În drum spre școală

-Astăzi, la școală, m-au întrebat L. și I. ce mai face Kiti, zice Felix. Le-am povestit cum l-a troznit pe Bicu.

-Da? S-au interesat ei, așa, din senin, despre surioara ta? Ce drăguț!

-Da, prietenii mei o plac pe Kiti și s-au distrat tare când le-am spus cum și-a înfipt ea ghearele în părul lui Bicu, apoi cum, cu aceeași mână, i-a tras o karată în cap. Nu le-a venit să creadă.

-Sper să nu încerce și ei schema cu bunicii lor.

-M-au întrebat dacă Kiti stă acasă și când le-am spus că merge la școală și că are serbare, au zis, ”ooo, ce tare”!

-Ce prieteni buni ai!

-Da, odată reaua aia de la a patra delta s-a legat iarăși de urechile mele, dar I. mi-a spus că lui îi plac mult urechile mele.

-Și ce-ați mai făcut în pauze?

-Un coleg a desenat pe tablă o femeie goală și alte prostii. Numai la asta se gândește. Noi, băieții, râdem, iar fetele râd și ele cu mâinile pe gură.

-Dar nu ți se pare plictisitoare obsesia asta pentru sex a băiatului, de ce nu-i spuneți să mai deseneze și alte organe pe tablă, uite, să facă niște rinichi, un creieraș sau niște unghii lungi la picioare?

-Ha, ha, nu, ar fi cam scârboase. Mie mi-ar plăcea să am degetele de la picioare lungi, ca unele maimuțe.

-De ce, vrei să cânți la pian la patru membre?

-Nu, vreau să mă cațăr ușor în copaci. Măcar aud bine cu urechile mele.

-Da și să știi că ai urechi foarte frumoase!

-Știu.

-Și tati are urechiușe ca ale tale.

-Da, dar eu cu tine semăn, doar că tu ești fată, iar eu sunt băiat.

-Da.IMG_9930

 

Fantomele dimineții

Dorm toți în casă, luminile sunt stinse, îmi socotesc greutatea cu care mă răsucesc în pat după telefon și ușurința cu care ies din visul straniu. Trebuie să fie măcar cinci. Ies greu, oare visez? Este cinci, deși crăpătura ușii camerei lui Kiti nu este străbătută de nicio undă de niciun fel. De când am aflat că îmi voi pierde temporar simțurile și până după ce mi le-am recăpătat, curând după anestezia generală care mi s-a întâmplat, mă tem ca trezirea să nu fie doar un vis. Îi ating obrazul lui Cătălin și, fiindcă atingerea îl trezește, îi povestesc visul, de data asta cel din eventuala realitate. Copilul mic agățat cu mâinile de bara longitudinală de pe mașină, apoi pasagerii, niște cunoscuți pe care nu i-am mai văzut de mult, întăresc stranietatea realității din vis. De ce doarme Kiti, mă întreb ușor îngrijorată, apoi, la șase, când aprind lumina din cameră și tot nu se mișcă, mă aplec asupra ei și-o zgâlțâi de braț. Poate visează. Kiti sare din pat, se clatină pe picioare. Acum, în clipa asta a zilei, obrajii ei au moliciune maximă și ard cuminte, afebril, niciodată nu-mi pot refuza încântarea de a-i cuprinde în palme. ”Mă trezesc într-un minut”, se aude glasul lui Horia, și, iarăși, ”mai lasă-mă să dorm”, cel al lui Felix, care deja se află în urma mea și a lui Kiti, cu ochii închiși și brațele întinse înainte, gata supus ritualului dimineții.

409661_4425943136798_621478493_n

Sub umbrar

Mă privesc în oglinda din holul minim, lumina strălucitoare îmi pătrunde brutal prin pori de parcă m-ar țintui. Urcușurile peste coborâșurile feței mele nu lasă loc umbrelor, cu toatele își cresc povârnișurile direct către luminator. Văd mai limpede ca niciodată, dar nu mă recunosc. Îmi amintesc excursia cu corturile din timpul liceului, semitrezirea mea abruptă și singulară din plin miezul răsăritului, cu îndoiala ce mă frământă când îmi veghez cele două prietene cu care împart cortul, ca două frumoase adormite ale căror fețe luminate absolut îmi par identice. Fără umbre și fără nicio infinitezimală abatere din calea soarelui, cele două chipuri coincidentale mă sperie. Chipul meu oglindit prea deplin nu mă sperie, fiindcă nu coincide cu mine însămi sau poate că dintr-un alt motiv. Clipesc, zâmbesc, adulmec și mă încrunt, când deodată se petrece adumbrirea care mă definește. Respir ușor și mă depărtez de viziunea iminenței îmbătrânirii.

 

1395401_10202373260082932_1371135518_n

Vremea entuziasmării

Privesc la însuflețirea, astăzi rătăcită, din decembrie trecută de a scrie zi de zi în jurnal, privesc fără îngrijorare, răbdarea-mi este cea mai antrenată virtute, către a cărei excelență tânjesc. Se rătăcește deja și Moș Nicolae prin memoria timpului festiv, parcă a fost ieri, spunem astăzi, cum vom spune și mâine, și peste un an, poate că îngrijorarea își are totuși temei. Prea puține dulciuri, și-o exprimă copiii, prea puține idei și însuflețire, mă gândesc eu și caut să o compensez, îngrijorarea, cu niște suplimente din farmacie, dar sunt nehotărâtă, se pretinde prea multă profilaxie închipuită în farmacii, așa că rămân închisă în teama mea familiară, fără prea multe idei și însuflețire. A lui Felix are noimă bine rostuită, dramatismul imaginii unui câine cu guler apretat ca al Caterinei de Medici îl întristează, deși pe mine mă înveselește descrierea plastică a copilului, “săracul câine cu guler în sus de la mic la mare”. Iau înveselirea drept un semn de șovăiala, să mă entuziasmez sau să nu mă entuziasmez? Deocamdată am înțelepciunea să rămân neutră înaintea răspunsurilor date cu aplomb de adolescentul nostru, ba mă hotărăsc să chiar învăț câte ceva din ele, desigur, însuflețirea. Înțeleg totuși că îngrijorarea este ea însăși rătăcitoare printre senzații și îi ofer circumstanțe atenuante. În cele din urma, se pare că până și Kiti găsește împrejurarea momentului oportună pentru lejeritate și zâmbete caline, să ne înviorăm așadar, zic!
11953590_10207686927841305_5326624700904198317_o

Urmarea

De fapt ieri, când am pornit să scriu în jurnal, nu am vrut să scriu despre această atingere, dar (ador când mi se întâmplă așa) eu am pornit, însă alt-cineva sau alt-ceva m-a pornit să mă caut pe sub epidermă și chiar mai adânc, iată pentru ce astăzi sunt recunoscătoare, mulțumesc. Si totuși, o altă atingere magnetică mi-a atras privirea, iar propriile mele a-tipicuri, manierisme, de care însă sunt conștientă și pe care refuz să mi le explic, (nu că aș putea să o fac), au născut gândurile conexe și, paradoxal, paralele. Kiti, desigur, fiindcă dacă există în spațiul meu contiguu un om care să îmi dea impresia că îmi stă uneori în putință să ghicesc gânduri și intenții și să unesc în enunțuri esențiale vorbe nevorbite, apoi să integrez auditiv vibrații nevibrate, amăgindu-mă fugar că omul acesta sunt eu, atunci acesta nu poate fi decât ea, Kiti. Iat-o pășind prea clocotitoare către cinci zări, matematic țintite, pe pantele ascuțite ale unghiurilor unei stele imaginare minuscule căzute în mijlocul bucătăriei, mereu pe acestea și numai pe ele, mereu până în vârfurile lor, și iat-o zăbovind bizar într-unul din vârfuri, pe un colț de stea mai puțin abrupt ce o ține mai mult decât o secundă, în fața unei uși încuiate (pentru a diminua vertijul spectatorului), apoi plecând fruntea odată cu obrazul pentru a atinge cu ele broasca metalică rece, atât, apoi revenind. Aș putea să cred că este unul dintre ritualurile pe care le inventează ca s-o țină întreagă, dar gestul ei pare mai degrabă o trebuință cât se poate de pragmatică de a-și stinge clocotul ce-o mână și o mână zilele astea, ce reconfortant!

548979_4791834043842_455838201_n

 

Atingerea

Tin în mâini volanul înghețat, atingerea este fluidă, ce-ar putea mâinile mele să îi dea volanului dacă nu căldura lor, la rândul ei dăruită dintr-o adâncime. Mă fascinează atingerile, dar mai ales coerența care le compune. Particule înghețate dintr-o materie indescriptibilă se ordonează în firișoare ascuțite și pătrund infailibil prin buricele degetelor mele către miezul lor, apoi către palme. Nu pot nega logica desăvârșită a contactului, întrucât firișoarele de gheață atrag miraculos celulele ce-mi compun țesuturile degetelor, care se îngrămădesc unele într-altele, desenând profiluri caraghioase degetelor mele și imprimând verighetei stătătoare impulsuri mișcătoare. Tin în mâini volanul temperat, atingerea păstrează fluiditatea, dar aceasta se petrece în discreție, senzația că parcă ne-am ști dintotdeauna ușurează legătura. Nici verigheta nu mai suferă de nestatornicie. Apoi se întâmplă ceva ciudat. Substanța rece se dispune straniu într-un trapez ondulat pe arătătorul meu drept. Percep dureros-caraghios acest trapez digital. Pun senzația la încercare, atingând patrulaterul sensibil de obrazul de aceeași parte, apoi copiez mișcarea celuilalt arătător în oglindă. Reiau, iar concluzia este sigură: doare mai recele strâns în trapez. Imi amintesc de disconfortul simțit la trezire în degetul arătător, poate după o poziționare strâmbă, poate după o lovitură neînsemnată. Mi-este milă de plinurile vulnerabile, apoi mă revoltă, de aceea compun o altă atingere, pe care o prevăd vindecătoare, lipesc trapezul digital de obraz. Cu încredere mă țin doar cu o mână de volan.

DSCN5068DSCN5069

 

Viziuni

Este o vreme când somnul dimineții are dulceața uitată a copilăriei, fiindcă îngrămădește înăuntrul său povești ireale clădite din frânturi rătăcite de realitate și, bineînțeles, fiindcă se întâmplă să existe. Ii datorez, poate, lui Felix rememorarea gustului, doar el este cel care mă trezește la îmbinarea discretă dintre noapte și zi, întrerupând obositoarea insistență a întunecimii în care adormirea ne duce, în locul căreia se așterne starea lejeră de semitrezie sau, mai bine, semisomnul sau timpul posibil al visării. Visez deci, iar neastâmpărul din vis îl lățește, precum neclintirea somnului profund comprimă timpul, iată cum visul inversează percepția asupra scurgerii timpului, iată cum pot îndupleca timpul. Recunosc, ajută și cerul senin de deasupra capului, și înzâmbirea de pe chipul lui Kiti, și lumina, să nu uit lumina ce încrustează curat înflorituri din umbre pe podele și pereți, apoi muzica aleasă ce nu mă lasă să aleg să uit de emoționare, și urmele literelor desenate cu stiloul pe hârtie de Felix, astăzi ceva îl mână să își deseneze literele mai degrabă decât să și le scrie. Este o vreme bună.
12307320_10208231032243575_920548901496285535_o

Grafism

Niciodată un loc dezolant, pădurea astăzi atinge transparență maximă. Sunt un artefact mobil într-o uriașă radiografie tridimensională, dar ochii ce mă privesc o fac cu destulă indulgență, nu-i spune radiologului că nu există frumusețe într-o radiografie. Desigur, mă ajut de lumină ca să-i prind clocotirea incandescentă, dar trucul acesta este trucul oricărei ființări, să mi se ierte, rog. Niciodată în dezolare? Măcar există speranță.

 

12314382_10208207727060960_5940069349476475707_o

 

 

12304206_10208204496660202_5073969649482871892_o

Timpul înseamnă fericire

Nu știu ce este infailibil pe lume, așa că soluțiile la problemele vieții pot fi fericite dacă sunt măcar temporare. Enunțul de mai sus este o autoironie. Atâta vreme cât n-a plouat afară (să recunoaștem, totuși, o vreme relativ îndelungată), jacheta fetei pusă cu fața în spate a împlinit nevoia de căldură a trupului ei (mlădios), acum, însă, când toarnă din cer ca din galeată, vrând să îi acopăr capul cu gluga, am întâmpinat o nouă provocare odată cu interzicerea privitului, mirositului, dar îndeosebi respiratului copilei. E vremea pentru o nouă soluție temporară, așadar cu șanse la fericire.

11741192_10207329772992657_4648803936057177503_o

Tesături

Dacă aș scrie o poveste fantastică, aș scrie despre o fetiță înaltă și slăbuță, cu părul prins în multe codițe împletite, lungi și subțiri, o fetiță fascinată de fire, firișoare și țesături, cu atingere delicată, mai delicată decât a unui păianjen pe perete, care își dorește cu ardoare să fie o arahnidă, să țeasă neîntrerupt pânze și păienjenișuri mătăsoase și senzaționale pentru a înlesni și altora delicatețea atingerilor lor, deoarece crede orbește, dar mai ales mutește într-o lume țesută cu mâinile, fetiță pe care aș petrece-o într-o călătorie desigur fantastică printr-un labirint încălzit de o lumină blândă, galben-roșiatică ce îi desenează pereții din umbre cu nenumărate linii geometrice desăvârșite și aș mai vedea la ce m-ar mai duce imaginația să o supun în miezul călătoriei pe fetiță, pentru că nu mă poate lăsa indiferentă imaginea cu aromă de poveste fantastică a fetei mele, urmărind în patru labe, cu mers buiestru, legănat, ca de căluț, pe holul larg, cu margini luminate jucăuș de lumină și umbră, un păianjen rotofei, cu picioare lungi, subțiri și îndoite.

1509805_10206773448364889_6690359460425087477_n

O miopie vie

Dacă ar fi să aleg să fiu o miopie sau o hipermetropie, numaidecât m-aș face miopie și nu aș cumpăni astfel pentru a mă infiltra în trup tânăr mai degrabă decât în trup îmbătrânit, nici nu aș socoti măcar vreo clipă eventualitatea de a contamina trupul primitor cu miopism de înțelegere, ci m-aș preface în felul acesta numai și numai pentru minunea de a stârni trebuința îmbrățișărilor dese și îmblânzitoare, de a folosi apropierea ca preludiu pentru îndrăgostiri felurite și de a onora și a reînvia simțul tactil. Dacă astăzi am vreo certitudine anume, o miopie care să inspire iubire ne-ar putea salva este aceasta, și îmi vine gândul în urma îmbrățișării în care m-a împresurat de dimineață Kiti, când, fără s-o văd prea bine din cauza apropierii, am văzut-o totuși din vârfurile înfumurate ale analizatorilor mei tactili mai limpede ca niciodată, întreagă și perfectă, iar apoi, când s-a ridicat și tot îndepărtat, să îi văd tot mai conturate liniile și tot mai inabile mișcările, așa cum și în ochii tăi, privitorule, se întâmplă acest viciu de refractie din multe relative depărtări.

 

11807528_10207498656254633_8634544402514884389_o

Impresiile, aceste adevăruri de netăgăduit

Sunt atât de concentrată pe expresia pe care vreau s-o deslușesc, încât nu suport nicio întrerupere, fericirea mea de moment depinde de liniștea pe care cei din jurul meu o pot întreține. Sunt dependentă, însă sufăr acut de o falsă și relativă dependență. Amețitoarea vânzoleală a copilei mă tensionează peste măsură, impresia încordării o domină pe cea a concentrării. Tip, încercând să mă apăr, iar țipătul meu împinge încordarea într-o depresiune de gânduri, dar și pe Kiti din preajma mea. Mai încolo, când gându-mi obosește, calc niște cămăși. Kiti nu obosește fizic niciodată. Bineînțeles că admit că mă pot înșela, însă impresia desăvârșitei ei putințe de a se găsi aproape continuu în dinamică este pregnantă. Niciodată capătă astfel, în ciuda absolutului intrinsec care definește acest adverb și din cauza efectului impresionării, valoare relativă. Niciun adevăr nu este mai memorabil decât impresia. Calc cămașa fără noimă, iar lipsa noimei este în acest caz privilegiată. Kiti cinstește lipsa mea de judecată cu domolire. Se așază pe canapea, dar împăcarea ei nu are doar dimensiune fizică. Sunt realmente impresionată, copila tânjește după disponibilitatea mea sufletească, sau nu doar a mea. Cu cât mai liberă, mai neocupată de gânduri și senzații, cu atât mai liniștitoare, mai sigură, mai accesibilă, dar ce minunată și, totodată, întristătoare condiționare! Firesc, fără nevoia de a fi deslușită, impresia gândului meu ermetic asupra ei face cât trei cuvinte, ‘mamă, sunt aici’, dar cu câtă încordare ne socotim câteodată firescul!

 

12283158_10208187459474283_1746182355_n

Metamorfic

Nu știu de ce vine mereu sceptic la concertele de jazz la care îl invit, suntem mama și fiul, cel mai mult mă bucură că vine, îmi spune întotdeauna că lui clasicii îi dau emoția aceea profundă, pe care cuvintele n-o pot decât schița, poate că scepticismul său este doar o mască a ușurinței cu care se poate atașa sau poate că este foarte exigent, mă simt uneori alături de el ca o școlăriță impresionată de cunoștințele profesorului ei, apoi, când începem să râdem amândoi ironici de noi înșine sau obraznici de cine știe cine sau ce, înțeleg că a uitat de scepticism și a recunoscut bucuria, ne prefacem în doi prieteni vechi, urmând ca, spre finele concertului, când Cătă ne îmbrățișează protector în îmbulzeala pașnică și plină de speranța că muzica este o cale de scăpare, mă simt împinsă de la spate să redevin mama fiului meu, Horica.

12265812_10208172002447867_1782073049615472265_o

 

Nota: dupa seara plina de emotie a concertului Ibrahim Maalouf

O plecăciune

Mă trezește Felix, alarma telefonului a ajuns să fie redundantă, (asta este o veste îmbucurătoare, cum dependența artificială de exterior este doar un răsfăț, în caz fericit, sau lene și neîncredere, în caz nefericit), insist să caut confirmare, (mă găsesc la răscruce de fericire-nefericire, dar ăsta nu-i un lucru rău), da, doar cinci minute până se scoală alarma, (pe alarmă cine o scoală, dacă nu tot eu, cu puterea gândului și a tehnologiei), trei sute de secunde răgaz să privesc răsăritul, trei sute, o sută, o sută și încă o sută, mă fascinează să observ în timp real cum ne plecăm în fața soarelui, mă țin de pervaz, atât de amețitoare îmi pare viteza plecăciunii, pornirea de a fotografia cerul nu socotește vreo piedică în desfășurare, deci, fotografiez. Mă gândesc la toate răsăriturile surprinse și nu le găsesc redundante pentru mine, sunt stări de încântare, cui îi prisosesc acestea?, mă gândesc doar că bucuria de a le împărtăși poate distona cu dispoziția celuilalt, dar îmi asum visătoare dizarmonia, fotografia nu este atât de săracă precum ar putea fi, nici atât de bogată precum ar putea spera să fie, doar un clișeu, ar putea spune unii, dar clișeul sfânt al bunei mele primeniri în dimineață.

11236168_10208171956486718_5693111231152808338_o

Jocul împietririi

Când împietrește în construcțiile estetice și solemne ale trupului ei, se rup niște legături, iar împietrirea capătă două sensuri, altfel greu de suprapus. Insensibilă la îndemnurile cărora firesc este să le răspundem, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită, atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.

Dar Horica a inventat pentru ea jocul împietririi și îl joacă veseli amândoi câteodată, ba chiar toți trei. Neclintirea trupească ce i se pretinde în joc fetei nu o mai întoarce înspre sine, ci dimpotrivă o deschide către bucurie consimțită, cu bunăvoință maternă și maturitate. Desigur, încuviințarea neîndoielnică pe care o arată îmi întărește iarăși încrederea, un fapt îmbucurător, rămâne ca la nevoie să mă opresc din mers, s-o accesez.

IMG_0215

 

IMG_9520

 

Saizeci de stații

Felix scrie aici despre aventura celor trei câini, dar Horica întâmplă o aventură mai puțin fictivă, când ia tramvaiul în sens invers, visătorule, astfel încât ajunge să călătorească cât n-a călătorit vreodată sau chiar laolaltă toate călătoriile sale cu mijloacele de transport în comun, omul tramvaiului i s-ar fi putut spune ieri, în restul de timp scurt cât n-a călătorit, dar nici rătăcirea nu mai este ce a fost în mileniul acesta nou, când distanțele, deși se străbat fizic în timpi comparabili cu cei de pe vremuri nu foarte îndepărtate, aproape că nu mai există, ele chiar nu mai există când vrei să comunici, să împărtășești, așadar te absolut-rătăcești doar dacă insiști s-o faci și chiar și atunci îți vine greu, viețile noastre conectate sau labirinturile noastre binevoitoare, mulțumesc!

 

12265977_10208155931846112_5006433110016884019_o

 

 

 

Note

Europa arde și nu doar baba rămâne să se pieptene, lucidă, lumea se dumirește și, ironic, în vremurile acestui prezent sângeros, își alege un ideal estetic al traiului, libertatea, numai de frumusețea ar învinge!

Liceenii noștri rămân să mocnească în bănci, doar limbajul acrimonios, la modă printre ei, îi înflăcărează, numai de nu i-ar epuiza zadarnic și precoce! In cealaltă parte, profesorii ne suferă de miopie, ei speră inutil să atragă în spațiul lor personal îngustat cât mai multe dintre impersonalitățile pe care le educă, numai de-ar înceta să pretindă respect și sfiiciune și le-ar crește subit acuitatea vizuală. Lumile lor rămân într-un istovitor paralelism de stare.

 

12237976_10208155848204021_7327660463381860518_o

Poticneli

Invers! strig înspre Kiti. Ea stă pe banca de la intrarea în casă și intenționează să se încalțe. Acționează ca urmare a strigătului meu și nu reacționează verbal, cum face în alte dăți, dă jos cizma din piciorul drept și o îndreaptă către stângul. Atunci observ din debara, unde îi caut lui Felix un pantof rătăcit, că fata nu greșise piciorul. Strig iarăși, invers!, și mi se face milă de mine, fiindcă-mi apar jalnică. Nu găsesc pantoful lui Felix, îl chem pe el să se aplece înspre rafturile inferioare de pantofi. Chiar sunt jalnică. Kiti are ambele cizme în picioare, dar, ca să încheie încălțarea, ea se descalță de cizma dreaptă, apoi o reîncalță. Mereu face așa, îmi amintește de rotocoalele pe care rândunele le descriu pentru recunoaștere în jurul casei înainte să-și ia zborul către țările calde și mă gândesc că și rutina fetei mele o avea ea vreun sens tainic. Iși pune ghiozdanul pe spate, însă îl dă imediat jos, fiindcă i-o cer și glumesc cu ea, cine are nevoie de haină în noiembrie călduros, adolescentă rebelă. Inainte să apuce să îmbrace haina, îmi amintesc să i-o pun cu fața în spate, în așa fel încât să nu poată să o dezbrace, până se încălzește în mașină. Trag hainei fermoarul până-n gât ceafă și sunt mulțumită, copila nu va îngheța de frig. Kiti, nici ea nu are nicio nemulțumire, pare că natura ermetică a lucrurilor și a ideilor o ține liniștită, ea însăși este uneori atât de greu de deslușit. După ce pleacă la școală, rămân în ușă câteva clipe să mă gândesc înapoi în timp. Imi amintesc o confesiune făcută mai de mult, legată de felul în care credem că trebuie să o împiedicăm pe Kiti să fie ea însăși în momente anumite și îmi amintesc că nu am fost înțeleasă pe deplin. Dar și eu sunt adesea ermetică, așadar nu pot păcătui, învinuind. Apoi, știu că sunt, de felul meu, împiedicată, așa că poticnelile îmi sunt familiare, firești. Sunt expertă în împiedicări, nici nu mă mir că o împiedic pe Kiti cu atâta măiestrie.

 

2015-11-03 19.57.46

 

 

 

 

 

Amintiri nepetrecute

Când își inventează poveștile, Felix se oprește câteodată să-și ‘amintească’ întâmplările petrecute în povești. Imi place mult nota de autenticitate pe care vrea s-o dea astfel, carevasazică el își demonstrează intuitiv sie însuși că realității neîndoielnice a prezentului doar trecutul îi dă valoare, bineînțeles, mijlocit de memorie. Pe de altă parte, să-ți amintești întâmplări încă nepetrecute inversează poetic sensul de scurgere a timpului, identifică trecutul cu viitorul, o congruență posibilă datorită memoriei, această certitudine peremptorie a prezentului, a existenței concrete. In alt sens, căutarea printre amintiri a ideilor noi, necreate ar putea fi o metaforă a nașterii vieții pe Pământ. Desigur că Felix nu se gândește la toate astea când inventează povești fantastice, însă tocmai această inocență cu care atinge niveluri ale profunzimii minții mă îndeamnă să caut noimele existenței vieții, în plus, îmi este greu să-mi neg încântarea din aflarea nesfârșitelor sale amintiri (de data asta fără ghilimele).

 

IMG_20151111_105801

Artistic

Noua dimensiune a paginii pe care scriu mă îndeamnă, fără să mă condiționeze, să atașez fiecărui text câte o imagine reprezentativă (așa îi spune, iar eu susțin acest atribut, întrucât imaginea aleasă, indiferent dacă are sau nu are legătură nemijlocită cu textul, mă reprezintă, de cele mai multe ori aceasta fiind eu, eu- prin ceea ce observ). Imi place să scriu și scriu, chiar dacă nu sunt formal pregătită să o fac, iar scriitura mea este creația mea, expresia emotionării care îmi este cu putință, mulțumesc! In zilele acestea intense, nemaivăzut de tulburătoare, cei mai mulți dintre noi ne-am emoționat peste măsură, vibrația sufletească a depășit pragul aparent confortabil al indiferenței, al negării subconștiente a omeniei din noi. De aceea, după și în timp ce plângem, inventăm și creăm. In plus și îmbucurător, fără să fie superfluu, ne înlănțuim și îmbrățișăm unii pe alții, ne încurajăm și ne susținem în creațiile de care suntem în stare, iar actele noastre artistice nu au nevoie, nici intenție de a fi apreciate critic competent, întrucât astăzi, în culmea umanității cu care suntem înzestrați, creăm, fiindcă am înțeles că ființăm, activăm măiestrit, pentru că suntem oameni impresionați.

Aseară, în timp ce juca tenis, Felix a fost lovit de o minge în față și a început să plângă. Dar când durerea a dispărut aproape de tot, Felix n-a încetat să plângă. L-am luat în brațe și l-am îndemnat să încerce să se oprească, însă băiatul, hohotind în surdină, m-a rugat să îl las să își săvârșească plânsul, explicându-mi printre suspine că plânsul lui este ca o avalanșă de zăpadă, imposibil de oprit, care o să-l vindece de supărare. L-am lăsat să-și plângă plânsul și am înțeles de la copilul meu cum să împiedic înălțarea acelui zid aparent confortabil de indiferență din noi.
DSCN5064

 

DSCN5066

 

In răstimp

Pledam odată pentru lăsarea copiilor să vorbească liber și o făceam cu toată inima, înțelegând, poate instinctiv, că nevoia de exprimare a omului este definitorie, dar mai ales iubind ideile întrupate în vorbele lor simple și drepte. Desigur, pe atunci n-aveam copii-adolescenți. Glumesc, stați liniștiți, și o fac tot instinctiv. Astăzi suntem ca niște copii crescuți și revoltați de atâta supunere, cu vorbe explodate și tâmple tulburate de sângele în clocot, mai puțin drepți și mai sofisticați, e adevărat, dar autentici, ca durerea din ajungerea cuțitului la os. Acum nu glumesc, iar adolescenților mei le trec cu vederea minimele și trebuincioasele lor excese de obrăznicie. Trebuie să ies în grădină. In afară de micile noastre donații și ieșirea în stradă a reprezentantului familiei, ce putem face, mă întreb, ne întrebăm? Ies și vorbesc cu florile, așa cum m-a învățat Felix odată s-o fac. Negruzzu dă din coadă și ridică leneș capul de pe pământ, nu cu tine vorbeam. Dojenesc blând un trandafir bătrân, străjuit de o oaste înfricoșătoare de spini, pe vremuri te bătea vântul aprig de câmpie, dar nu te temeai așa. Apoi lacul. Lui nu am ce să-i vorbesc, mă așez pe piatră seacă și îl storc de bunătate. Atâta frumusețe! Atâta alinare!

 

 

 

 

 

20151109_100829_Richtone(HDR)

 

 

20151109_100855_Richtone(HDR)

 

20151109_100952_Richtone(HDR)