Felix

Reflecții deșănțate despre natura omului

by maria, Posted on

După niște ocări rușinoase scuipate pătimaș cât să scoată tot oful lui mare din trupul mic, Felix completează cu veselie ultimele, ah, ultimele exerciții din caietul de vacanță, fugind după fiecare cuvânt sau desen sau cifră către mine ca să afle, deși știe, câte mai sunt până la capăt. Isprăvește cu seninătate, de parcă nu ar fi tot el, acela care s-a perpelit și revoltat de-o vreme încoace pentru existența universală a temelor. Se consolează repede în fericirea de moment, așa sunt croiți copiii, ei uită trecutul și viitorul, prezentul le aduce cele mai senzaționale trăiri, acum o bucurie, un joc nou coborât pe telefon cu zombie și plante și un decor de povești egiptene. Să înceapă vacanța liberă, ah, liberă!

Libertate. Dacă aș putea să desenez starea de libertate a omului în funcție de vârsta lui, aș observa că maximul de la punctul zero nu doar că nu se mai atinge niciodată, însă tot scade și se risipește în neființă pe alocuri. Totuși, din cvasiliniaritatea asta nefericită țâșnesc cu aroganță niște vârfuri stranii, oriunde și oricând, pe care îmi place să le citesc ca pe niște semnale de deșteptare, ca pe niște ecouri ale esenței rătăcite a omului din orice epocă istorică. Nefericirea. Opoziția dintre neobosita râvnă lăuntrică pentru starea de libertate și conformismul necesar traiului în comunități. Așadar impusă, naturală, însă totodată reprimabilă prin învățare.

Ți-am luat regele!

by maria, Posted on

M-a prins în curtea grădiniței și nu mi-a dat șanse prea mari să o refuz, vă rog, nu spuneți nu, duceți-l la turneul de șah, a fost selecționat de către profesoara de șah, recunosc, m-a luat cât se poate de surprinzător această rugăminte a domnișoarei responsabile cu cluburile copiilor, cum, Felix la turneu de șah, cum, Felix știe măcar ce fac toate piesele de pe tabla de șah, mi-am pus legitim întrebările acestea, pentru că Felix nu are încă cincisprezece ore de șah, deși știu că îi place clubul de șah, fiindcă el îndrăgește mult turele, mai ales pe cele albe.

Așadar nu am refuzat și l-am dus vineri seară, în prima zi a turneului “Cei 3 căluți’, un open elvețian de șapte runde, pentru prima rundă. Felix nu s-a arătat foarte dornic să participe, ‘doar astăzi’, a fost el de acord, mai ales că erau bunicii, verișorii acasă la noi, mi-am spus că astfel împăcăm pe toată lumea, băiatul se va juca un sfârșit de săptămână întreg cu rudele sale, iar cei de la școală vor aprecia participarea lui la turneu. Doar că, odată ajunși la hotelul ce a găzduit turneul, Felix m-a lăsat la ușa încăperii și s-a alăturat copiilor strânși în jurul tablelor de șah, începând să mute piese, să le aranjeze, să interacționeze cu copiii, într-un fel ce mi-a arătat că atracția băiatului nostru mic pentru jocul de șah, probabil datorată pieselor sale cu nume de poveste, este reală și vie, liniștindu-mi puțin nedumerirea iscată de motivul prezențelor noastre acolo. Aflând mai apoi că participarea lui Felix costă cincizeci de lei, am decis că vom rămâne doar dacă Felix va dori să revină pentru următoarele șase runde, iar întrebându-l pe protagonistul meu de posibilitatea de a reveni, am fost din nou uimită de acceptul său, deoarece insistase vehement să joace o singură partidă, în acea zi și numai în aceea.

L-am așteptat în holul hotelului, a ieșit după vreo douzeci de minute, învins, dar vesel, jucase cu albele, ceea ce l-a bucurat, un motiv de bucurie destul de des întâlnit printre jucătorii cei mai mici de șah și încă unul în plus pentru Felix, doar a avut ambele ture albe aproape tot timpul (până nu au dispărut de pe tabla de șah), luate cu vreun cal sau o regină, cine mai știe?

Acasă bunicul și Horica l-au încurajat, l-au provocat la alte partide, jocul de șah a fost astfel prezent tot sfârșitul de săptămână în casa noastră, Horica este tare încântat că are în fratele său un partener tot mai sigur de șah. A doua zi a mai pierdut două runde, dar a și câștigat una, iar în ultima zi a pierdut una, a făcut o remiză și a câștigat-o pe ultima, astfel încât micul nostru șahist a obținut un onorabil loc douăzecisiunu din vreo treizeci de participanți, dar mai cu seamă a obținut înțelegerea noastră pentru mai noua sa pasiune, de fapt o descoperire întâmplătoare și fericită a unui joc frumos. Cu două ture albe, elegante, îndrăgite.

Matematica din privirea lor – o splendoare!

by maria, Posted on

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea ‘ce este matematica pentru tine?’,  ‘cum arată o lume fără matematică?’, mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia ‘univers de forme’ și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

‘Mi-e frică’

by maria, Posted on

Mi-a spus Felix de dimineață în mașină ‘mami, mie mi-e frică atunci când mergi cu viteză’, după un minut sau așa de când am accelerat motorul mașinii ca să depășesc o altă mașină al cărei șofer părea nehotărât, fiindcă încetinise prea mult. M-am interesat dacă se simte neliniștit în general în mașină, m-a asigurat că nu este cazul și am înțeles că a perceput accelerarea bruscă ca pe o viteză mai mare, așadar mai neplăcută. Apoi a zâmbit. Dar viteza și accelerația sunt mărimi fizice vectoriale ce nu constituie subiectul mesajului meu, în schimb exprimarea emoției copilului nostru pare mai degrabă în legătură cu tot mediul ăsta în care ne aflăm acum. Ieșită ieri din ședința cu “miss” de la pregătitoare, constatam cu bucurie că Felix, deși un ‘puiut sensibil’ și pe alocuri timid, este un copil deschis căruia îi vine natural să își arate și să își ceară a fi îndeplinite nevoile afective, repet, constatam cu bucurie. Cred că ușurința în exprimarea emoțiilor are un rol terapeutic intrinsec, pentru că atunci când ajungi să exprimi, practic ai încercat să deslușești ce ți se întâmplă în interior, ce te dezechilibrează afectiv, ce te tulbură. Adică ești în punctul în care începe ‘vindecarea’ de angoasă. Este greșit să credem că sinceritatea și inocența ce îl definesc pe copil, în general, sunt suficiente pentru ca acesta să reușească să verbalizeze un zbucium al sufletului, iar, mai mult, să uităm de umilință și să ne încredem orbește în calitatea noastră generică de părinți siguri și atotștiutori în tot ceea ce îl privește pe copilul nostru. Vedeți așadar de ce sunt astăzi bucuroasă și de ce voi căuta și mâine acest sentiment, atunci când măcar voi încerca să îl încurajez pe copil să spună ce simte, mângâindu-l cu drag pe creștet. Nu este ușor, ba este tot mai complicat pe măsură ce copiii cresc, dar cu exercițiu pot măcar să am încredere că lejeritatea în exprimarea trăirilor le poate aduce crâmpeie de fericire.

Directe

by maria, Posted on

Felix a găsit o fotografie veche cu părinții lui și și-a dat seama că cei din poză suntem noi, deși nu ne-a recunoscut din prima. El spune că indiciul principal a fost ‘tati, cu fața aia a lui’. Zic, în circumstanțe ca asta, că e avantajos să deții un anumit tip de față, mai exact de-asta, recognoscibilă, ca a lui tati.

Când iubești pe cineva, poți să îi spui în glumă și de drag cuvinte care pot părea urâte în alt context, i-am spus lui Felix, ca să îi mângâi bosumflarea survenită în urma ‘alintului’ meu, ‘grăsunelule’. Se pare că a înțeles foarte bine ce i-am spus, întrucât de dimineață și-a justificat apelarea ‘cap sec’, aruncată surioarei lui ca urmare a unei mici neînțelegeri cu ea, prin faptul că el o iubește pe Kiti și poate să îi spună ‘cap sec’ din iubire. Hmmm, aș zice că lecția aceasta îmi poate folosi mai degrabă mie, cap sec ce sunt!

Mămica zilei

by maria, Posted on

Mămica zilei, eu sunt, așa zice Felix, tot el zice mult și zicând, își mai cere dreptul de a își vedea papionașul, da, are un papionaș negru agățat de gulerul cămășii lui noi, albă, cu steluțe minuscule, negre, cincizeci de lei noi, adică lei, că nu mai sunt noi de ani buni, ce face parte din ‘echipamentul’ lui de scenă pentru când va susține primul lui recital de pian, la un palat, eu nu vreau să cânt la un palat, mai zice el, dar de ce nu ai cânta și la un palat, pentru că mi-e rușine, bine-bine, știu eu cum să uiți de rușine, da, zice el, și eu știu, un dinozaur într-un camion ar putea să îl facă să uite de rușine, de aceea aplicăm metodă indezirabilă de educație și promitem marea cu sarea, de fapt, dinozaurul în acel camion, el tot insistă să și probeze papionașul, așadar stăm bine, mersi.

Si Kiti, în această dimineață, mă crede mămica zilei, deși nu o spune explicit, altfel de ce mi-ar deșerta cu gest delicat întreg borcanul cu cereale direct pe gresia din bucătărie și de ce ar face același lucru în mijloc de bibliotecă cu paharul de suc nebăut și uitat de Horica aseară pe birou, eu sunt deja copleșită de găsirea papionașului de mai sus printre maldărele de haine, genți și plase, distribuite într-un delușor simpatic în plin hol de intrare în casă de către Kiti, așadar îl declar pe tati taticul zilei, mersi de ajutorul cu mătura și fărașul, apoi cu mopul, tăticule al zilei, iar pe mai departe să îmi arate, tot Kiti, că într-adevăr nu glumește când mă înscăunează admirativ mămica zilei, căci, aflându-ne amândouă în baie, ca în fiecare dimineață, îmi zâmbește încântător și mă poftește să o alint cu o pată discretă de fard de pleoapă, o atingere ușoară de ruj pe buze și unul, hai două, pufuri de parfum îmbietor pe rochiță, așadar stăm bine, mersi.

Niște monștri, fantezie și un sindrom

by maria, Posted on

Inspirat de dimineața cețoasă de toamnă, ce ne promite încă o zi strălucitoare și caldă din toamna ce ușor-ușor mai pleacă câte un pic de la noi, Felix îmi spune despre dorința lui de a-l cunoaște pe Yeti, oare cum arată, mami, este om sau este urs, există cu adevărat sau urmele găsite aparțin unor specii de dinozauri dispărute de mult? Vrei să-ți spun o poveste, atunci dă muzica mai încet, am spus mai încet, altfel nu începe povestea, așa încât m-am supus voinței lui de a da muzica mai încet și l-am ascultat, nu cu foarte multă atenție, dar cu atenție totuși, altfel n-aș fi auzit despre excursia lui, a lui Spotu și a puișorului lui Spotu în munții Himalaya, despre peripețiile lor din întâlnirile cu monștrii-viteză și monștrii C9, despre peștera în care erau captivi de o vreme lungă părinții unui leuț simpatic și ai unei veverițe jucăușe, pe care, evident, cei trei i-au salvat cu niște ‘explodibil’, în plus, n-aș fi știut niciodată că monștrii C9 sunt tricolori, albastru, galben și un pic de alb (sau negru, am uitat) și că denumirea le vine de la faptul că prin apăsarea unui buton se deschid niște aripi robotice de sub brațele lor, astfel încât ei dobandesc nouă membre , iar că monștrii-viteză sunt complet gri întrucât pe ei nu stă bine culoarea din cauza vitezei lor mari de deplasare și deasemenea că ăștia din urmă sunt, contrar așteptării, de dimensiuni mici, din aceleași considerente pentru care sunt și tern colorați. Și încă altele despre care vag îmi amintesc, căci între timp, ca un mic Napoleon, deși fără să sufăr de sindromul Napoleon, pentru că nu sunt nici mică de statură, nici bărbat, conduceam și regăseam în minte soluții la niște probleme frumoase de algebră pe care urma în scurt timp să le împărtășesc. Așadar sunt gata să afirm că în această superbă dimineață de toamnă pâcloasă, a cărei frumusețe mi-a apărut și din bunăstarea arătată de toți copiii noștri, nu doar din promisiunea zilei senine,  poveștile fantastice ale lui Felix s-au suprapus grațios peste capacitatea mea mare de absorbție, căci am reținut fericit, zic eu, introducere, cuprins și sfârșit de poveste, îl aud încă în urechea minții rostind apăsat, bucuros, întrucât nu deseori are ocazia să își încheie poveștile, deci rostind mândru ‘sfârșit’, ceea ce fac și eu acum cu vorba scrisă, deci, sfârșit.

Aroma blândă a dimineții

by maria, Posted on

 

Într-o frumoasă dimineață de octombrie târziu, ca în aproape orice altă dimineață, nu neapărat frumoasă și nici neapărat de octombrie, băiețelul cel fericit, numit la naștere, aproape fără un gând, Felix, m-a îmbrățișat într-un moment al ei în care cu greu aș fi putut spune de e vis ori realitate, așadar în zorii ei, ai dimineții, amintindu-mi că diminețile sunt date pentru bucurie și îmbrățișări, mai ales când ele vin cu seninătate, și nu pentru somnuri adânci de frumusețe sau de orice, deoarece acestea se fac în plină noapte și se pot face de unul singur, adică aproape oricând, pe când o îmbrățișare are nevoie de doi pentru a se împlini. Așadar i-am acceptat îmbrățișarea caldă, deși l-am rugat să se cufunde într-un alt somnic, superficial de data asta, și totodată să se cufunde în brațele mele încăpătoare pentru măcar încă niște minute de trecere blândă din vis frumos în realitate frumoasă, doar atât, iar el mi s-a cufundat acolo unde îl așteptam, în somn ușor și brațe.

Pe mai târziu în dimineața noastră lungă și-a păstrat din atingerea bună a îmbrățișării de mai devreme, astfel că m-a răsplătit cu mai multă atenție, pe care am numărat-o într-o povestioară scurtă despre aviditatea lui Spotu-dinozaur pentru citit, care din pofta lui nestăvilită și-a încărcat castel întreg cu tomuri, de nici ușa n-o poate deschide, căci riscă să îi cadă volumele în cap, și care citește și zece cărți într-o singură zi, aviz academicienilor ce tind să se adune. Am numărat apoi bunăvoința băiatului de a mă ajuta, căci la solicitarea mea de a ordona ușor din nebunia camerei de zi, Felix m-a mângâiat cu un ‘sigur, mami, puiuțul e la dispoziția ta’ și a venit. Iar în drum către școli și grădiniță, deodată, cu speranță ieșind din ochișorii lui perfecți, m-a întrebat, ‘daca aș fi un cățel, mami, unde m-ai ține?’, iar pe mine nici praf de îndoială nu m-a atins, de aceea i-am răspuns instantaneu ‘în brațele mele’, răspuns pesemne așteptat pentru confirmarea regulată a iubirii de părinte de către toți copiii, doar așa, din dor și bucurie, din speranță și încredere, pentru că băiatul mi-a trimis delicat niște zâmbete ingenue și o dezmierdare, ‘mmm, mmm, mmm’.

 

Copiii au glasuri de îngeri

by maria, Posted on

Dimineața de sâmbătă merită o trezire blândă precum atingerea vorbelor de copil, la fel cum merită fiecare floare efemeră și inimitabilă o șansă pentru a fi admirată. Să o admirăm, așadar!

Mi-a șoptit grav Felix la ureche o întrebare, chiar înainte de obișnuita vizită la toaletă, mami, tu ce zodie ești? Mi-am imaginat, imediat după ce i-am răspuns ‘sunt fecioara’, o pauză la grădiniță, un grup de 2-3 copii împărțind niște jucărele, zâmbete și cuvințele, o fetiță sfătoasă, așadar dezghețată, mândrindu-se cu apartenența la vreo zodie și lansând în aer nedumerit de băieței nevinovați o întrebare-cheie, o întrebare tainică, ce așteaptă un răspuns cât o confesiune, ‘tu ce zodie ești?’. Mi-am imaginat apoi fascinația băiețelului pentru un alt fel de raportare a ființării, fascinație sporită de misterioasele categorii din care, se pare, facem toți parte, din niște rațiuni greu de pătruns, un leu, un pește, un berbec, apoi dorința imperioasă de identificare cu unul dintre simbolurile enigmatice.

Așadar zâmbesc în întunericul dimineții de octombrie, îmi desfăt simțul tactil cu mângâierea unui obraz fin și sunt gata să îi dezleg măcar superficial misterul, căci vrea să știe, tu și Horica sunteți lei, Kiti este născută în gemeni, iar tati e săgetător.

Apoi, când dimineața se înfățișează ca deschizătoarea zilei, adică în plină lumină, Felix revine în dormitor și recapitulează, eu și Horica suntem lei, mami, tu ești fecioară, tati este tăietor, iar Kiti este îngeri. Râdem cu toții, căci suntem cinci în patul dublu al dormitorului, chiar dacă Felix și Kiti nici măcar nu au nevoie să înțeleagă ce este atât de distractiv.

Este blândă atingerea vorbelor amestecate minunat de către Felix în această sâmbătă dimineață, pentru că ne lasă uluiți de potrivire și aspirație, un tati tăietor, deschizător de cale lină pentru familia sa, o mami ocrotitoare și bună ca o fecioară, doi lei jucăuși și plini de caracter și o fetiță frumoasă și pură ca un înger.

Nu mai pot să stau de iubire pentru cățeluși…

by maria, Posted on



…este exclamația de drag și desfătare a omului din pozele de mai sus, omuleț, mai curând, că e chiar mai redus dimensional decât frumosul și lățosul ciobănesc cu cap de ursuleț din prima fotografie, ce s-a postat, mult prea artistic pentru biata și desuchiata mea cameră foto, model numai bun de imortalizat. Suntem oameni și câini și câini și oameni pe aici, pe câmpii, iar, atâta vreme cât numărul celor mici și dependenți este mai mare decât al celorlalți, viața se desenează în culori luminoase și mișcătoare ca vibrațiile de iubire ce se opun șederii lui Felix din titlu.

Care a repornit în zi cu dimineață grădinărească, cu obraz revenit și el la dimensiune, consistență și culoare firești, încă sub tratament, cu îndemnul părintesc grijuliu să încerce să nu se zbenguie exagerat și cu asigurarea din partea sa că va încerca, însă “dacă uit?”. Împotrivă uitării, această inexorabilă rătăcire în neant a minții copilărești, dar nu numai, avem leac băbesc, se amestecă o linguriță de reproș călduț diluat în jumătate de cană de apă cu înțelegere, cu o lingură de sentiment de vinovăție proaspăt cules și separat de îndoială și autosuficiență prin cristalizare, care se oferă către înghițire domnișoarelor educatoare, cu drag.

Observ mai nou la Felix o înclinație stăruitoare pentru a desena, în orice moment de răgaz pretinde dreptul de a desena, și o spun astfel nu pentru că i-ar limita cineva aceaste porniri artistice, ci pentru că știu că toate inițiativele creatoare ale copiilor sunt hrană pentru desăvârșirea lor, așadar legi sfinte, că doar n-o să înfometăm cu bună știință suflet de copil. Îi e cămăruța vesel presărată din talpă până-n creștet de grave coli A4 împopoțonate de schițe monocolore sau mai colorate de variate vehicule spațiale sau terestre, permanent iscălite cu litere mixte, tremurate de proaspătul desenator împătimit. Acum artistul lucrează la operă cu dedicație pentru tătic iubit, de ziua lui, din ce observ, un fel de ‘găsește diferențele’, cu amprentă scrisă generoasă și specială, ‘pentru tati plus Felix’.

‘Nu mai pot să stau de iubire’ este expresie plastică de iubire de copil și dicționar de deslușit emoții din comportament. Este explicație potrivită și rațiune pentru empatie a tumultului făptuit de micii noștri companioni de viață. Copilașii noștri nu sunt hiperactivi, ei sunt plini de iubire!

Jaguarul australian

by maria, Posted on


Halloween este sărbătoarea spiritelor, fantomelor, duhurilor. Mai mult sau mai puțin, toți copiii găsesc ziua de astăzi și seara de ieri, unii chiar și zilele următoare, împrejurare binevenită pentru a se costuma la grădiniță și școală, pentru a exagera cu dulciurile și a își exersa îndemânarea și creativitatea, sculptând dovleci (nevinovați), eventual alcătuindu-le figuri cât mai infricosatoare. Nouă ne-a adus o seară specială această îndeletnicire, toți am participat la procesul de creație, necontând în ce etapă a procesului am contribuit. În definitiv, în afară de bucuria propriu-zisă dată de decorarea terasei cu chipurile, iarăși, mai mult sau mai puțin înfiorătoare ale celor trei stranii omuleți fără trunchi și membre, dar (cu urechi, unii dintre ei) și cu spirit înflăcărat, ne-am entuziasmat surprinși de descoperirea în interiorul dovlecilor a semințelor de…dovleac (ce uimitor!), pe care le-am spălat, copt, spart și ros în cor armonios, în noapte rece și bântuită de spirite de sfârșit de octombrie.

De dimineață i-am oferit lui Felix variante de costume de Halloween din care să își aleagă, e drept, nu am prea avut diversitate, o salopetă neagră cu un schelet alb desenat pe ea și un pseudocostum de vrăjitor/vrăjitoare, mai mult pălărie decât costum, în schimb, i-am propus copilului să își dea frâu liber imaginației ca să se închipuie costumat cumva, urmând ca eu să îl ajut cu plăsmuirea imaginației. Ei bine, Felix a strâmbat din nasul său nemonstruos în fața costumelor din dotare și a realizat spontan și firesc că își dorește tare mult să se deghizeze în celebrul(?), înfricoșătorul, temutul jaguar australian. Evident, fără să par altfel decât impresionată de alegerea lui, am cerut (deși nu mai era nevoie) detalii despre acest șiret erou al nopții și al răului, în ciuda numelui său extrem de caraghios, și nu numai atât. Jaguarul australian este, evident, un jaguar, care trăiește numai si numai pe insula României si al cărui nume vine de la strămoșii săi, lesne de imaginat, australiani. Jaguarul australian este un exemplar de animal redutabil de sălbatic, care atacă în timpul nopții si acționează fără frică, netemându-se nici măcar de Anaconda (n.a. firmă de securitate), actiunile sale devastatoare vizează casele locuitorilor acestei insule, case pe care le prădează și le distruge fără milă, în principal de dragul răului și numai de asta. Ce să zic? Chiar dacă sursa de inspiratie mi-a fost doar descrierea plină de patos a lui Felix, am încropit costum pentru băiat, ce a plecat mulțumit de aspectul său exterior și impresionat de puterile-i imaginare dobândite de întruparea sălbaticului personaj la grădiniță, cu o mască bicoloră, cu urechi si cu pete de jaguar pe ochi și nas și infășurat de o piele largă de păturică, multicoloră, cu model aborigen ce ilustrează genele ancestrale australiene, o păturică din care am croit mai de mult poncho cat se poate de american pentru Horică, pentru alt carnaval.

La grădiniță, printre vrăjitoare, schelete, prințese, Frankensteini sau Dracula, căra, ușor stingher, un coșuleț plin de ursuleți, viermișori și păianjeni gumați, un temut și original jaguar australian.

Când un cârnăcior devine pretext pentru duioșie

by maria, Posted on

Țîrrrrr, țîrrrr, sună telefonul. Mă ridic, e mobil, dar stă mai mult conectat la priză, răspund, alo, alo, aud o răsuflare dragă. Apoi, o voce dragă, vorbește rar, subțire și gros în același timp, sunt eu, Felix, ham-ham, vreau să spun, de fapt, Felix, pauză, ham, pauză, ham. Tresar, nu fiindcă nu știu cu cine vorbesc, ci pentru că realizez că nu i-am auzit vocea niciodată de mai departe de douăzeci de metri de mine. Apăs ca fulgerul (nu vreau să-i pierd nici un cuvințel, nu sunt în pericol, vorbește rar, ziceam) două butoane ale telefonului ca să îi răsune glasul cu timbru de rățușcă în toată camera. ‘Am lăsat-o pe Kiti la școală’, mai zice el și zisul mă învăluie, apoi se disipează înspre tavan, ‘și acum mergem la cafea’, iar vibrația enunțului ăstuia în contact cu cel de pe tavan îmi dă senzația de stereofonie. ‘Oooo, drăguților, mergeți, ca băieții, la cafea, pe unde sunteti’, mă pisicesc inconștient prin mimetism, ‘unde suntem, tati’ e răspunsul lui Felix către tati și ‘pe Popa Nan’, către mine.

Îi simt unda de tristețe în voce, ‘așa sunt eu’, îmi zice mereu când îl întreb de ce e supărat, acum nu e chiar supărat, dar ‘îmi place mai mult de mami’, iar asta înseamnă că ar vrea ca eu să îl duc la grădiniță de fiecare dată sau măcar în zilele obișnuite. Astăzi nu e o zi obișnuită, e programul un pic modificat săptămâna asta, astfel că ‘e o prostie de mașină, mașina lui tati’ are justificare. Și, chiar dacă îi place la grădiniță, nu cred că va veni ziua în care să se bucure că e zi de grădiniță, așa cum se bucură alți copii. În plus, mai e și supărat pe Sasha, ‘n-o să mă mai joc niciodată cu Sasha’, pentru că ‘n-a vrut să împartă cu mine cârnăciorul’.

Vreme si vremuri tulburate

by maria, Posted on

15 aprilie. Dimineaţă rece, cer închis ermetic de nori urâcioşi. Program strâns în faţa mea, greu şi asortat cu vremea începutului de zi. Spital, secţie de neuropsihiatrie pediatrică. Întotdeauna tulburător. Sală de aşteptare cu două canapele generoase, cam îmbâcsite, o masă, un scaun şi o măsuţă, două plante în ghivece, crescute bine, dar mâncate la extremităţile frunzelor de atâtea griji şi suferinţă câtă au simţit în aer. Un adolescent înalt, la limita obezitatii, cu ţesut adipos in dispunere de tip ginoid, cu ochelari şi şapca trasă adânc pe frunte, acoperind parţial ochii şi-aşa pitiţi de lentile, este însoţit de mama lui, o femeie îmbătrânită prematur. Amândoi aşteaptă cu uşurinţă, par antrenaţi în exerciţiul aşteptării.
Trei adulţi şi un copil suntem alături de Kiti, completăm locurile uneia dintre canapele. Horica, copilul de lângă Kiti, îşi găseşte imediat ceva interesant de făcut, citeşte din Comorile Pământului, număr de colecţie apărut astăzi. Alte două însoţitoare ale fetiţei mele, profesoarele ei particulare, schimbă informaţii şi impresii despre şcolile lor. Pentru mine, aşteptarea are mai multe valenţe. Îmi pun întrebarea, oare ce caut eu acum, aici, mai ales pentru că am ajuns oarecum împinsă de la spate să cer o consultaţie unui medic care nu o cunoaşte pe Kiti decât din câteva poveşti. Dar găsesc uşor un răspuns, fetele mele bune, de fapt fetele lui Kiti bune, m-au rugat să o fac pentru binele tuturor şi, în afară de asta, doresc să primesc o recomandare concretă de suplimente alimentare ce uşurează procesele cognitive şi, eventual, de nişte substanţe neurotrofice, fără contraindicaţii sau efecte secundare notabile, compuşi chimici care se administrează inclusiv persoanelor sănătoase aflate în faţa sau în timpul unui efort fizic sau intelectual intens. În afară de gândurile astea, fiecare minut scurs cu trupa noastră aflată încă în sala de aşteptare mă apropie de momentul limită la care trebuie să părăsim spitalul situat în partea sudică a oraşului, adică diametral opusă zonei în care există o grădiniţă, în care există un băieţel, în care există o speranţă că mama lui va apărea surâzătoare în uşa grădiniţei nu mai târziu de miezul zilei şi încă o jumătate de oră ca să îl ia acasă. Iar apropierea asta de plecare mă nelinişteşte mai ales că între timp canapelele s-au ocupat prea mult şi tot aşa şi restul încăperii pline de probleme, dar şi de speranţă.
Kiti nu pare enervată de aşteptare, în schimb este categoric plictisită, de aceea o vedem în toată splendoarea hiperactivităţii ei, când picior peste picior, când tolănită în josul canapelei cu picioarele crăcănate nearmonios, când atentând la podoaba ei capilară, când smotocind firicel cu firicel din canapeaua ce ne ţine, când ridicându-se să-i fure şapca fratelui ei, când pornind să recupereze aceeaşi şapcă azvârlită cât mai departe. Slavă Domnului, are încă un zâmbet pe faţă.
Horica, la îndemnul meu, iniţiază o conversaţie cu adolescentul cu şapca pe ochi, agăţat de braţul mamei sale, despre care aflu că suferă de sindrom Asperger şi că lipseşte des de la şcoală întrucât joacă obsesiv un joc de strategie la calculator. El nu îl priveşte direct în faţă pe Horica, dar îi răspunde şi amândoi găsesc destul de uşor subiecte de interes comun, ca istoria sau calculatoarele. Îl admir pe Horica pentru că face asta atât de uşor, mai cu seamă la vârsta lui, cand este atât de simplu să discriminezi, mai mult chiar, este vârsta optimă pentru însuşirea şi definitivarea abilităţii de a discrimina. Fac o paranteză, când Horica era mai mic, se juca într-un grup de copii printre care se afla şi un băieţel negru. Noi ne aflam pe o bancă la ceva distanţă de spaţiul de joacă. După un timp, copilul a fugit către noi poate să bea nişte apă sau cine ştie pentru ce altceva, dar şi ca să ne anunţe cu entuziasmul copilăresc că şi-a făcut un nou prieten. Evident, l-am întrebat care este noul său prieten şi ni l-a arătat cu degeţelul, uite-l, băiatul cu tricou albastru. Care dintre ei, ne-am interesat noi, sunt doi copii cu tricouri albastre. A insistat de câteva ori, cel de acolo, cel cu galetica, cel care sare, cel cu părul negru, cel…cu faţă maro. Aha, am înţeles şi noi într-un sfârşit, Horica identificase forţat de noi până la urmă diferenţa de culoare. Închid paranteza.
Mai stăm încă, la fiecare deschidere a uşii cabinetului se năvăleşte, chiar aşa, se năvăleşte înăuntru în grupuri. Asta n-o vom face chiar cu riscul să ne vină rândul exact în clipa când plecăm spre grădiniţa lui Felix. Din fericire, turn-over-ul în cabinet este mare, intră mulţi odată, ies tot mulţi imediat, o scurtă şi intensă vânzoleală se produce cu fiecare deschidere a uşii care, recunosc, este destul de ameţitoare, noroc că se calmează relativ repede. Intrăm şi noi, trei adulţi fără un copil, rămas pe hol în plină discuţie, cu Kiti în cabinet unde ne întâmpină o doamnă doctor tânără, cu voce frumoasă şi încă două alte tinere rezidente.

Trece încă o bună parte de dimineaţă până terminăm, sunt năucă, am într-o mână patru pastile, în cealaltă două foi scrise de medic. Ştiu că doamna doctor mă ameninţă că va fi rea cu mine, nu îi percep ‘rautatea’ ca atare, însă pastilele din mâna mea dreaptă sunt dovada concretă a ‘rautatii’ de care vorbea. Deseară un sfert, mâine seară un sfert, duminică un sfert, ne auzim luni dimineaţă la telefon. S-a făcut, chiar asta cred în plină năuceală.

Alo, bună ziua, să ştiţi că întârzii cam o jumătate de oră, vă rog să-i spuneţi lui Felix să stea liniştit că vin cât de repede să îl iau, apoi, vrum-vrum, apăs pedala de acceleraţie a maşinii care este destul de delicată să ne ducă singură spre centrul oraşului înapoi, căci eu încep să simt fiorul rece pe spate odată cu ridicarea vălului de năuceală de pe cap şi conştientizarea faptului că pastilele primite, pastilele din buzunarul genţii mele sunt neurolepticele cu Ri, neurolepticele cu efecte secundare atât de grave, neurolepticele care pot chiar omorî, neurolepticele…care se dau destul de obişnuit copiilor cu autism, deşi acţiunea lor nu este specifică, de aceea nici respunsurile copiilor la ele nu sunt omogene. Vorbesc cu Cata la telefon, mă sună iarasi după zece minute, îmi citeşte toate grozăviile din prospectul medicamentului, plâng iar, cum să-mi otrăvesc în halul ăsta copilul, auzi, hipotensiune ortostatică, cum să ne anunţe Kiti că are senzaţie de leşin, dereglări hormonale grave, cum să-mi spună Kiti că îşi simte gura arzând, tulburări gastrointestinale grave, alopecie, fetiţa mea fără păr, obezitate, chiar accentuarea simptomelor împotriva cărora ataci cu medicamentul şi mai ce? Dar mai ales pentru ce? Ce vrem noi pentru Kiti de la medicamentul ăsta? Să se liniştească? Să treacă mai uşor prin perioada asta critică a pubertăţii? Să ne mai scutească? Nu, nu cred! Mă uit în cap la ramura ştiinţei matematice, statistica, şi îi acord toate aprecierile pentru cum augmeteaza ea concluziile tuturor cercetărilor făcute. Dar nu pot să îi acord statisticii valoare de argument decisiv în favoarea unei hotărâri atât de personale ca aceasta, să îi administrăm copilului nostru un medicament cu potenţial uriaş de apariţie a efectelor secundare, mai cu seamă cu cât Kiti nu este în măsură să ne semnaleze apariţia vreunui simptom important.

Prânz la Mcdonald drive, îţi trece foamea odată cu mirosul mâncării, încă cinci minute până la grădiniţă. Felix, zâmbitor în uşa grădiniţei, nemâncat la unu jumatate, a refuzat să coboare la masă, zicând că el nu mănâncă vinerea la grădiniţă, îmi comunică educatoarea. Ei bine, mai are de aşteptat atunci cu masa, el Mcdonald nu serveşte, apreciez refuzul, dezaprob lipsa de flexibilitate. În drum spre casă ne oprim la terenul de tenis, Horica trebuie să-şi recupereze racheta cu racordaj nou, mâine are meci de tenis. Kiti şi Horica sunt sătui amândoi, Felix face un compromis şi împarte cu mine salata mediteraneană de la Mac. Aha, asta nu-i chiar aşa de rea. Pentru mine e the only one. Horica dă câteva servicii cu racheta nou racordată, schimbă şi câteva mingi cu profesorul, norii s-au mai risipit între timp, Felix sapă de zor tranşee în zgura umedă, nimeni nu îl limitează în creativitate, Kiti stă chiar în braţele mele, ne încălzim reciproc. Mă uit la telefonul-ceas, strâng rândurile, şir indian spre maşină. Mai avem de ajuns acasă, de strâns restul de bagaje, de închis bagajele făcute cu două zile înainte, de aşteptat pe tati şi de plecat în vacanţă, la bunici. Trei sute de km nordvest.

Alarme nu sunt numai cele ce par a fi

by maria, Posted on

Am făcut caca şi sunt gata!
Am făcut caca şi sunt gata!
Am făcut caca şi sunt gata!
Am făcut caca şi sunt gata!
Am făcut caca şi sunt gata!
Hmmm, trebuie neapărat să îmi fixez alarma să se repete singură după prima strigare.
Am făcut caca şi sunt gata!

Deschid ochii, da, soarele este încă ascuns în spatele curburii Pământului, dar lumina lui a ajuns deja la noi, totuşi, nu sună cam devreme telefonul ăsta? Am făcut caca… Aoleu, nu este telefonul, ci Felix care strigă din baie, de pe vasul de toaletă. Vin acum, nu plânge! Sar din pat şi ajung aproape cu prima săritură în baie. Nu te-am auzit, pisicule, scuză-mă! Miau-miau, uite cum pot să stau, îmi arată, stă pe toaletă, se sprijină doar cu mâna stângă de capacul de plastic, se apleacă înainte, spre mine, mă apucă cu mâna dreaptă de coapsă aproape prăbuşindu-se pe mine şi îmi întinde generos funduleţul ca să-l şterg. Îmi interpretez bucata, în acest timp primesc, ţoc-ţoc, un pupic generos pe picior. Îl accept arogant ca pe un dar cuvenit însă sunt repede adusă înapoi în smerenie pentru că Felix mă întreabă: n-ai auzit nimic? Derulez înapoi, am noroc că am ureche muzicală, fundalul sonor al minutului tocmai scurs şi constat că în liniştea firească a dimineţii abia mijite singura muzică a fost cea a pupicului primit de la puiul meu de pisică. Aha, a fost pupicul tău, zic, da, şi nu ţi se pare că e dulce, mă întreabă el. Ba da, iubitule, este foarte dulce, şi îl ciupesc cu drag tare de funduleţ, n-aţi uitat, eu acolo sunt încă, totul a decurs mult mai repede decât am scris cele de mai sus.

Ne pregătim să coborâm la micul dejun. Ne alintăm toţi trei, Kiti şi Felix cu mine în pat şi încă vreo şapte câini de pluş. I-a adus Felix, se joacă cu ei, eu nici nu i-am văzut, încerc să mai fur nişte momente de leneveală. Îl aud pe Felix, prezentându-i între ei: Spot, ei sunt Gogol Bordello, bună Gogol Bordello, bună Spot, Jurassic Park 1, bună Jurassic Park 1, bună Spot, Jurassic park 2, bună Jurassic Park 2, bună Spot… Apoi chiar sună alarma telefonului, trecem pe la baie înainte să coborâm la bucătărie. Kiti se spală pe mâini şi îşi vede în oglindă moţul pe care i l-am făcut în vârful capului să îi ridic părul din ochi. Se îndreaptă spre prosop, dar îşi verifică moţul surprins în oglindă cu mâna. Mă bucur că după câteva secunde leagă imaginea ei din oglindă cu realitatea trupului ei. Înseamnă că o interesează să perceapă tactil percepţia vizuală anterioară şi mai înseamnă că transmite şi modifică în timp informaţia primită din exterior. Doar cu Felix, Kiti şi moţul ei ajungem la micul dejun. Mami, mâine e weekendaş, miau-miau? Da, e weekendaş, ha, ha.

Rime copilăreşti

by maria, Posted on

Când găseşte nişte vreme pentru jurnalul mamei sale, Horică o umple citind cu voce tare şi intonaţie potrivită textele neparcurse sau altele mai vechi care îi stârnesc râsul, iar asta se întâmplă destul de frecvent şi e lesne explicabil, nu uitaţi, deseori chiar el însuşi, cititorul, este eroul textului interpretat. Ceea ce a făcut şi aseară cu acest text. Numai că, pe când Horică se întreba în sinea lui, contemplativ, dar totodată dubitativ, ‘oare leuşteanul este atât de nobil încât să mă definească pe mine?’, Felix, care torcea alăturea (cha-cha), auzindu-se asemuit aşa cum s-a întâmplat, a întins boticul de pisică şi a mieunat nervos: ‘ ce prostănac e ăla care a scris că eu sunt rozmarin!’. Bine-bine, mi-am asumat râzând scriitura, dar nu te supăra, poate nu e chiar aşa de rău să fii frunză câteodată, de exemplu, atunci când eşti frunză nu trebuie să mergi la grădiniţă. Hmmm, parcă nu mai e chiar aşa de nervos. Ca atare reporneşte asaltul asupra-mi cu poezia poveştilor lui fantastice, acum despre vulcanii care scuipă salivă roz sau pink (cu kei).

Ca temă la limba română, Horica are de compus zece rânduri care să conţină câteva întrebări retorice. Din întreaga lui clasă doar lui i-a indicat doamna profesoară cui să i se adreseze şi anume dulapului său. Sunt sigură că se va grăbi mâine să îşi citească compoziţia la fel cum s-a grăbit şi acum să mi-o citească mie. Şi Felix citeşte litere şi dă ture prin casă cu o mică hartă în mână. Kiti n-are chef de citit, în schimb e tare grăbită să cucerească fotografiile înrămate de pe rafturile bibliotecii şi să îi răpească harta frăţiorului de parcă e harta ce duce spre nu ştiu care mare comoară. Reuşeşte, iar Felix, în semn de răzbunare, îi refuză dreptul de a fi partenera lui viitoare de tenis, aşa cum ne promisese mai demult, atunci când într-un exces de iubire fraterna a declarat că el va juca tenis numai cu Kiti când ea va învăţa să vorbească.

Înainte de test. Elevii aşteaptă. Profesorul cere copiilor un creion. S-ar părea că nimeni nu mai scrie în ziua de azi cu creionul. Este doar o falsă impresie. Un elev se îndură de profesorul în nevoie şi îşi îndreaptă oarecum cu îndoială mâinile spre fermoarul penarului său. Fiind singura mişcare care animă încăperea toţi ochii o urmăresc deşi motivaţiile purtătorilor acelor ochi sunt diferite şi diverse, plictiseală, curiozitate, emoţia de dinainte de test etc. Copilul cu mâinile vedetă, neobişnuit cu injecţia masivă de atenţie, este intimidat de inedita postură în care se află şi ratează reprezentaţia. Mâinile dobândesc un tremur necontenit şi imperceptibil, apucă totuşi codiţa metalică a fermoarului pe care o deranjează uşor brutal, aceasta transmite mişcarea dezordonată mai departe dinţilor fermoarului care, la rândul lor, eşuează deschiderea progresivă dinte cu dinte transformând-o într-una lamentabilă, bruscă. Din păcate, odată cu ruperea fermoarului se produce şi o erupţie violentă, neaşteptată care, ca o reacţie chimică în lanţ, dă naştere altei erupţii, o erupţie de râsete şi hohote care fac din bietul ‘bun samaritean’ un clovn straniu îngenuncheat dramatic pe podeaua încărcată de conţinutul penarului său: aproximativ treizeci de creioane de împrumut de la Ikea.

‘Mami, azi la grădiniţă Filip mi-a spus că eu nu sunt puternic, dar ştii ce-am făcut eu odată, mai demult, în America? Am ţinut în degetul mic de la picior un bloc înalt de cincizeci de metri până seara!’

almost sentence

by maria, Posted on

noiembrie hmmm o fi bine o fi rău sigur e însă plăcut. a început şcoala grădiniţa lacrimile în reprize scurte şi dese ai mai plâns astăzi daaaa sigur că am plâns doar tot mi-e dor de tine da corect îi e dor de mine că nu mă văzuse de dimineaţă cred că de aia se şi trezeşte la cinci treizeci zilnic ca să putem împărţi mai mult timp împreună doar noi doi. există dimineţi în care ne întâlnim mai mulţi pe holul casei aşa întâmplător cum te mai vezi şi pe stradă câteodată cu câte unul de nu ştii de unde să-l iei. la fel şi noi în principiu ne cunoaştem chiar foarte bine însă ne recunoaştem mai greu din moment ce nici lumina soarelui la răsărit nu se simte iar ochii nici suficient de mari nu s-au trezit la zi. la mulţi ani mami o dată la mulţi ani mami de două ori la-mulţi-ani mami de trei ori şi gata soarele a răsărit că aşa răsare el uneori brusc spontan şi înspumat ca un vulcan de fericire hihihi ce dulce m-am făcut dintr-o dată o să mă acresc acuşi cu un suc de potrocale. sau potorcale. sau por-to-cale na că mi a ieşit asta-i o poantă familial(/r)a adică de la horica ochelarica ajunsese la un moment dat să dea search pe google ca să fie sigur chiar dacă are dexul şi doomul pe birou că el tot în sufragerie îşi face temele şi învaţă ca să îşi lipească corpuşorul cât mai aproape de câte unu-altu dintre noi. scuze dudes că scriu aşa cred că şi alţii ar scrie ca mine dacă ar vrea să scrie neapărat şi ar face-o după trei ore jumate de driving like crazy când sus când jos şi iar şi iar. atât pentru azi în kilometri îmi creşte şi mie rezervorul de energie în felul asta neempatic sper doar că vouă cei care aţi ajuns până aici să nu vă scadă dar aş zice că nu mai ales dacă scroll down uşor unde o albină îşi face de cap la ora asta târzie. kiti a fost solicitată azi la şcoală de domnul muşu nu ştiu cine e domnul muşu dar nu-mi sună decât caraghios să rostesc domnul muşu şi asta poate nu atât din cauza numelui pe care chiar nu l-am mai auzit până acum muşu dar mai ales din cauza faptului că însoţitoarea lui kiti de azi de la şcoală nu a ştiut să-mi spună exact cine este domnul muşu domn muşu care vrea să o ajute pe kiti a noastră dragă pisicuţa să-şi îndrepte comportamentul lăbărţat ca un scris de grădiniţă şi parcă plin de lehamite uneori. aşa că strig în gura mare şi răspundeţi-mi vă rog dacă puteţi: cine este domnul muşu? mă simt parcă puţintel mai energizata cred că de la domnul muşu mi se trage acum deschid o paranteză ca să scriu un scuze domnule muşu nu mi-o luaţi în nume de rău închid paranteza astfel încât aproape că îmi vine să pun o virgulă şi chiar o fac, na! mai jos nişte poze de septembrie în noiembrie şi bonus o orhidee. so long!



Paralele, ca-n geometria de a șasea

by maria, Posted on

Două săptămâni pline de zile cu grădiniţă au trecut peste umerii lui Felix, unele grele ca oţelul, altele uşoare ca penele, dar cea mai dureroasă parte este cea cu despărţirea de dimineaţă din holul grădiniţei, uşurată doar de revărsarea picăturilor grele de lacrimi din ochii mari ai copilului mic şi de zâmbetul pe care îl forţează printre lacrimi ca să mi-l ofere darnic la plecare. De parcă eu sufăr mai tare decât el şi, matur, se gândeşte să îmi ofere un sprijin de care să mă agăţ sau poate doar să mă asigure că, în ciuda presiunii mari resimţită, el înţelege. Mă rog, altfel n-ai zice că Felix plânge la grădiniţă, deşi, sincer, de ce un copil activ, plin de voinţă nu ar fi şi sensibil? Râdeam acum câteva zile de el, spunând apropiaţilor că am o dilemă, la ce curs să îl înscriu pe Felix, arte marţiale sau pian. Bineînțeles că ar putea să pară o glumă bună celor care îl ştiu pe Felix cel jucăuş şi năzbâtios.

De ce ţi-ai pus pijamaua asta roz, ca să fii o bombonică, la fel cu Kiti? zise piciul la începutul micului dejun. Mai apoi, de ce ţi-ai pus pijamaua asta roz ca o piele de porc? Nici bombonica, nici porcul nu-mi sunt pe plac, aşa că mă întreb, de ce, oare, mi-am pus pijamaua asta roz, poate pentru că e mai subţire decât aia albastră de ieri?

Surprinzător, am reuşit ieri să îi cumpăr aproape toate manualele necesare lui Horica la şcoală. Recomand pentru asta zona Romană şi bd. Magheru. Mă întreb unde se duc manualele astea toate pentru că pe cele de anul trecut, tot cumpărate de noi, le-am dat şcolii la sfârşitul anului. Cu toate astea în şcoala lui Horica nimeni nu primeşte manuale. Sper să le primească totuşi cineva. Horica a început geometria, ieri l-am ajutat la prima temă de geometrie şi mi-am reamintit perfect clasa a şasea şi pe doamna Lupu, cu drag, pentru orele ei de matematică. Lumea e îngrijorată pentru Horica şi pentru noua lui materie de-a şasea, fizica. Aoleu, începe fizica, ce se face? În schimb, Horica e de-a dreptul entuziasmat de noua materie, deja are planuri în ce proiecte să se implice, ieri îmi povestea despre construcţia a două vapoare mici de război, elice, rotaţii, dinamică. Sper să rămână la fel şi după ce începe propriu-zis materia nouă. Pentru că la limba germană s-a schimbat profesoara cu un profesor. Wow, vine un profesor tânăr, zicea bucuros Horica ieri dimineaţă. Aseară, printre linguri de ciorbă de fasole, dezumflat la propriu şi la figurat, îmi povestea că profesorul a intrat în clasă, Horica, bucuros de noua cunoştinţă, l-a salutat, bună ziua, la care profesorul l-a admonestat, ‘hei, unde te trezeşti să vorbeşti neîntrebat, la piaţă?’. Bineînțeles că a început cu textele binestiute, ‘eu dau nota trei foarte uşor aşa că aveţi grijă bla bla’, ameninţări de bine v-am găsit, intimidări, raporturi de forţe. Sper să nu fie altceva decât un alt exemplu de câine care latră, dar nu muşcă. Din aceeaşi serie, m-a sunat ieri cumnata mea să îmi ceară un halat alb, până la genunchi, cu mâneci lungi pentru fetiţa ei care începe chimia în forţă şi are nevoie ca de aer de halat că altfel o să vadă ei teroare, copii obraznici şi răi ce sunt.

Mă plictiseşte şi pe mine subiectul, dar la şcoală la Kiti se cântă aceeaşi melodie, aia cu medicaţia neuroleptică, cu însoţitoarea lui Kiti sau comportamentul ei. Am să încerc o tehnică pe care am văzut-o la un moment dat şi care m-a lăsat gură-cască şi anume, atunci când mi se spune, reproşează aceleaşi lucruri, să mimez înţelegere şi aprobare şi să schimb subiectul sau pur şi simplu să tac şi să mă prefac că nimic nu mi-a perturbat liniştea.

Mă gândeam că îmi place titlul postării anterioare, bombă în magazinul de ciorapi coloraţi, şi îmi pare rău că nu pot să scriu o povestire fantastico-absurdă cu acest titlu întrucât ce poate fi mai absurd decât să chinui în explozia unei bombe nişte bieţi ciorapi multicolori, dar totodată ce drăguţ ar arăta o lume populată doar de ciorapei pastelaţi, frumos mirositori, ei fiind noi şi nepurtaţi sau poate, şi mai drăguţ, o lume plină de fetiţe, poate şi băieţei, cu picioruşe vesele ca nişte floricele care sar, dansează şi se joacă sub impulsul exploziv al unei bombe de bucurie inocentă.

M-a sunat Căti şi m-a rugat să îi pun la maşina de spălat hainele de alergat, vrea să alerge zilnic în pregătirea pentru maratonul din octombrie, şi mi-a dat indicaţii precise de unde să iau hainele murdare. Mi-a spus că atunci când intru în debara să întorc la 45 de grade capul spre stânga şi am să văd şapca şi tricoul agăţate în cuier. I-am răspuns că nu e destul de specific întrucât aş putea să intru în debara cu spatele şi, de voi întoarce capul spre stânga la 45 de grade, nu voi vedea nimic. Ca să vezi cât de greu poate fi să delegi responsabilităţi hi, hi. Că tot aşa i-am spus şi eu lui Horica, ‘Horica, cât stau eu să scriu prostii la calculator, te rog să ai grijă ca Kiti să nu fure pâine din bucătărie!’. Ca mai apoi să-l aud pe Horica strigând, ‘mami, Kiti a mâncat o floare de pe masa din bucătărie!’. Eu ce pot să zic, copila nu furase pâine, deci toţi ar trebui să fim mulţumiţi. Şi suntem, în definitiv mai avem flori în casă.

Vrtec

by maria, Posted on

Până de curând voia să înceapă grădiniţa ”la primăvară”, acum, că primăvara a sosit, s-a răzgândit, vrea ”la vară”. L-am înştiinţat pe Felix că vara este închisă grădiniţa, ca să-şi aşeze corect lucrurile în cap. Acum ştie, va merge la grădiniţă ”doamna”. Doamna-toamna. Am şi vizitat-o astăzi împreună. Horica ne-a însoţit şi s-a tot minunat, ”ce scump e, abia aştept să-l văd la grădiniţă”. S-a minunat şi către viitorul gradinitar: ”Felix, la grădiniţă e foarte fain şi, stai liniştit, chiar dacă nu o să vrei să te duci, noi o să te ducem cu forţa!”. Doamnele/domnişoarele educatoare au sărit, râzând, ca arsele, ”ssst, nu-i spune asta!”. Sadic, în limitele normale de frate mai mare, Horica a continuat: ”…să te văd cum te perpelesti că te lăsăm la grădi…, ce drăguţ e!”

Notă: vrtec=grădiniţă în slovenă, se citeşte vârteţ, sună fain, nu?

Absurd

by maria, Posted on

El este Spot. L-aţi mai întâlnit poate, dacă aţi mai trecut pe-aici. Cei mai mulţi dintre noi ar spune, este un căţel de pluş, dacă ar fi întrebaţi ce sau cine este Spot. Felix îl vede însă ca pe un băieţel, deşi, chiar şi el recunoaşte, Spot a fost căţel când era mic. Dar acum a crescut. Spot este prietenul cvasi-nedespărţit al lui Felix, altfel nu ar apărea pe-aici. Dar ce legătură are el cu mine? Sau, mai bine zis, există vreo legătură între mine şi Spot în afară de legătura “prin alianţă”?

Mărturisesc: mi-e drag Spot pentru ca este preferatul unuia dintre preferaţii mei, dar îmi place şi pentru ceea ce este el, un căţeluş de pluş tare simpatic cu fătucă de câine cumsecade, urechiuşă neagră bleagă şi un ochi pătat, motiv pentru care i se spune Spot.

Ce face Spot toată ziua şi chiar noaptea? Fiindcă vorbeşte şi se comportă precum un băieţel adevărat, exact ca Pinocchio, graţie lui Felix care încă nu a auzit despre păpuşa de lemn însufleţită, putem să ne imaginăm cu uşurinţă că el, Spot, este reflexia fantastică a tuturor emoţiilor, persoanelor şi întâmplărilor din viaţa lui Felix. Şi cum eu, mama lui Felix, am bucuria de a fi personaj principal al acestei ficţiuni mai mult sau mai puţin reală, iarăşi se subînţelege (pare că până la acest moment vorbele mele au fost superflue întrucât totul a avut un subînţeles evident), deci se subînţelege că eu reprezint pentru Spot un adevărat model. Şi precum discipolii pentru maestrul lor, la fel Spot visează să se identifice cu mine şi cum el este reflexia mea prin mintea lui Felix, şi eu cu el, asta, deşi nu sunt de pluş, n-am o ureche neagră şi bleagă, nici un ochi pătat şi nici nu (prea) latru. Recunosc însă că mai muşc din când în când, dar nu mai tare decât o face orice căţeluş. Chiar azi, la prânz, când mi-am scos colţii să-l muşc în joacă pe Felix de mână, am fost mustrată de acesta:”să ştii că Spot nu muşcă!”.

Spot a învăţat totul bine şi drept de la părinţii săi spirituali aşa încât niciodată nu greşeşte în ciuda faptului că maestrul l-a învăţat şi despre eşec (vezi şi rândul de mai sus). Spot face absolut tot ceea ce fac şi eu sau Felix. Spot este umbra noastră. Spot conduce chiar şi aceeaşi maşină, are aceleaşi hobbyuri. Spot frecventează aceleaşi locuri ca noi şi se îmbracă foarte asemănător (deşi parcă rochii nu am auzit să aibă). Spot cântă la chitară şi joacă tenis. Ba chiar îşi construieşte şi o casă şi, incredibil, lucrează cu aceeaşi echipă de muncitori!! Vorbeşte engleză şi cunoaşte câteva cuvinte în germană. Spot este prezent în viaţa reală şi imaginară a familiei noastre şi prezenţa lui este cât se poate de vie şi perceptibilă atât prin fizicul său, dar mai ales prin voinţa şi glasul lui Felix. Spot face ca mine tot ceea ce eu fac bine şi face exact pe dos de cum fac eu atunci când greşesc. La fel se întâmplă şi cu ceea ce face Felix. Deci Spot este Mister Perfect. “Spot nu se speie de monsti”, “Spot îndoaie genunchii când loveşte mingea de tenis şi o dă întotdeauna peste fileu”, “Spot pune benzină în rezervor, el nu rămâne niciodată fără benzină”, etc.

Ştii ceva, deşi mi-e drag Spot, parcă a cam început să mă calce pe nervi. Spot nu vorbeşte niciodată urât, Spot nu-şi pierde cumpătul niciodată, mai că-mi vine să-l rog elegant să mă mai scutească. Prea le face pe toate bine! “Ştii, mami, că Spot are pantaloni de militar ca ai mei?” Nu, nu ştiam, dar mi-am imaginat!!!

Şi ca un argument pentru puternica personalitate emanată de Spot spun doar că, stând în maşină cu Felix şi…Spot şi povestindu-i surorii mele la telefon despre Mister Wright şi redându-i cu gelozie replicile admirative ale lui Felix, râdem. Dar nu doar atât, telefonul este pe speaker şi sora mea evită să comenteze pe seama lui Spot…ca să n-o audă! Spot probabil că nu ar face asta!

Reîntâlnire

by maria, Posted on

N-am mai participat la întâlnirile săptămânale ale playgroup-ului lui Felix din iunie. Ieri am reînceput. Felix a crescut mult în vara asta, ştiu şi pentru că i-am văzut ieri pe prietenii lui. I-am regăsit pe copii văzându-le imaginile parcă dintr-o oglindă care lungeşte. Erau toţi înşiraţi în mintea mea mititei, aşa cum îi lăsasem în iunie, iar acum încercam să le potrivesc imaginile mici cu cele prelungite din oglinda deformatoare. Da, erau tot ei. Numai Felix se oglindea într-o oglindă plană.

Sunt mulţumită că a găsit resurse să uite de timiditate şi să răspundă măcar cu câte un zâmbet diverselor mămici. Nu i-a urat băiatului gazdei “happy birthday” aşa cum îmi spusese acasă, dar i-a oferit darul fără reţinere, mai ales că, înainte de a-l împacheta împreună acasă, i-am citit cartea din pacheţel.

Mă uit la ei, la copiii cu vârste de la 5 luni la 4 ani, sunt toţi drăguţi aşa preocupaţi de diverse activităţi cum se arată în dupăamiaza asta. Mamele se strâng în grupuleţe de cate 2-3-4 şi discută diverse, de la virozele copiilor preşcolari, la planuri pentru petrecerea sărbătorilor şi până la idei de art&craft. Recunosc că nu mă simt perfect integrată în acest grup mixt, semăn puţin cu fetiţa mea din punct de vedere al socializării, însă, în ciuda acestui fapt, găsesc căi de comunicare mulţumitoare. De Felix nu-mi fac griji deosebite, el îşi găseşte mereu câte ceva de făcut prin preajma mea. Nici el nu-şi face griji în ceea ce mă priveşte, şi eu pot fi găsită prin preajma lui măcar din când în când. Şi totuşi… Urmărind-o pe Ester, micuţa Ester din oglinda minţii mele, acum o domnişorică de 18 luni, cu obrăjori rotunzi şi moi şi păr cârlionţat, deci, urmărind-o cum se îndreaptă pe nevăzute spre uşa balconului întredeschisă pe care încearcă să o determine să-şi dezvăluie potenţialul maxim de deschidere, în linişte şi cu un vădit sentiment de vinovăţie pe chip, îmi dau seama că băieţelul meu, pierdut în mulţimea de copii şi adulţi, de fapt doar simţindu-se pierdut, intră într-o stare de panică manifestată prin scurte ture din dreapta în stânga, strigându-mă, mama, mama şi, bineinteles, pornind a plânge. Îl strig zâmbind, mă aude zâmbind şi îmi răsplăteşte gestul de a-l fi regăsit prin îmbrăţişarea coapsei mele. Regăsind sentimentul de linişte şi siguranţă în haosul acustic, Felix îşi continuă turul imaginar cu un camion de jucărie, iar eu mă amuz văzând cum unul după altul câţiva copii curajoşi îl imită pe cel mai inventiv din zona respectivă care s-a cocoţat pe marginea canapelei de unde după ce termină de numărat până la zece plonjează în fund către marginea canapelei. Număr mai mulţi băieţei, dar o văd şi pe Eleonora printre ei şi asta mă miră, doar Eleonora era fetiţa cu instincte materne mai evidente. Dar poate că acest fapt nu este în contradicţie cu plonjarea în fund de la înălţime.

La activitatea zilei copiii au decorat şi alcătuit câte un zmeu cu faţă umană. Unele mame preferă să indice copiilor un model de decorare, altele lasă acest aspect în totalitate la discreţia imaginaţiei copilului, astfel că în final poţi vedea zmei zâmbitori cu feţe umane sau zmei trişti suprarealişti. Sau invers.

Cântăm şi dansăm la începutul şi la sfârşitul întâlnirii şi de fiecare dată citim câte o cărticică frumos ilustrată cu o scurtă istorioară aşa încât să nu se plictisească nimeni. Ieri, o maimuţică îşi căuta mama printre animalele din junglă, iar până să o găsească, a descoperit că animalele pe care le întâlneşte sunt foarte diferite, unele au aripi, altele nu au picioare, altele au nasuri lungi sau gâturi lungi, altele sunt viu colorate pe când altele sunt gri-pământii.

Ne-a plăcut, Felix a părut încântat, ceea ce şi ne-am dorit.

Fără inhibiţii

by maria, Posted on

Nu, nu este moda nouă pentru băieţi mici. Şi nu este nici ţinuta preferată pentru ieşiri. Deşi cine ne cunoaşte şi ne vizitează iarna m-ar putea contrazice, nu-i aşa, din moment ce este întâmpinat invariabil de copiii în strampi.

Ei bine, deşi nu e nici la modă, dar nici alegerea mea perfectă şi deşi am ieşit din casă cu Felix îmbrăcat în pantaloni şi haină groasă în potrivire perfectă cu vremea rece şi ploioasă, nu am reuşit să rămânem la fel decât până la maşina din spatele blocului, întrucât Felix, în ciuda faptului că mămica lui îl roagă să nu se bălăcească oricând şi în orice condiţii în bălţile formate aleatoriu la fiecare ploaie, a sărit cu patos în prima baltă serioasă, nu se-ncurca cu orice adunătură neînsemnată, transformându-şi blugii în nişte învelitoare reci, ude şi respingătoare pentru gambe. Ca atare l-am dezbrăcat într-o suflare, alungând cu repeziciune sursa de umezeală, precaută şi temătoare ca în faţa unei posibile contaminări microbiene.
Şi ne-am continuat, de fapt abia început, treburile.

În cazul ăsta valoarea eventual negativă (prin ciudăţenie şi lipsă de convenienţă) a aspectului neobişnuit al copilului s-a anulat, părerea mea, prin contrastul extravagant dintre haina groasă şi umflată din partea superioară şi picioarele subţiri, păsăreşti de sub haină, creând o imagine nostimă. Iat-o:

Eu şi copiii mei

by maria, Posted on

Îmi este nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici, am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.

Nu este momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una “fără nimic” aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, “apă”. Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, “te pupă puiul tău!”.

Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.

Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.

Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii,  de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

by maria, Posted on

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine. În primul rând, trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală, din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere, împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile, obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă roşie cu două braţe de la Ikea, în braţele mele, mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi, punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine, şi este supărat şi pe Kiti, fiindcă am un tic nevos si fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acum acasă, o să se bucure să afle, când va veni, că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul lui Horica, proaspăt spălat, s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr, al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori, dar si pentru spectatori, jocul-destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.