Țîrrrrr, țîrrrr, sună telefonul. Mă ridic, e mobil, dar stă mai mult conectat la priză, răspund, alo, alo, aud o răsuflare dragă. Apoi, o voce dragă, vorbește rar, subțire și gros în același timp, sunt eu, Felix, ham-ham, vreau să spun, de fapt, Felix, pauză, ham, pauză, ham. Tresar, nu fiindcă nu știu cu cine vorbesc, ci pentru că realizez că nu i-am auzit vocea niciodată de mai departe de douăzeci de metri de mine. Apăs ca fulgerul (nu vreau să-i pierd nici un cuvințel, nu sunt în pericol, vorbește rar, ziceam) două butoane ale telefonului ca să îi răsune glasul cu timbru de rățușcă în toată camera. ‘Am lăsat-o pe Kiti la școală’, mai zice el și zisul mă învăluie, apoi se disipează înspre tavan, ‘și acum mergem la cafea’, iar vibrația enunțului ăstuia în contact cu cel de pe tavan îmi dă senzația de stereofonie. ‘Oooo, drăguților, mergeți, ca băieții, la cafea, pe unde sunteti’, mă pisicesc inconștient prin mimetism, ‘unde suntem, tati’ e răspunsul lui Felix către tati și ‘pe Popa Nan’, către mine.

Îi simt unda de tristețe în voce, ‘așa sunt eu’, îmi zice mereu când îl întreb de ce e supărat, acum nu e chiar supărat, dar ‘îmi place mai mult de mami’, iar asta înseamnă că ar vrea ca eu să îl duc la grădiniță de fiecare dată sau măcar în zilele obișnuite. Astăzi nu e o zi obișnuită, e programul un pic modificat săptămâna asta, astfel că ‘e o prostie de mașină, mașina lui tati’ are justificare. Și, chiar dacă îi place la grădiniță, nu cred că va veni ziua în care să se bucure că e zi de grădiniță, așa cum se bucură alți copii. În plus, mai e și supărat pe Sasha, ‘n-o să mă mai joc niciodată cu Sasha’, pentru că ‘n-a vrut să împartă cu mine cârnăciorul’.