Invers! strig înspre Kiti. Ea stă pe banca de la intrarea în casă și intenționează să se încalțe. Acționează ca urmare a strigătului meu și nu reacționează verbal, cum face în alte dăți, dă jos cizma din piciorul drept și o îndreaptă către stângul. Atunci observ din debara, unde îi caut lui Felix un pantof rătăcit, că fata nu greșise piciorul. Strig iarăși, invers!, și mi se face milă de mine, fiindcă-mi apar jalnică. Nu găsesc pantoful lui Felix, îl chem pe el să se aplece înspre rafturile inferioare de pantofi. Chiar sunt jalnică. Kiti are ambele cizme în picioare, dar, ca să încheie încălțarea, ea se descalță de cizma dreaptă, apoi o reîncalță. Mereu face așa, îmi amintește de rotocoalele pe care rândunele le descriu pentru recunoaștere în jurul casei înainte să-și ia zborul către țările calde și mă gândesc că și rutina fetei mele o avea ea vreun sens tainic. Iși pune ghiozdanul pe spate, însă îl dă imediat jos, fiindcă i-o cer și glumesc cu ea, cine are nevoie de haină în noiembrie călduros, adolescentă rebelă. Inainte să apuce să îmbrace haina, îmi amintesc să i-o pun cu fața în spate, în așa fel încât să nu poată să o dezbrace, până se încălzește în mașină. Trag hainei fermoarul până-n gât ceafă și sunt mulțumită, copila nu va îngheța de frig. Kiti, nici ea nu are nicio nemulțumire, pare că natura ermetică a lucrurilor și a ideilor o ține liniștită, ea însăși este uneori atât de greu de deslușit. După ce pleacă la școală, rămân în ușă câteva clipe să mă gândesc înapoi în timp. Imi amintesc o confesiune făcută mai de mult, legată de felul în care credem că trebuie să o împiedicăm pe Kiti să fie ea însăși în momente anumite și îmi amintesc că nu am fost înțeleasă pe deplin. Dar și eu sunt adesea ermetică, așadar nu pot păcătui, învinuind. Apoi, știu că sunt, de felul meu, împiedicată, așa că poticnelile îmi sunt familiare, firești. Sunt expertă în împiedicări, nici nu mă mir că o împiedic pe Kiti cu atâta măiestrie.