Haina nu îl face pe om, zice o vorbă, dar Horica insistă pe lângă mine să-i schimb lui Kiti pantalonii cu pătrățele alb și mov de pe ea cu o pereche de blugi, în timp ce Felix se întreabă cum se zice corect, un blugi sau un blug. Haina îl face pe om circumspect. Îi recomand să nu se împiedice în dileme de acest fel și să spună una sau mai multe perechi de blugi, totodată nu ezit să fac rocada, pantaloni cu pătrățele-în dulap, blugi-pe Kiti. Ea poartă acum blugi și un maiou mov cu ștrasuri, chic, ar putea fi lesne confundată cu orice altă fată de vârsta ei, deși îi lipsesc pletele în vânt. Cine s-ar fi gândit că m-aș putea călăuzi vreodată după asemenea criterii conformiste? Horica oftează, dar este totuși mulțumit, lui îi displac stridențele de orice fel, chiar și ale sale. Cum ne pregătim să ieșim împreună la masă și cum aparițiile surorii sale sunt adesea prea intense, blugii de pe ea, se gândește Horia, îi vor estompa înnăscuta și extravaganta ei expresivitate. Bine și-așa, îmi spun fără urmă de șovăială, în realitate nu contează dacă haina îl face sau nu îl face pe om om, atâta vreme cât haina de pe Kiti îl face pe Horica fericit. Fericirea lui Felix nu depinde de îmbrăcăminte, în niciun caz de îmbrăcămintea lui Kiti. A mea, nici atât, numai să se supună normelor estetice după care simt. Ieșim în oraș, iar realitatea pe care o trăim în clipele astea înseamnă un punct de cotitură a vieții noastre de familie. Suntem pe o spirală, într-un punct, pe care, deși n-am mai călcat, memoria îl recunoaște: împreună și împăcați. Desigur că blugii sunt tot atât de aleatorii în ecuația fericirii punctuale de mai sus, precum sunt extravaganțele fetei pregătite să se întâmple, însă lor și numai lor le sunt datoare cu o apreciere, bineînțeles, tot punctuală, pentru paradoxala lor monotonie.
Felix
Heterogen, dar cu gând bun și sănătate
Bună ziua, ne salutăm de dimineață în fața microbuzului, părinte spre părinte, ne îmbrățișăm copiii așezați pe locurile lor și le cerem insistent sau mai puțin, după caz, să ne răspundă măcar cu câte un gest din mână sau două fluturări din vârful neantrenat al buzelor, bună ziua, ne salutăm iar sau la revedere și ne retragem care încotro. Tu cunoști toți părinții copiilor cu autism?, vrea să știe Felix și nu întreabă ca să se afle în treabă, ci suspină ușurat după ce răspund că ‘da’, fiindcă trage logic concluzia că dacă eu îi cunosc pe toți înseamnă că nu pot să fie prea mulți, așadar ce fericire! Ah, dacă așa ar sta lucrurile, aproape că n-aș mai risca să cunosc lume nouă, doar ca să nu…
Căutăm o adresă prin Bucureștiul melancolic, ne plimbăm dezordonat pe străduțele vechi și încâlcite, cu nume heterogene precum aspectul lor, de altfel familiar, cu case impunătoare și pline de poezie sau case părăginite, înecate în buruiană, cu copaci bătrâni, cocoșați, alături de un parc tânăr, curat, dichisit până la marginea bordurii, cu doamne cu pălării cochete și oameni săraci, desculți, murdari, apoi cu izuri felurite, când parfumuri florale suave de prin grădini îngrijite, când mirosuri grele, ascuțite de pe la colțuri prăfuite de stradă, ne plimbăm și rememorăm primele zile de școlăriță ale lui Kiti, fiindcă pe una din frumoasele străduțe s-a aflat odată și prima ei școală. Ne amintim cum am dus-o la școală în clasa întâi și am luat-o în clasa a două, pentru că, se hotărâse, locul ei acolo era datorită înălțimii prea mari față de colegii mai mici cu un an, apoi băieții își amintesc ce le-am citit de dimineață, un articol despre un medicament administrat experimental unor șoareci care face ca sindromul Rett să devină reversibil, și cum ne-am mai entuziasmat la gândul că Kiti ar putea, așa de mare cum este, să înceapă clasa întâi printre copilași de-o șchioapă, apoi a doua, a treia și tot așa, ‘la mine în școală s-o dai!’, și ce bine ar mai fi, și ne-am imaginat cum ar fi să găsim în fiecare clasă, din fiecare școală, din fiecare oraș câte un copil înalt, apt să învețe și să cunoască alături de copii mai mici, apoi tot mai puțin mici și chiar fără diferențe importante de fizic sau cu tot cu ele, fiindcă aceste diferențe esențiale sunt totuși neesențiale în cele din urmă, așa să știti, copii.
Altfel
-Mi-e sete, se apropie Felix de mine în mica pauză de așteptare a rândului la antrenamentul de tenis.
-Felix, pleacă de la mama sau o dau afară de pe teren, îi strigă profesorul.
-Dați-o afară, da, da, strigă și un bunic de lângă mine.
Felix se încruntă, încrucișează brațele pe piept, lovește piciorul de zgură și se retrage. Mie nu-mi vine să-mi cred urechilor, îl privesc aspru pe bunic, iar acesta zâmbește împăciuitor, explicându-mi, ‘e prea răsfățat și timid, doamnă’. Îmi displac profund judecățile întâmplătoare de acest fel, cu atât mai mult cu cât micile drăgălășenii cu care mă alintă Felix în timpul lecțiilor de tenis înseamnă câte o îmbrățișare scurtă sau o vorbă dulce în pauze. Îmi simt lacrimile gata să mă inunde, dar reușesc cumva să le rețin. Felix lovește mingea vădit nemulțumit de nedreptatea care i se face, pledează tacit vinovat de sete, dorul de mamă nu-l poate învinovăți, desigur. La rândul meu, și eu mă simt nedreptățită, ai zice că suferim de vreun sindrom familial de mania persecuției. Dar nu, eu citesc sau urmăresc jocul în deplină tăcere de pe bancă. Mă gândesc că pornirile malițioase ale oamenilor descriu mai degrabă neliniștile din fața necunoscutului ale celor porniți, decât lipsa de simpatie pentru destinatarii malițiozităților, și-mi reproșez inabilitatea de a nu mă lăsa tulburată. Uneori mă prinde valul din urmă și mă îneacă, nici nu știu ce este mai copleșitor, să fiu eu însămi sau să mimez conformism.
Când vor zbura câinii
Mă îngrijorează grădina amorțită de gerul nopților, nimic nu pare să-i miște pe dedesubt. Asta îmi amintește de teama și disperarea unei seri din timpul sarcinii cu Kiti, plâng și-mi ciocănesc abdomenul, îl mângâi cu nervozitate și plâng, implorând copilul nenăscut să-mi dea un semn. Doar o cârtiță (sau poate mai multe) face toată forfota pe dinăuntrul și la suprafața grădinii terne, iar asta mă nemulțumește. Dar Kiti râde mult și molipsitor, din motive necunoscute, ceea ce, observ, nu mă mai obosește, cum o făcea nu de mult, ci din contră, mă binedispune, de unde trag concluzia că sunt mai zdravănă la trup și la suflet decât eram ori că am mai îmbătrânit puțin ori amândouă. Fata râde, râd și eu, în ciuda temerii privitoare la grădină, iar Laura o visează pe Kiti, deși corect din punct de vedere temporal ar fi să spun că fata râde, Laura o visează, iar visul ei mă face să râd. (Oricum, mulțumesc pentru râs și pentru grija pe care și-n vis i-o porți copilei. Și, să nu uit, mulțumesc pentru cele două cămăși superbe!) În oraș înfloresc magnoliile și sălciile, iar mie îmi vine-n gând ideea tristă că plantele noastre vor înflori când vor zbura câinii. Din fericire ăsta nu este cel mai deprimant gând, întrucât ciulesc urechile către camera de muzică, de unde ies plutind în aer niște cățeluși sensibili și veseli. Ei sunt conduși dintr-o joacă la pian de către Felix, care-și exersează imaginația muzicală, inventând ritmuri simple și, desigur, își exersează degetele. O iau împreună cu Kiti (suntem doar noi trei acasă) într-acolo, pornesc să captez cu telefonul forma finală a creației, băiatul îmi permite s-o fac, iar în tot timpul ăsta rămân încremenită de drag, deși Kiti părăsește voioasă și hotărâtă încăperea, stăpână absolută peste casă, liberă să încalce toată mulțimea de interdicții și reguli, ale ei și numai ale ei, dar îmi asum riscul ăsta, așa cum îmi asum și eventualul dezastru domestic ce ar putea rezulta, numai că, din fericire, rămân doar cu încântarea din partea ambilor copii, nici vorbă de vreo altă responsabilitate de asumat. Mulțumesc!
Nimereli
Băieții se nimeresc deodată în camera de muzică, în paranteză spun, cine n-are cameră de muzică să-și cumpere, se nimeresc nu doar în cameră, ci și în acorduri, ce cânți acolo, întreabă cel mare în timp ce-și împletește măiastru degetele printre corzile chitarei, Star Wars, uite nu știi să citești, răspunde obraznic cel mic, acorduri desperecheate cu vorbe se unduiesc încoace, mă fac atentă, sol, do, fa diez, ceva așa își spun, pare simplu, dar când dorința împlinește simplitatea, poate începe complexitatea. Potrivirea nu este întâmplătoare sau este, de fapt, nu este, eu cred în neîntâmplare, fiindcă întâmplarea îmi folosește mai mult când raționez, așadar este ziua mamei, iar armonia punctuală dintre frați se augmentează într-una mai plină, melodioasă, cu drag, pentru mine, mulțumesc.
La radio lălăie un băiat insistent, după voce efeminat, ‘it’s hard to say no’, ‘it’s hard to say no’, iar Felix pare ori să nu-l creadă, că prea se contrazice singur, ori să creadă că e cam prostănac. Nici mie nu-mi inspiră încredere. Caldarâmul se punctează delicat cu bobițe albe de gheață, frumusețea efemeră ține o clipă, prelungită artificial, ca pauza de după extrasistolă, atât și de la capăt, nu contează care. Kiti se bucură că ne impresionează, noi acumulăm impresii felurite privind-o și ascultând-o, acum mă alege pe mine, apoi pe Felix să-i ținem isonul. Mă tulbură ușor gestul matern cu care-și îmbrățișează fratele, n-am cuvinte să-i deplâng imposibila maternitate, dar n-am nici dreptul să simt în felul ăsta, așa că refuz desfrâul emoției ce mă cuprinde. Las soarele să schimbe perspective îngrijorătoare, straniu, chiar asta face, mă uită și mă conduce acasă în miez de zi, să coc trei vinete și-o pâine, apoi să croiesc o bluză. Mi-e imposibil să-i spun ‘nu’.
Fetiță și băiat
Tastez grăbită niște mesaje, o fac cu destulă iscusință, însă n-aș face-o niciodată doar din plăcerea de a tasta. Dimpotrivă, scriu cu stiloul cu atâta drag, încât acum, că i l-am cumpărat nou-nouț lui Horica, mă las deplin în voia dorinței care mă îndeamnă să scriu, orice, numai să scriu. N-am inspirație, dar dorința mi-o aduce, îmi amintesc o demonstrație algebrică simplă, în ciuda complex-itații care îmi definește numerele cu care lucrez, și frumoasă, totodată stufoasă, așadar îmi desfăt simțurile scriind. Cerneala îmi șade bine pe degetele cu unghii albastre.
Am, observ, surplus de admirație de oferit, acum o concentrez pe adolescenții de pe terenurile de tenis, toți băieți, o constatare ce ar putea fi surprinzătoare, dar nu este, mă aflu, adesea, singura mamă dintre ale lor, ale băieților, ceea ce mă întristează nedefinitiv, întrucât am înclinație azi să-l portretizez în instantanee luminoase pe Horica, ceea ce aș face cu drag și celorlalți, măcar în spiritul echității, dar, mai ales, pentru că ne e mai mare dragul să, fiecăreia dintre noi, mamele. Îl văd pe băiat elastic și grațios, se mișcă precum un balerin, pun nota asta cu o ușoară ironie, foarte ușoară, doar pentru el și-ai noștri sesizabilă, însă deasemenea o pun cu desăvârșită și lipsită de obiectivitate admirație, fiindcă despre asta tocmai spun.
Îmi vine în minte să o antrenez pe Kiti să răspundă corect la întrebarea pe care medicul neuropsihiatru i-o tot pune an de an la evaluare, ‘esti fetiță sau băiat’, așadar o întreb de dimineață, în baie, pe când fata îmi urmărește veselă și interesată gesturile, de parcă ar tânji după ele, după gesturi, să devină și ale ei, ‘esti fetiță sau băiat?’. Kiti râde ștrengărește și-și atinge urechea dreaptă, eu nu cunosc semnele pentru genuri, dar îl leg pe cel exhibat de purtarea cerceilor mai degrabă de către fete și anunț băieții, deveniți brusc atenți la noi de prin camerele lor, că sora lor cunoaște răspunsul corect. Mă amuz împreună cu ea, o mai întreb o dată, fiindcă fata este dulce-acrișoară ca o cireașă, ‘esti fetiță sau băiat’, iar de data asta, fiindcă în baie apar și frații ei, Kiti își duce râzând indexul sub nas, precum o mustață liniară, puțin probabilă, ah, ne păcălește, acum răspunde ‘băiat’. Este o atmosferă de veselie nepotrivit euforică în baie, spațiu mai curând anost decât entuziasmant, iar gandu-mi descurcăreț mă poartă către hotărârea de a desluși convenabil eventualul rei ăspuns la eventuala lui întrebare, pe care o aștept dupăamiaza asta.
Felix construiește un dialog pe seama unei imagini din manualul de română. Accentuează, îl construiește, întrucât, crede el, el nu creează niciodată inspirat de imagini, carevasazică creează mânat de nevoia interioară și construiește controlat de sugestii exterioare. Zice el, inginerește, bună ziua, domnule doctor, mă cheamă Adina și sunt interesată de mâncarea sănătoasă. Apoi, un bună ziua, alimentele sănătoase sunt: fructele, legumele și multe altele, neexhaustiv din partea medicului nutriționist din desen. Și iarăși o întrebare din partea Adinei, dar făina este sănătoasă, urmată de replica expeditivului doctor, nu, la revedere. Așadar, la revedere!
Rămâneri
Trei zile din vacanță rămân. Rămâne să îl ajut pe Felix să pună la punct tabla înmulțirii. Atâtea socoteli, atâtea confuzii, atâtea smiorcăieli! O sută. Rămâne și gerul, tot cam trei zile. Ca teroarea. Tabla înmulțirii rămâne însă. Are mai puține șanse să dispară decât are pâinea să dispară de pe masa omului. Pentru altă comparație n-am inspirație. Toate zăbovesc câte o vreme sau vremurilor. Chiar și vorba zice că graba strică treaba. Totuși, există cazuri când graba previne degerăturile. Catincai îi îngheață degetele de la picioare, așteaptă mult prea mult în frig; nu-i vina ei, nici a noastră. Ne grăbim nimerit. Acasă rămâne în camera ei caldă și parfumată într-un calm indefinit. Rămâne să-l tulburăm, timpul nu rămâne pe loc, este târziu. Graba, în cazul ăsta, nu doar că nu strică treaba, ci o construiește cum se cuvine. Doar patru minute peste întârzierea ultimului întârziat trebuie să o aștepte copiii în microbuz în dimineața asta. Rămâne desigur să îi fie scuzată întârzierea excepțională. Nu sunt de acord că excepția confirmă regula. Dacă întârzii o dată nu înseamnă că ‘nu întârzii niciodata’ devine o afirmație mai puternică prin valoarea ei de adevăr. În schimb, îmi confirmă faptul că în prezența principiilor, viața are șanse mari să devină pe alocuri excepțională. Ah, și principiile sunt principii doar dacă rămân.
Un absolut relativ
Îi luasem o carte lui Felix pentru Moș Nicolae de la târgul de carte, ignorând că el, împreună cu colegii săi, sunt acum acolo cu cincizeci de lei în buzunar. M-am hotărât să i-o arăt, ca să nu îl atragă dintre zecile de cărți pentru copii chiar aceea. Pe de altă parte, aș fi putut sta relaxată, o carte în dublură este mult mai utilă decât, să zicem, o bluză în dublură, fiindcă o poți lesne dărui, nu trebuie ca cel care o primește să încapă în ea. Nu mai socotesc că în situația dată voi cumpăra încă o carte, pentru moș, nu de alta, dar socotelile (de bani) mă îngrijorează uneori.
Băieții noștri nu prea mănâncă. Cu toate că nu mănâncă, Horica învață, face sport și chiar crește, ceea ce, pentru o pofticioasă rațională ce m-am aflat încă dinaintea amintirilor proprii, este miraculos. Felix nu își egalează fratele în mofturi, doar frații mai mari sunt, cel puțin în copilărie, greu de egalat, însă este un tip suplu, cu personalitate intens voluntară, care-și idolatrizează fratele, ceea ce trebuia demonstrat. Sau nu, în definitiv, dacă mi-aș fi propus să demonstrez o atare concluzie, ar apărea ilogică vizita mea la farmacia verde. Unde am aflat că singurul produs care dă senzația de foame, așadar îndreaptă omul către frigider, ca o bucată de cașcaval în cursă adulmecată de nasul unui șoricel, este uitatul bitter suedez al copilăriei noastre, pe care, cum decurge din cele de mai sus, eu una nu l-am testat vreodată, desigur. Ieri l-am servit pe cel mic pentru prima oară cu jumătate de linguriță diluată în apa dintr-un pahar și am așteptat efectele. Răstimp, pentru că sunt o împătimită a remediilor naturiste, chiar habotnică de-a dreptul, și încă una analitică, am cântărit în minte posibilitatea ca urmările lichidului binefăcător să devasteze un stomac stârnit de foame, dar captiv într-un trup închis forțat ore în șir într-o școală, ca al lui Horica, de aceea am decis să amân administrarea în cazul său, mai ales că, așa cum am mai spus, Horica învață, face sport și chiar crește, ceea ce nu pot să nu spun și despre Felix, dar. Jumătatea lui Felix de linguriță, dată pe gât de dimineață, a fost urmărită aproape live în coborârea ei pe tractul digestiv, cel puțin așa a reieșit din vorbele copilului, care ajuns acasă, mi-a pufnit nemulțumit că bitterul meu suedez este de doi bani, ba de minus doi bani, întrucât la gustarea de dimineață de la școală, momentul primei îmbucături după medicament, Felix a simțit chiar mai puțină poftă de mâncare decât simte în mod obișnuit, așadar efectele sale sunt cel mult neglijabile. Ah. Ca atare, în astă dimineață, sticluța cu bitter suedez n-a mai fost deschisă. De ciudă. Să nu spună că nu i-am spus.
Datorii scumpe, adică dragi
-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ!
-Da, aprobă el, dar te iubesc!
-Știu că mă iubești, dar…
-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc?
-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.
Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!
Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre ‘cum este’ să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.
În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. Zic, ‘datorăm’ și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis.
Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc!
Unele zile sunt ca diamantele
Citesc pe bancă la soare, septembrie aduce timp prielnic cititului pe bancă la soare, Felix alunecă în spatele meu pe un zid înclinat ca pe tobogan, fiecare aterizare este punctată de o bubuitură zdravănă care mă sperie, n-ar fi prima oară dacă ar aluneca direct pe fund, nu mă pot abține de la a-i aminti inutil nici eu nu-i zic pe nume ce, când o tânără mamă mă întrerupe (întrerupe simplu, fără deranj), își dorește să afle dacă sunt chiar eu, se pare că am un breton vorbitor, da, sunt eu, avem o prietenă (eu) și o cunoștință (ea) comună, ce drăguț, schimbăm vorbe amabile despre copii, școală, stăm pe aceeași bancă, apare Felix din spate în fața mea, mânat de gelozie, ar dori să ne curme conversația, de aceea întreabă răspicat de ce nu abordăm subiectul câini în locul subiectului școală, pe bancă se râde, în dreptul băncii se oferă o îmbrățișare.
Unele zile sunt ca diamantele, nu ca cele de pe planeta lui Spotu-dinozaur, fiindcă alea sunt prea mari și prea fățișe, ci ca diamantele pământești, prețioase, dar rare și dureros de subtile uneori. Întâlniri neașteptate, recunoașteri, atingeri, mângâieri, toate într-o palmă, deschisă, ce-i drept. Zâmbesc mult și o fac cinstit, iar ăsta nu-i lucru puțin, fiindcă sunt nefotogenică, ies strâmb în poze, zâmbetul prin ochi mă trădează. Mă las cuprinsă de armonia spirituală de blândețe și bunătate a locului în care mă aflu și, deși zâmbesc, îmi amintesc de o altă îmbrățișare de armonie sufletească, cu care am fost mai demult dăruită, atunci cu multe lacrimi, dar prea multe revărsări mântuitoare trebuincioase. Unele zile sunt ca diamantele, zic, iar ca să pornim împăcați la culcare, acasă, stăm împreună aplecați peste doi bieți șoricei de câmp, prinși într-un șanț; reușim, din fericire, să îi salvăm, zic din fericire, desigur, pentru noi, pentru că ei, bieții, știu că nu se viețuiește simplu, altfel nu ar trăi atât de temători. Mulțumesc!
Summertime…*
…and the livin’ is easy
Fish are jumping’ and the cotton is high
Oh, your daddy’s rich and your ma is good-looking’
So hush, little baby; don’t you cry.
*Thx, Alexandra, pentru inspiratie!
An-tan-te dizer-mane-me
Mami plus tati egal copil,
mami ori tati egal copil-copil-copil,
tati minus mami egal copil.
Toate socotelile cu mami și tati duc către copil.
Cap are două înțelesuri,
o dată, cap este capul nostru, al oamenilor,
a doua oară, cap este cana din care își beau englezii ceaiul.
Sunt distractive cuvintele cu două înțelesuri.
Dă-mi ochelarii de pe jos, Kiti,
am spus, DĂ-MI OCHELARII,
mulțumesc, Kiti, pentru că mi-ai ridicat ochelarii de pe jos.
Surioarele cu autism sunt foarte ascultătoare.
Mami, cine crezi că este mai frumos dintre mami și zid,
dar dintre mami și tati,
dar dintre Horica și mami?
Nu, nu-ți face griji, îi iubesc pe toți!
Citesc întâmplător reflecțiile de mai sus,puse în jurnal exact acum un an,
iar formatul în care sunt tipărite pe pagină,
realizez în clipa asta,
mă obligă să îl respect.
Iată-mă, așadar, pusă în situația de a îmi forța imaginația,
ca să gândesc în versuri,
fie ele și albe.
Întâmplarea, zic, e direcția vieților noastre.
Astăzi, un an,
astăzi, acum,
Felix îmi vorbește despre Kiti,
așa cum îmi vorbește despre șoricelul care a traversat pădurea,
și despre extraterestrul de pe Jupiter,
și despre cei doi prieteni imaginari,
Spotu și Scottu cu doi ‘t’,
(doar o vorbă despre nașterea lui Scottu cu doi ‘t’,
iarăși o întâmplare,
întâmplarea unei poticniri verbale,
este fericită întâmplarea, desigur),
adică ingenuu și cinstit,
îmi spune,
m-a prins de braț aseară pe hol,
și m-a chemat în camera ei cu un tuguit tainic de buze,
de parcă ar fi știut despre visele mele aventuroase
și despre secretele magice ale nopții
sau despre bucuria de a trăi în poveste,
eu am urmat-o încântat,
surioara mea,
draga mea surioară haioasă,
apoi am acceptat invitația ei de a juca cu mâinile
acel joc al fetelor, știi tu,
An-tan-te
dizer-mane-me,
iar după ce am jucat,
Kiti a zâmbit fericită,
așa cum mestecă fericită biscuiți,
m-a luat de mână
și m-a scos din camera ei,
cerându-mi apă prin semne.
Așa mi-a povestit de dimineață Felix,
o întâmplare cu o surioară cu autism,
desigur, una fericită,
altfel de ce i-ar fi sclipit ochii mari?
Și i-ai dat apă, am vrut să știu,
ca să leg capăt de capăt de întâmplare,
deși legătura s-a făcut și fără întrebarea mea utilitaristă.
Nu, nu i-am dat,
fiindcă n-am avut,
mi-a răspuns Felix,
iar Kiti nici n-a cerut mai departe
pe scară ierarhică,
semn că setea i-a fost cumva ostoită.
Mici supărări domestice
Mi-a dat un pumn în piept, m-a tras de păr și mi-a dat o ‘karată’ în cap! Felix îmi spune asta, neștiind ce să facă, să râdă, să plângă. E cea mai rea fată! Despre Kiti vorbește, pe care aproape cu toții o cunoaștem astfel de curând, gata să își descarce energia prin izbituri fulgerătoare ale mâinilor de diverse suprafețe. Dar te iubește, de-asta te-a ‘bătut’, îi spun, iar ceea ce spun chiar cred, fiindcă adesea își alege ‘victimele’ dintre cei pe lângă care preferă să stea. Mai știi ce karate i-a arătat lui Bicu în cap astă iarnă, îi amintesc băiatului despre una dintre ciufulelile aplicate bunicului, iar întrebarea mea îi provoacă râsul. Dar tot cea mai rea rămâne, zice el, fiindcă senzorii dureroși ai pielii sale delicate încă nu sunt perfect calmați.
Mai târziu o întreb pe Kiti, în fața fratelui ei mic, cât de mult îl iubește pe Felix. Kiti răspunde printr-o adorabilă și stângace deschizătură a brațelor, uite, cam atât, apoi îi râde dulce în față. Felix zâmbește stânjenit, gata, este împăcat.
Felix se supără, desigur, și pe Horică, cum nu, îl roagă fără oprire, adică fără oprire, să se joace cu el v-ați ascunselea. Devine atât de stresant, încât îi cer lui Horică să se joace puțin cu el. Nu că nu i-ar plăcea, dar face altceva, cui îi place să își întrerupă activitățile? Horică aplică tehnici de amânare, îl amenință pe Felix că îi aruncă în iaz două construcții din lego. Felix nu se sperie, ba respinge atacul fratelui cu propriul său atac, îi smulge cartea din mână și promite că-i face o baie în iaz. Horia contraatacă, dacă nu-mi dai cartea în clipa asta, nu mă mai joc cu tine, însă Felix reacționează cu prudență, dar nu te-ai jucat cu mine deloc, de ce să te cred. Horica izbucnește în râs, ce isteț e, ne spune. Acum îl urmăresc cum, delicat, ca frații mai mari față de cei mici, ar vrea să îl înduplece pe Felix, fără violență fizică, poate cu ceva agresivitate verbală, să îl cruțe. Nu reușește, iar nereușita îl amuză. Încep să se joace de-a v-ați ascunselea prin casă, se restabilește armonia.
Picături de viață
Un bunic iese de pe terenul de tenis vorbind tare la telefon, Doamne, ferește, cum poți să spui așa ceva, nu o să mori de la o țeapă în deget. O cunosc pe nepoata lui, are cam nouă ani, aproape că o aud plângând de disperare, dar de ce se țipă acolo, vrea să știe bunicul, las-o să-ți scoată țeapa, nu te doare, crede-mă, apoi urcă în mașina lui, rămânând să o convingă că totul este sub control, și pleacă. Zâmbesc și îmi amintesc de mine, copilul, și de întrebarea mea, dar pățesc ceva, imaginându-mi cele mai năstrușnice consecințe ale micilor mele suferințe fizice.
Felix joacă astăzi șah. Aproape toată ziua de școală se întâmplă un turneu de șah, iar el are o singură grijă, anume, când își ia a doua gustare, pentru că în mesajul primit de la învățătoare mi se cere să îi pun două gustări astăzi, întrucât masa de prânz se va împinge până după turneu. N-a vrut să joace, nu fiindcă nu îi place șahul, ci pentru că nu îi plac competițiile, însă profesorul l-a ‘convins’, participarea este obligatorie. I-am explicat cum stă treaba cu participarea la competiții și a înțeles, pentru că mi-a spus în cele din urmă, poate câștig un căluț de aur. Ha, mi-am zis, nu despre asta era vorba, dar fie, să se rostogolească rundă după rundă.
O întâmplare în curtea școlii. Un băiețel îi spune altui băiețel: să știi că eu sunt mai tare decât tine, fiindcă părinții mei plătesc un șofer să mă aducă la școală. Băiețelul doi pleacă supărat acasă și le povestește părinților tristețea lui. A doua zi, când îl întâlnește pe băiețelul adus de șofer la școală, îi spune: să știi că, de fapt, eu sunt mai tare decât tine, fiindcă părinții mei mă iubesc atât de mult, încât își sacrifică din timpul lor ca să mă conducă zi de zi la școală. Băiețelul unu înghite în sec. Totuși, nici băiețelul doi nu este foarte fericit, întrucât îi cere mamei lui, a doua zi, să îl ducă la școală cu mașina tatălui, fiindcă este mai mare.
Kiti este pe zi ce trece tot mai ciufulită, fiindcă îi crește părul. Mi-e dor de buclele ei ciuntite cu durere și resemnare!
Tati ii promite acum două zile lui Felix o surpriză și uita de ea. A doua zi ii promite două surprize și iarăși uita de ele. Felix il amenința de dimineață: dacă nu-mi aduci astăzi trei surprize, ai de ales, îmi aduci data viitoare cincizeci de surprize sau îmi citești zece capitole deodată. Cred că tati nu va uita de surprizele promise, iar Felix invata o tehnica de negociere.
Nu râde de mine, că te mușc de fund!
Felix este un băiat sfios. Asta nu are de-a face cu lipsa de încredere în el, ci cu temperamentul său. Când spune despre el că este un cățel, se joacă sau își ușurează comunicarea cu oamenii. Își ușurează comunicarea cu oamenii, comunicare ce unora le este în anumite cazuri dificilă. Ham-ham, îi latră delicat profesorului înlocuitor, împreunându-și lăbuțele sub bărbie și zâmbind, fiindcă și câinii zâmbesc, tot ca oamenii. Nu știu ce efect are glasul cățelandrului Felix asupra profesorului, însă, oricare ar fi acesta, nu trece neexprimat, fiindcă adultul insistă să-l dezbrace pe băiat de protecția cu care s-a înfășurat și cu care nu împiedică nicicum desfășurarea lecției. Tot câine?, întreabă el, de parcă fidelitatea ar fi păcatul copilului ce ține să-și păstreze inocența pe măsură ce crește; tot câine?, întreabă, sugerând că o lipsă de imaginație ar fi culpabilă pentru o atare haină aleasă de copil. De ce n-ai fi un dinozaur?, propune neinspirat profesorul, neinspirat, fiindcă răspunsul lui Felix dovedește că ideea nu este nicidecum salvatoare. Înainte de a spune părerea băiatului, mă transport o clipă înaintea răspunsului său, în pielea sa, unde îmi constat goliciunea silită de indiscreția celui din fața mea, goliciune dureroasă, ce mă obligă să devin agresiv, ca să-mi iau blana de cățel înapoi. Nu mă tem, fiindcă trebuie să mă feresc din calea privirilor celorlalți, așa sunt eu, învăț să comunic, dar nici nu-mi face plăcere să reacționez în felul ăsta. Ce pot să fac? Să îi arăt profesorului de ce prefer să fiu un cățel ar fi o idee. Așadar, Felix răspunde: bine, atunci nu sunt un câine, ci un T-rex, fiindcă am o coadă puternică, cu care îți dau peste cap! Profesorului înlocuitor nu-i surâde înlocuirea câinelui cu dinozaurul, dar nici lui Felix nu-i plac provizoratele, așa că înghite matur în sec și-și latră gingaș în barbă, ham.
“Dacă vreți să vă supărați rău părinții, și nu vă lasă inima să glumiți, puteți cel puțin să deveniți un om al artelor”*
Dimineața de joi, am mai scris despre ea, este dimineața dedicată bunăstării casei, implicit, a noastră. Coc pâine, dar fac asta atât de rar, încât pâinea mea se cere savurată ca un cozonac. Pun semințe de căpșuni în grădinița pe care am gândit-o doar pentru fructe de pădure, coacăze, căpșuni și zmeură. Deasupra lor se ridică proaspeți, renăscuți doi trandafiri englezești. Ascund și un pumn de semințe de busuioc într-un ghiveci din grădinița de plante aromatice de pe terasă, acolo unde găsesc rozmarinul și cimbrul printre cele mai rezistente plante după iarnă.
Ies în parcarea magazinului și dau să trec prin fața mașinii, însă un câine uriaș îmi apare drept în față, speriindu-mă doar pentru o clipă, suficientă ca să mă facă să mă opresc din mers. Stăpânul câinelui îmi vede reținerea și îmi face cunoscut faptul că și el, tot ca mine (așa cum bănuiește el), este bucureștean. Sunt amuzată de stânjeneala cu care își plimbă câinele de orășean pe străduțele satului nostru și nu sunt deloc convinsă că strămutarea la oraș a domnului, aflat la o vârstă respectabilă, s-a produs de suficient de mult timp încât să-i mute vreo genă de la locul ei. Hi, hi.
Între timp, Horica îmi confirmă bănuiala, pâinea n-are gust de pâine, deci pot să-i dau pâine goală ca gustare la școală. Nu că nu mi-aș fi confirmat-o singură, chiar înaintea lui Horica. Nu că n-aș ști că Horica aduce frcvent gustarea înapoi acasă.
Nu știu cum este Kiti acum la școală, dar de dimineață s-a trezit înfuriată peste măsură, alergând cu un strigăt de nemulțumire prin toate dormitoarele, de parcă ar fi căutat ceva să o calmeze. Dacă dorm suficient de mult, să-mi păstrez calmul în asemenea momente îmi este la îndemână. Dacă nu dorm destul,…incerc. Am dormit bine azi-noapte, de aceea am urmărit-o cu blândețe și am tot mângâiat-o până s-a liniștit. Apoi a zâmbit, iar de atunci încolo toată frământarea ei a dispărut. Ba am și râs, fiindcă ne-a așezat, pe mine și pe Felix, în anumite poziții și numai în alea în patul mare al dormitorului, astfel încât să îi asigurăm, îmi imaginez, confort trupului ei rămas încă în încordare. Nu pot descrie destul de plastic amuzamentul pe care îl produce Kiti adesea, cu straniile ei posturi, de data asta si cu ale noastre.
Felix întreabă, e normal ca tații să facă treabă în casă; eu îl asigur că este absolut sănătos să se întâmple asta. Totuși băiatul arată o față îndoită și nu este vorba de încrețiturile feței de după somn. Conchide: știu, un singur lucru nu este normal ca tati să facă în casă, de mâncare, fiindcă o mănâncă imediat.
Horia cântă la chitară niște acorduri de blues, înainte de a pleca la școală. Îi citesc dintr-un roman al lui Kurt Vonnegut că “bluesul nu poate alunga cu totul deprimarea dintr-o casă, dar o împinge în colțurile camerei în care este cântat.” Și că acesta este “medicamentul specific pentru epidemia de deprimare a întregii lumi”.
* Kurt Vonnegut, Un om fără de țară
Poveste cu rechini
Profit de decorul misterios al străzii, surprins în dimineața asta, ca să intru în atmosfera de poveste fantastică a lumii inventate de Felix. Start.
Poveste cu rechini
Rechinii de pe planeta lui Spotu au trei tipuri de glande salivare, unele secretă salivă tămăduitoare, altele, salivă veninoasă și restul, salivă pentru digestie. Important după ce ai căpătat o rană este să fugi repede la rechin, pentru că efectul de vindecare (efect-plasture) se produce doar când rana este nouă, nu când ai deja bubă tare (așa cum are Felix acum în cot). De aici se deduce că rechinii pe această planetă sunt buni, sunt un fel de delfini de pe planeta noastră. Nu stau însă lucrurile la fel cu rechinul-brad, acesta este un rechin cu posibilități de a deveni biped, anume când declanșează un buton, de unde și numele, nu că bradul ar fi biped, ci pentru că este vertical de cele mai multe ori. Dorința lui de a deveni biped apare atunci când îl paște amorțeala în coadă, de aceea simte că e cazul să facă niște pași pe uscat. Nu vă faceți griji că nu și-ar găsi echilibrul rechinul-brad, căci din cele cinci deschizături branhiale de pe piept îi ies, odată cu picioarele, niște brațe ascuțite din care mișcă în ritmul plimbării. Cam așa.
A butterfly as big as our love
Aceștia suntem noi, copacul, florile, gardul și fluturele.
Acesta este un detaliu dintr-un desen, chiar mai complex decât se vede, al băiatului nostru mic. Sună interesant.
Acest detaliu a fost decupat de o prietenă, freelance visual artist, Roxana Ene, care vede cu ochi de profesionist acele detalii semnificative din lucrările copiilor noștri și ne încântă cu ele, ‘traducandu-le’ cu îndemânare și dragoste.
Acest articol este o emoție.
Acest articol este și o mulțumire.
Această abundență de pronume demonstrative nu este întâmplătoare, cum neîntâmplătoare este și dimensiunea exagerată a fluturașului lui Felix. Este un simplu artificiu stilistic și sufletesc; în acest fel mă apropii de subiectele despre care scriu. Cum este un mijloc sincer al copilului de a-și descrie trăirea. Da, fluturele.
Atât. Restul e esență. Ca-n chintesență.
Să meditez sau să nu meditez, aceasta mi-e întrebarea
Astăzi n-a fost vreme pentru contemplație. Când scriu asta, observ că îmi scutur ușor picioarele pentru relaxarea lor. Trag concluzia că folosirea excesivă a musculaturii scheletice nu permite momente de meditație. Desigur, nu este și cazul mușchilor mimicii. Cu ei în tensiune, procesul gândirii este nu doar posibil, dar chiar înlesnit. În clipa asta nu mă văd, însă pot să-mi imaginez că, atâta timp cât îmi caut cuvintele prin minte, măcar o bună parte din energia pe care o consum se risipește în contracția unor mușchi ai feței. Așadar gândesc! Iată că zilele aglomerate de sarcini domestice sau mai sălbatice pot să încapă și un mic joc de-a raționamentele. Nu îi neg acestuia futilitatea, dar nici puterea de a mă binedispune. O face. O face și Felix, desigur, cu el mi-e imposibil să rămân închisă în concretul extenuant al zilei. Ba mai mult, băiatul este capabil să îmi forțeze ieșirea prin deschizătura strâmtă dintre oricare cele mai mici două secunde, ducându-mă ușor în spații atemporale fantastice. Acolo nu mai ai nevoie de mușchi, de aceea nici nu contează dacă ești van Damme sau Woody Allen. De fapt ar putea să conteze, chiar să o facă în mare măsură, numai că nu știu eu în ce măsură van Damme își folosește mușchii mimicii, mă rog. Așadar, fiindcă n-a fost o zi tocmai prielnică pentru meditație, spun că nu este bună nici pentru a povesti grozăviile zilei. De aceea las poveștile pe altă zi. La revedere, domnilor, cum ar zice fratele meu, cel care nu prea zice.
Dacă două jumătăți există, întâlnirea lor este sigură, nu neapărat continuă
Este drăguță ideea șosetelor de la H&M, cum le-am văzut, le-am luat imediat pentru mine, nu pentru Kiti, fiindcă ea nu poartă șosete, însă mi-este milă de biata pisicuță ruptă-n două, așa cum mi-este milă și de câine și de al treilea animal, să nu se întâlnească jumătățile între ele decât pentru o secundă-două, atât cât să mimeze fericirea într-o poză pentru facebook. Sau poate că sunt prea severă în judecata mea, ce, eu nu-mi pun pozele cele mai frumoase pe facebook?, ba da, le pun și le pun cu atât mai hotărâtă, cu cât ele sunt înadins compuse estetic. Dar eu nu sunt ruptă-n două, aș putea să mă atenționez, așa e, nu sunt, fiindcă nu simt că aș fi, dar poate că cine mă observă, nu percepe neapărat sensul armonic al existenței mele și nu o face din diferite motive, ba că aș fi îngâmfată, ba că aș părea prea perfectă, ba că aș avea dinții strâmbi sau că, simplu, nu m-ar putea suferi. Apoi, de ce am aroganța să cred că jumătățile trebuie obligatoriu să se completeze perfect? Există așa ceva? Poate în lumea fantastică a lui Spotu-dinozaur, dar aici? Aici, unde abia după eforturi uriașe de atenție și concentrare, încredere și respect poți să speri la adevărata, încă perfectibila potrivire? Oare câtă energie risipim în dreapta, apoi în stânga, pentru a ne întâlni, tot câte două jumătăți? Și dacă se cheltuie prea multă energie, ca să nu secătuim, să nici nu ne sinucidem, cum descoperim cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă de pe Pământ? De fapt, asta este întrebarea lui Felix, pentru că până și în fanteziile sale, uneori, este nevoie de un asemenea răspuns. Să fie cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă iubirea?
Într-o dimineață, pe când ne trezeam din vis*
Ah, ce extaz pe chipul, în vorba și-n glasul lui Felix, vezi, a nins doar o noapte și avem zăpadă peste tot, adevărul este că, deși frigul nu-mi place, schimbarea asta subită de peisaj mă bucură. Chiar dacă n-o știm, avem nevoie de alb imaculat câteodată, fie și pentru un timp scurt. Pădurea este, simplu, magnifică.
Bineînteles că n-am scăpat fără zăpadă în casă, nu poți să o ai la fereastră, mare, pufoasă, albă, după atâta vreme, și să nu deschizi o clipă fereastra să o atingi. Mă rog, unii nu s-au potolit de extaz doar atingând-o. Entuziasmul meu nu ajunge atat de departe.
Până și pe Kiti trecerea surprinzătoare de la culoare la non-culoare a impresionat-o, inițial a cuprins-o un fel de panică, ce a dezlănțuit-o, ea năpustindu-se asupra pijamalei lui Felix, cu care a alergat în derivă prin casă, vrând să o facă să dispară, până a alunecat pe o bucățică de zăpadă și a căzut în fund, mai apoi, când am ieșit din casă și niște fulgi de nea delicați i-au gâdilat obrajii, i-a reînflorit zâmbetul pe față, zâmbet cu care a rămas și când am lăsat-o la școală.
Acum, pentru că a nins, nu-mi mai par atât de nepotrivite decorațiunile festive pe care le văd în jur, o veveriță scânteietoare ce-mi taie calea în mijlocul pădurii, un foc aprins pe lemnișoare la care se încălzesc doi bărbați, un fotoliu cocoțat într-o salcie deasupra lacului, a cărui reflexie unduitoare în oglinda apei dă impresia de culoare. Bună dimineața!
*titlu inspirat de titlul poeziei Intr-o zi pe cand lucram, de Ana Blandiana
Copilul silitor
Primul profesor de tenis al lui Felix îmi reamintește cât de răzvrătit a fost copilul la început, cum nu voia el să facă ce i se spune, cum îl mai ‘bătea’ din când în când de furie pe profesor ca efect al unei mustrări ocazionale, cum îi arunca diverse cuvinte nu foarte prietenoase în față pentru câte o notă mai mică și despre strategiile noastre comune de a-l ‘îmblânzi’ câte puțin, fără a-l îngrădi totuși în voința lui atât de vehement exprimată. Îmi reamintește de toate astea, fiindcă îl surprinde imaginea de elev silitor pe care i-o fac despre Felix, astăzi un băiat cu aceeași voință fermă, dar cu grijă deosebită pentru lucrurile pe care le pregătește pentru școală. Iată-l, de exemplu, pe Felix de dimineață, în mașină, căutând să despartă ‘elicopter’ în silabe, cerându-mi să îi corectez greșelile, în cazul în care există, pentru scrierea corectă a cuvântului ‘decembrie’, rugându-mă să îl aprob, ‘nu-i așa că ‘iepure’ conține patru de-alea, ‘a, e, i, o, u”?
Acest tip de comportament, să-i zic ‘responsabil’, față de școală este definitoriu pentru anumiți copii în lipsa unor motivatori extrinseci, de exemplu, părinții care le cer anumite performanțe școlare copiilor, eu însămi am fost un astfel de copil. Nu caut să înțeleg acum de ce se întâmplă asta în unele cazuri, însă observ, fără ca acest tip de comportament ‘responsabil’ să fie necesar și suficient marca succesului școlar, că acesta reprezintă totuși comportamentul cel mai dorit de către profesori, așadar acela care va fi mereu recompensat și etichetat pozitiv, adesea în dauna unor tipuri comportamentale ‘altfel’, poate cel puțin la fel de eficiente din perspectiva prelungă a dezvoltării generale a copilului, dar mai puțin apreciate în școlile de masă, din atâtea motive, despre care noi, părinții copiilor școlari, vorbim. Deși părinții acestor copii ‘responsabili’ față de școală se simt recompensați de ‘succesul’ micilor elevi, încerc totuși un mic sentiment de nemulțumire pentru descoperirea în copii a spaimei de ‘eșec’, de recompensare (etichetare) negativă, până la urmă a temerii de a fi ei înșiși, întrucât este firească și dezirabilă dezvoltarea complexă a copilului, care presupune neapărat anumite momente de discontinuitate punctuală, ce se pot percepe negativ de către copii, părinți și chiar profesori.
In răstimpuri imperfect
Prepar micul dejun, iar prepararea micului dejun cere concentrare maximă, întrucât se face cu bifarea imaginară a elementelor unei liste, deasemenea imaginare, de activități repetitive, dar absolut necesare. În plus, atenția-mi către cele de mai sus trebuie însoțită de observarea discretă, cu coada ochiului, a lui Kiti, mai exact, a mișcărilor sale haotice. Sunt complet înecată în propriile-mi gânduri, centrale, cele ce privesc micul dejun, și laterale, cele ce țin de mine, de dispoziția mea de moment, de programul meu, așadar nu sunt foarte atentă la micile înțepături dintre copiii care își așteaptă răsfățați bucatele, nici la ce ne povestește Felix, prind totuși o frază, spusă pe ton interogativ, deci care așteaptă un răspuns de la mine, anume, mereu îmi spune: ‘asta nu contează’. Nu-mi amintesc cine este imperturbabilul, dar Felix vrea să-mi afle părerea, de ce crede ea (aha, este o ea) că nimic nu contează. Ei, n-o spune crezând neapărat și la modul absolut că nimic nu este de interes, este, așa, o vorbă, este ‘miserupista’. Recunosc că, nefiind foarte atentă, îmi scapă vorba asta de argou fără să vreau, însă, din fericire, lui Felix nu îi spune nimic cuvântul, ba trece peste el, corectându-mă, adică vrei să spui că este nepăsătoare, nu-i așa? Ah, îmi mușc buzele și mă întorc către copii de la sandwichurile pe care le prepar, acolo unde Horica își râde de mine, ți-a zis-o! Da, da, mi-a zis-o, mulțumesc, Felix, nepăsător, indolent, senin, insensibil, asta am vrut să spun, să știi, pe cuvânt că asta ar fi vrut mama ta să spună.
Urban chic
Kiti la spectacol? Se poate sau măcar se poate încerca. Kiti n-a ratat de câțiva ani niciun film animat la cinematograf, iar la teatru pentru copii a fost de atâtea ori! Am luat-o cu noi la filme artistice, fiindcă pare să se simtă confortabil în postura de spectator și am dus-o chiar la Opera Română, unde, ce-i drept, a tras și un pui de somn. Având cele de mai sus în minte, aseară ne-am îndreptat în trei, cu Kiti și cu Felix, spre Ateneu, în special îndemnați de dorința mare a băiatului, care așteaptă deja de ceva vreme să depășească vârsta care îl împiedică să între în sala de spectacol. Nu că nu l-aș fi luat vreodată cu mine, însă nu neg că efortul de a îi ține gurița închisă pe timpul reprezentației este uneori mare sau a fost, fiindcă între timp a mai crescut băiatul. Îmi amintesc acum de două negocieri făcute împreună, una, tăcerea în schimbul libertății de a mișuna prin toată sala în patru labe, o libertate care m-a costat una sau două întreruperi ale respirației atunci când l-am văzut apărând din senin atât de aproape de scenă, iar alta, tăcerea, ah, tăcerea, în schimbul butonării pe mut a iPadului, tot la fel, pe jos, sub scaune. Iar aseară, pentru că ‘mi-ai zis că am picioare lungi, deci am crescut’, în plus, are și ceas la mână, care ne indica încă suficient timp până la 7, aflând de la o prietenă că va fi un concert frumos și pentru copii, am zis că este momentul să ne încercăm norocul. Numai că entuziasmul ne-a făcut să uităm de aspectul lui Kiti, care și-a transformat apariția cochetă într-o înfățișare originală, nonconformistă, prin ruperea ciorapilor colorați, astfel încât suprafețe circulare de raze diferite de picioare descoperite alternau interesant și chic cu resturi tot la fel de geometrice de ciorap colorat intact. Am decis singură că fasonul extravagant al fetei este nepermis în locul în care intenționam să ajungem, în ciuda aprecierilor lui Felix, astfel încât am redirecționat mașina către casă și gândurile către șoriceii de câmp, bucuria lui Felix și marea mea groază legată de traiul în plin câmp. Pe data viitoare!
