce înseamnă să-ți (con)duci casa în spinare. Da, știu, dar melcii ăștia sunt colegi cu tati, lucrează acolo și sunt cei mai buni lucrători, după tati. Bine, măcar știm cum stăm. Kiti nu se mișcă niciodată ca melcul; fără discuție, nici melcul n-are agilitatea fetei nici în vis (asta cu visul este o presupunere, desigur). Ca atare, Kiti n-ar trebui să întârzie vreodată și nici n-o face, dar asta n-are nici întâmplător legătură cu iuțeala copilei. Ce o poate împiedica pe Kiti sunt propriile ei hohote de râs, fiindcă, se știe, energia necesară râsului în hohote se suprapune peste energia cinetică, micșorând-o pe cea din urmă. Deși râde în hohote nesfârșite ca valurile la țărmul mării, Kiti nu întârzie astăzi la școală, microbuzul ei trece cu mult timp înaintea trupei lui Felix de melci. Horică este prea blazat ca să-i pese de moluște și întârzieri, deci nu-i pasă sau se preface. Dacă se preface, o face bine, iar masca indiferenței se va usca și va cădea vreodată. Deocamdată ne cade începerea școlii direct în spinare, brutală și grea, ca îmbulzeala din autobuzul studenției mele.
Necumpănit
Uneori știi pur și simplu că lucrurile nu vor sta cum ai vrea să stea exact în clipa următoare fără să fii pesimist, îi strâng lui Felix mâna inflamată încă de la gerul de săptămâna trecută în mâna mea și trag literalmente de el, ocolind băltoacele murdare, ne plouă la derută din cer nemijlocit, pasul repede este dezorientat și el, un junghi intercostal mă împinge de la spate să călcăm amândoi brutal în apa întinată, apoi rece, recele vine pe locul doi, fiindcă îl înregistrez direct pe gambele dezgolite un centimetru deasupra cizmelor fericit impermeabile, socoteala de a găsi o bancă nu iese, ceea ce nu-mi pare paradoxal într-un oraș cu străzi cucerite de bănci și farmacii, cei doi aliați credincioși, (pentru că ziceam mai sus că uneori știi…), iar programarea la pediatru îmi zvâcnește concret în tâmple, urăsc să întârzii oriunde, dar mai cu seamă la pediatru, apoi mă pornesc și-mi urlu neputința ca o netoată către cer, amuțind copilul tăcut și nevinovat din stânga mea, cu care fac necinstit și indirect un schimb de tensiuni nenecesare, împotriva științei mele, putinței mele de autostăpânire, calmului meu înnăscut, dar mai ales împotriva iubirii mele de mama care nu vrea să-și rănească vreodată copiii.
Serios? Bucătăreasă pe Everest???
Plouă bizar la minus șase grade în timp ce Horică se ține de planul de a ieși în parc la o bulgăreală cu prietenii. Nu pleacă fără umbrelă, din păcate nu am una mai mică, mai discretă să-i dau, decât cea mai mare umbrelă existentă de mână. Ideea se dovedește a nu fi deloc rea, îmi spune la telefon că se apară de bulgări cu ea. Sunt fericită când îmi spune lucruri la telefon și știu că se cade să fiu recunoscătoare, mai ales că de dimineață i-am făcut o nedreptate. S-a înfuriat fiindcă voia să-și găsească în grabă mănușile aflate într-o cameră pe care o ținem încuiată din cauza lui Kiti și a bombănit-o pe sora lui, iar eu, mai crudă pe moment decât înțeleaptă, i-am amintit că în nici doi ani pleacă de acasă. Urăsc să fac asta, dar am noroc de un copil mai degrabă înțelegător decât ranchiunos, iar clipa-mi este favorabilă, este bucuros pentru că își revede prietenii după aproape trei săptămâni. De când a nins, Felix nu-și dă jos mănușile de schi, nici ochelarii de schi de pe cap. Acum, fiindcă i-am cumpărat ghete de zăpadă (a fost nevoit să le poarte pe cele nr 39-40 ale fratelui său, cu 3-4 numere mai mari), vrea să stea și încălțat. Să stea. Îmi spune, ce drăguț sunt, când se privește în oglindă și știu că se referă la bujorii din obraji și de peste rotunjimile bărbiei sale. Ești! Dacă pornim iarăși drumurile cu mașina, Felix se reapucă de creat povești. Acum zice ceva despre o expediție împreună cu Horia, Spotu și trei puiuți, Jon, Josef și Ion (pe Ion eu i l-am botezat), aud de niște dinozauri ruși, cei mai răi dinozauri, de o țară Dinodinia cu un Everest mai impresionant decât al nostru, de conducătorul răilor, pe nume DragodinPutin și tot felul de întâlniri surprinzătoare cu Palpatine și Luc și chiar Darth Vader, dar bun. Îi sugerez să o ia și pe Kiti în poveste, să-i dea măcar un rol de bucătăreasă, dar ma privește zeflemitor și mă maimuțărește, ”Serios? Bucătăreasă pe Everest???”
