Privesc la însuflețirea, astăzi rătăcită, din decembrie trecută de a scrie zi de zi în jurnal, privesc fără îngrijorare, răbdarea-mi este cea mai antrenată virtute, către a cărei excelență tânjesc. Se rătăcește deja și Moș Nicolae prin memoria timpului festiv, parcă a fost ieri, spunem astăzi, cum vom spune și mâine, și peste un an, poate că îngrijorarea își are totuși temei. Prea puține dulciuri, și-o exprimă copiii, prea puține idei și însuflețire, mă gândesc eu și caut să o compensez, îngrijorarea, cu niște suplimente din farmacie, dar sunt nehotărâtă, se pretinde prea multă profilaxie închipuită în farmacii, așa că rămân închisă în teama mea familiară, fără prea multe idei și însuflețire. A lui Felix are noimă bine rostuită, dramatismul imaginii unui câine cu guler apretat ca al Caterinei de Medici îl întristează, deși pe mine mă înveselește descrierea plastică a copilului, “săracul câine cu guler în sus de la mic la mare”. Iau înveselirea drept un semn de șovăiala, să mă entuziasmez sau să nu mă entuziasmez? Deocamdată am înțelepciunea să rămân neutră înaintea răspunsurilor date cu aplomb de adolescentul nostru, ba mă hotărăsc să chiar învăț câte ceva din ele, desigur, însuflețirea. Înțeleg totuși că îngrijorarea este ea însăși rătăcitoare printre senzații și îi ofer circumstanțe atenuante. În cele din urma, se pare că până și Kiti găsește împrejurarea momentului oportună pentru lejeritate și zâmbete caline, să ne înviorăm așadar, zic!
Experimentale
Urmarea
De fapt ieri, când am pornit să scriu în jurnal, nu am vrut să scriu despre această atingere, dar (ador când mi se întâmplă așa) eu am pornit, însă alt-cineva sau alt-ceva m-a pornit să mă caut pe sub epidermă și chiar mai adânc, iată pentru ce astăzi sunt recunoscătoare, mulțumesc. Si totuși, o altă atingere magnetică mi-a atras privirea, iar propriile mele a-tipicuri, manierisme, de care însă sunt conștientă și pe care refuz să mi le explic, (nu că aș putea să o fac), au născut gândurile conexe și, paradoxal, paralele. Kiti, desigur, fiindcă dacă există în spațiul meu contiguu un om care să îmi dea impresia că îmi stă uneori în putință să ghicesc gânduri și intenții și să unesc în enunțuri esențiale vorbe nevorbite, apoi să integrez auditiv vibrații nevibrate, amăgindu-mă fugar că omul acesta sunt eu, atunci acesta nu poate fi decât ea, Kiti. Iat-o pășind prea clocotitoare către cinci zări, matematic țintite, pe pantele ascuțite ale unghiurilor unei stele imaginare minuscule căzute în mijlocul bucătăriei, mereu pe acestea și numai pe ele, mereu până în vârfurile lor, și iat-o zăbovind bizar într-unul din vârfuri, pe un colț de stea mai puțin abrupt ce o ține mai mult decât o secundă, în fața unei uși încuiate (pentru a diminua vertijul spectatorului), apoi plecând fruntea odată cu obrazul pentru a atinge cu ele broasca metalică rece, atât, apoi revenind. Aș putea să cred că este unul dintre ritualurile pe care le inventează ca s-o țină întreagă, dar gestul ei pare mai degrabă o trebuință cât se poate de pragmatică de a-și stinge clocotul ce-o mână și o mână zilele astea, ce reconfortant!
Atingerea
Tin în mâini volanul înghețat, atingerea este fluidă, ce-ar putea mâinile mele să îi dea volanului dacă nu căldura lor, la rândul ei dăruită dintr-o adâncime. Mă fascinează atingerile, dar mai ales coerența care le compune. Particule înghețate dintr-o materie indescriptibilă se ordonează în firișoare ascuțite și pătrund infailibil prin buricele degetelor mele către miezul lor, apoi către palme. Nu pot nega logica desăvârșită a contactului, întrucât firișoarele de gheață atrag miraculos celulele ce-mi compun țesuturile degetelor, care se îngrămădesc unele într-altele, desenând profiluri caraghioase degetelor mele și imprimând verighetei stătătoare impulsuri mișcătoare. Tin în mâini volanul temperat, atingerea păstrează fluiditatea, dar aceasta se petrece în discreție, senzația că parcă ne-am ști dintotdeauna ușurează legătura. Nici verigheta nu mai suferă de nestatornicie. Apoi se întâmplă ceva ciudat. Substanța rece se dispune straniu într-un trapez ondulat pe arătătorul meu drept. Percep dureros-caraghios acest trapez digital. Pun senzația la încercare, atingând patrulaterul sensibil de obrazul de aceeași parte, apoi copiez mișcarea celuilalt arătător în oglindă. Reiau, iar concluzia este sigură: doare mai recele strâns în trapez. Imi amintesc de disconfortul simțit la trezire în degetul arătător, poate după o poziționare strâmbă, poate după o lovitură neînsemnată. Mi-este milă de plinurile vulnerabile, apoi mă revoltă, de aceea compun o altă atingere, pe care o prevăd vindecătoare, lipesc trapezul digital de obraz. Cu încredere mă țin doar cu o mână de volan.
Viziuni
Este o vreme când somnul dimineții are dulceața uitată a copilăriei, fiindcă îngrămădește înăuntrul său povești ireale clădite din frânturi rătăcite de realitate și, bineînțeles, fiindcă se întâmplă să existe. Ii datorez, poate, lui Felix rememorarea gustului, doar el este cel care mă trezește la îmbinarea discretă dintre noapte și zi, întrerupând obositoarea insistență a întunecimii în care adormirea ne duce, în locul căreia se așterne starea lejeră de semitrezie sau, mai bine, semisomnul sau timpul posibil al visării. Visez deci, iar neastâmpărul din vis îl lățește, precum neclintirea somnului profund comprimă timpul, iată cum visul inversează percepția asupra scurgerii timpului, iată cum pot îndupleca timpul. Recunosc, ajută și cerul senin de deasupra capului, și înzâmbirea de pe chipul lui Kiti, și lumina, să nu uit lumina ce încrustează curat înflorituri din umbre pe podele și pereți, apoi muzica aleasă ce nu mă lasă să aleg să uit de emoționare, și urmele literelor desenate cu stiloul pe hârtie de Felix, astăzi ceva îl mână să își deseneze literele mai degrabă decât să și le scrie. Este o vreme bună.
Grafism
Niciodată un loc dezolant, pădurea astăzi atinge transparență maximă. Sunt un artefact mobil într-o uriașă radiografie tridimensională, dar ochii ce mă privesc o fac cu destulă indulgență, nu-i spune radiologului că nu există frumusețe într-o radiografie. Desigur, mă ajut de lumină ca să-i prind clocotirea incandescentă, dar trucul acesta este trucul oricărei ființări, să mi se ierte, rog. Niciodată în dezolare? Măcar există speranță.
Timpul înseamnă fericire
Nu știu ce este infailibil pe lume, așa că soluțiile la problemele vieții pot fi fericite dacă sunt măcar temporare. Enunțul de mai sus este o autoironie. Atâta vreme cât n-a plouat afară (să recunoaștem, totuși, o vreme relativ îndelungată), jacheta fetei pusă cu fața în spate a împlinit nevoia de căldură a trupului ei (mlădios), acum, însă, când toarnă din cer ca din galeată, vrând să îi acopăr capul cu gluga, am întâmpinat o nouă provocare odată cu interzicerea privitului, mirositului, dar îndeosebi respiratului copilei. E vremea pentru o nouă soluție temporară, așadar cu șanse la fericire.
Tesături
Dacă aș scrie o poveste fantastică, aș scrie despre o fetiță înaltă și slăbuță, cu părul prins în multe codițe împletite, lungi și subțiri, o fetiță fascinată de fire, firișoare și țesături, cu atingere delicată, mai delicată decât a unui păianjen pe perete, care își dorește cu ardoare să fie o arahnidă, să țeasă neîntrerupt pânze și păienjenișuri mătăsoase și senzaționale pentru a înlesni și altora delicatețea atingerilor lor, deoarece crede orbește, dar mai ales mutește într-o lume țesută cu mâinile, fetiță pe care aș petrece-o într-o călătorie desigur fantastică printr-un labirint încălzit de o lumină blândă, galben-roșiatică ce îi desenează pereții din umbre cu nenumărate linii geometrice desăvârșite și aș mai vedea la ce m-ar mai duce imaginația să o supun în miezul călătoriei pe fetiță, pentru că nu mă poate lăsa indiferentă imaginea cu aromă de poveste fantastică a fetei mele, urmărind în patru labe, cu mers buiestru, legănat, ca de căluț, pe holul larg, cu margini luminate jucăuș de lumină și umbră, un păianjen rotofei, cu picioare lungi, subțiri și îndoite.
Metamorfic
Nu știu de ce vine mereu sceptic la concertele de jazz la care îl invit, suntem mama și fiul, cel mai mult mă bucură că vine, îmi spune întotdeauna că lui clasicii îi dau emoția aceea profundă, pe care cuvintele n-o pot decât schița, poate că scepticismul său este doar o mască a ușurinței cu care se poate atașa sau poate că este foarte exigent, mă simt uneori alături de el ca o școlăriță impresionată de cunoștințele profesorului ei, apoi, când începem să râdem amândoi ironici de noi înșine sau obraznici de cine știe cine sau ce, înțeleg că a uitat de scepticism și a recunoscut bucuria, ne prefacem în doi prieteni vechi, urmând ca, spre finele concertului, când Cătă ne îmbrățișează protector în îmbulzeala pașnică și plină de speranța că muzica este o cale de scăpare, mă simt împinsă de la spate să redevin mama fiului meu, Horica.
Nota: dupa seara plina de emotie a concertului Ibrahim Maalouf
O plecăciune
Mă trezește Felix, alarma telefonului a ajuns să fie redundantă, (asta este o veste îmbucurătoare, cum dependența artificială de exterior este doar un răsfăț, în caz fericit, sau lene și neîncredere, în caz nefericit), insist să caut confirmare, (mă găsesc la răscruce de fericire-nefericire, dar ăsta nu-i un lucru rău), da, doar cinci minute până se scoală alarma, (pe alarmă cine o scoală, dacă nu tot eu, cu puterea gândului și a tehnologiei), trei sute de secunde răgaz să privesc răsăritul, trei sute, o sută, o sută și încă o sută, mă fascinează să observ în timp real cum ne plecăm în fața soarelui, mă țin de pervaz, atât de amețitoare îmi pare viteza plecăciunii, pornirea de a fotografia cerul nu socotește vreo piedică în desfășurare, deci, fotografiez. Mă gândesc la toate răsăriturile surprinse și nu le găsesc redundante pentru mine, sunt stări de încântare, cui îi prisosesc acestea?, mă gândesc doar că bucuria de a le împărtăși poate distona cu dispoziția celuilalt, dar îmi asum visătoare dizarmonia, fotografia nu este atât de săracă precum ar putea fi, nici atât de bogată precum ar putea spera să fie, doar un clișeu, ar putea spune unii, dar clișeul sfânt al bunei mele primeniri în dimineață.
Jocul împietririi
Când împietrește în construcțiile estetice și solemne ale trupului ei, se rup niște legături, iar împietrirea capătă două sensuri, altfel greu de suprapus. Insensibilă la îndemnurile cărora firesc este să le răspundem, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită, atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.
Dar Horica a inventat pentru ea jocul împietririi și îl joacă veseli amândoi câteodată, ba chiar toți trei. Neclintirea trupească ce i se pretinde în joc fetei nu o mai întoarce înspre sine, ci dimpotrivă o deschide către bucurie consimțită, cu bunăvoință maternă și maturitate. Desigur, încuviințarea neîndoielnică pe care o arată îmi întărește iarăși încrederea, un fapt îmbucurător, rămâne ca la nevoie să mă opresc din mers, s-o accesez.
Poticneli
Invers! strig înspre Kiti. Ea stă pe banca de la intrarea în casă și intenționează să se încalțe. Acționează ca urmare a strigătului meu și nu reacționează verbal, cum face în alte dăți, dă jos cizma din piciorul drept și o îndreaptă către stângul. Atunci observ din debara, unde îi caut lui Felix un pantof rătăcit, că fata nu greșise piciorul. Strig iarăși, invers!, și mi se face milă de mine, fiindcă-mi apar jalnică. Nu găsesc pantoful lui Felix, îl chem pe el să se aplece înspre rafturile inferioare de pantofi. Chiar sunt jalnică. Kiti are ambele cizme în picioare, dar, ca să încheie încălțarea, ea se descalță de cizma dreaptă, apoi o reîncalță. Mereu face așa, îmi amintește de rotocoalele pe care rândunele le descriu pentru recunoaștere în jurul casei înainte să-și ia zborul către țările calde și mă gândesc că și rutina fetei mele o avea ea vreun sens tainic. Iși pune ghiozdanul pe spate, însă îl dă imediat jos, fiindcă i-o cer și glumesc cu ea, cine are nevoie de haină în noiembrie călduros, adolescentă rebelă. Inainte să apuce să îmbrace haina, îmi amintesc să i-o pun cu fața în spate, în așa fel încât să nu poată să o dezbrace, până se încălzește în mașină. Trag hainei fermoarul până-n gât ceafă și sunt mulțumită, copila nu va îngheța de frig. Kiti, nici ea nu are nicio nemulțumire, pare că natura ermetică a lucrurilor și a ideilor o ține liniștită, ea însăși este uneori atât de greu de deslușit. După ce pleacă la școală, rămân în ușă câteva clipe să mă gândesc înapoi în timp. Imi amintesc o confesiune făcută mai de mult, legată de felul în care credem că trebuie să o împiedicăm pe Kiti să fie ea însăși în momente anumite și îmi amintesc că nu am fost înțeleasă pe deplin. Dar și eu sunt adesea ermetică, așadar nu pot păcătui, învinuind. Apoi, știu că sunt, de felul meu, împiedicată, așa că poticnelile îmi sunt familiare, firești. Sunt expertă în împiedicări, nici nu mă mir că o împiedic pe Kiti cu atâta măiestrie.
Artistic
Noua dimensiune a paginii pe care scriu mă îndeamnă, fără să mă condiționeze, să atașez fiecărui text câte o imagine reprezentativă (așa îi spune, iar eu susțin acest atribut, întrucât imaginea aleasă, indiferent dacă are sau nu are legătură nemijlocită cu textul, mă reprezintă, de cele mai multe ori aceasta fiind eu, eu- prin ceea ce observ). Imi place să scriu și scriu, chiar dacă nu sunt formal pregătită să o fac, iar scriitura mea este creația mea, expresia emotionării care îmi este cu putință, mulțumesc! In zilele acestea intense, nemaivăzut de tulburătoare, cei mai mulți dintre noi ne-am emoționat peste măsură, vibrația sufletească a depășit pragul aparent confortabil al indiferenței, al negării subconștiente a omeniei din noi. De aceea, după și în timp ce plângem, inventăm și creăm. In plus și îmbucurător, fără să fie superfluu, ne înlănțuim și îmbrățișăm unii pe alții, ne încurajăm și ne susținem în creațiile de care suntem în stare, iar actele noastre artistice nu au nevoie, nici intenție de a fi apreciate critic competent, întrucât astăzi, în culmea umanității cu care suntem înzestrați, creăm, fiindcă am înțeles că ființăm, activăm măiestrit, pentru că suntem oameni impresionați.
Aseară, în timp ce juca tenis, Felix a fost lovit de o minge în față și a început să plângă. Dar când durerea a dispărut aproape de tot, Felix n-a încetat să plângă. L-am luat în brațe și l-am îndemnat să încerce să se oprească, însă băiatul, hohotind în surdină, m-a rugat să îl las să își săvârșească plânsul, explicându-mi printre suspine că plânsul lui este ca o avalanșă de zăpadă, imposibil de oprit, care o să-l vindece de supărare. L-am lăsat să-și plângă plânsul și am înțeles de la copilul meu cum să împiedic înălțarea acelui zid aparent confortabil de indiferență din noi.
In răstimp
Pledam odată pentru lăsarea copiilor să vorbească liber și o făceam cu toată inima, înțelegând, poate instinctiv, că nevoia de exprimare a omului este definitorie, dar mai ales iubind ideile întrupate în vorbele lor simple și drepte. Desigur, pe atunci n-aveam copii-adolescenți. Glumesc, stați liniștiți, și o fac tot instinctiv. Astăzi suntem ca niște copii crescuți și revoltați de atâta supunere, cu vorbe explodate și tâmple tulburate de sângele în clocot, mai puțin drepți și mai sofisticați, e adevărat, dar autentici, ca durerea din ajungerea cuțitului la os. Acum nu glumesc, iar adolescenților mei le trec cu vederea minimele și trebuincioasele lor excese de obrăznicie. Trebuie să ies în grădină. In afară de micile noastre donații și ieșirea în stradă a reprezentantului familiei, ce putem face, mă întreb, ne întrebăm? Ies și vorbesc cu florile, așa cum m-a învățat Felix odată s-o fac. Negruzzu dă din coadă și ridică leneș capul de pe pământ, nu cu tine vorbeam. Dojenesc blând un trandafir bătrân, străjuit de o oaste înfricoșătoare de spini, pe vremuri te bătea vântul aprig de câmpie, dar nu te temeai așa. Apoi lacul. Lui nu am ce să-i vorbesc, mă așez pe piatră seacă și îl storc de bunătate. Atâta frumusețe! Atâta alinare!
Imagini-punte
Mi-am salvat câteva screenshot-uri de pe vechiul blog, vechea mea căsuță din lemn și iubire, o căsuță pe care am clădit-o într-un luminiș izolat dintr-o pădure de foioase, ascunsă intenționat de o crengărie bogată de emoții sau luminată, de fapt, de ele, împotriva uitării, această teribil de întristătoare deșertăciune a gândului. Acolo m-am cuibărit șapte ani și încă ceva, un timp, dar și un spațiu în care m-am curățat de teamă și resentimente. Să creștem, dară, cum crește, fără îndoială, zilele astea speranța!
Cum vă place?
Ceruri senine
Calc apăsat și iute, ăsta este mersul meu, uit că sunt în perioada de recuperare fizică, deschid paranteza să spun că am trecut de cea emoțională și am trecut cu bine, închid, apoi obosesc deodată pe de-a-ntregul și mă așez pe un fotoliu, în fața cafenelei. Disonanța energiilor mele intime mă tulbură, dar este de bun augur, nevoia de armonie îmi calmează exuberanța, care, de altfel, vine și ea compensatoriu. Peste tejghea, un băiat cu ochii verzi își sprijină plictisit spinarea de perete, dar privirea-i nu pare să aibă nevoie de vreun sprijin, cade nesocotit în gol. Este liniștea bine venită a dimineții. Imi trag blând și atent sufletul, stând neclintită în fotoliu, mă amuză, ce să zic, putința trupului de a-și strânge energie din statism. Mă dinamizez local, ridic un braț și clipesc sugestiv către barmanul visător. Nu mă vede, apoi observă mișcare. Il chem gestual și îi zâmbesc încurajator. Cine, eu?, pare nedumerit, dar se dumireste imediat și asta îl pune în încurcătură. Măsoară împrejurarea care-i cere neobișnuit să judece singur, măsoară prost, fiindcă îmi spune cu mâinile, nu, nu vin. Ok, îi zâmbesc și îmi reiau atitudinea statuară. Mai încolo, tonusurile mele devin consonante, mă ridic să îi cer băiatului o prăjitură. Mă servește, ignorând faptul că mai devreme am purtat un dialog, dar eu sunt prietenoasă de fel și îl întreb de ce a refuzat să îmi vorbească mai devreme, ca să aflu că îi este interzisă ieșirea din spațiul de după tejghea. Dar sunt operată, aveam nevoie de ajutor, îi zâmbesc și îmi dezvelesc gâtul de șal, ca să-mi vadă pansamentul alb, curat, dar gestul meu îl întristează brusc și-mi pare rău. îi mângâi întristarea cu vorbe vesele, îmi iau prăjitura, iar băiatul rămâne să socotească fără emoție în ce măsură interdicțiile ne pot suprima omenia.
Clepsidra-spirală
Pic pic pic, cad ca merele picăturile transparente în capul tubului capilar ce șerpuiește către dosul resemnat al palmei mele, sunt frumoase așa mișcătoare și limpezi și nu le pot fotografia, primele trei inundă eroic coridorul întunecat, de vibrează caloric pereții până la suprafață, aș putea să rămân atentă la primele trei, vitezele, (și poate că rămân subconștient), dar tot următoarele ce cad ca merele îmi atrag privirea deasupra mea, mă hipnotizează și adorm ușor în vis de alunecare lină pe o spirală amețitoare, prelungă sau poate mai scurtă, un fel de clepsidră-spirală cu firicele de nisip transparent care mă face să zâmbesc în somn sau așa mi se pare exact în clipa în care mă trezește prelingerea ultimului firicel de nisip transparent și ușor din clepsidra-spirală care dispare în congruență uimitoare odată cu însăși clepsidra-spirală care-a ținut alunecarea, cu visul și cu ultima picătură din perfuzia antialgică.
Dependențe și independențe, genitivale desigur
Se apropie ora la care o aștept pe Kiti să se ivească pe poarta parcului. Horica joacă tenis, Felix sparge nuci cu un pietroi aspru, din ciment. Inainte de ora la care aștept să-i prind silueta strecurându-se pe poartă cu privirea, n-am, evident, grija asta, ci îi admir pe adolescenții sportivi, în același timp îi dezavuez tatălui de lângă mine ieșirile nefericitoare, pătimașe și prostești de furie pe bietul său băiat, care pierde, și gesticulează, și se lameteaza pe terenul de tenis, fără să țină seama de câți bani dumnealui, tatăl, bagă în dumnealui, fiul, obraznic nesimțit, o să vezi tu. Tot atunci, înainte așadar de apariția candoarei însăși pe poarta parcului, Felix încă nu sparge nuci, întrucât abia le culege din copacul care-l invită în cârca dumnealui, copacului, împrăștiind haotic lovituri de coardă de sărit printre frunzele încă verzi ale nucului, bătrânului, și, bineînțeles, nici nu le pisează cu coajă dură cu tot pe asfalt pentru împlinire senzorială și încântare din acțiunea inedită. Eu nu tac, ci îl deplâng pe fiul căruia i se promit măsuri corectoare în absență, și încerc zadarnic să îmblânzesc asupritorul, care mă somează să îi plătesc eu însămi antrenamentele fiului dumnealui, al tatălui, apoi tac, dar nu pentru că omul aduce argument rațional, ci pentru că omul n-are nici măcar sănătosul bun-simț al propriului său ridicol, am mai zis. Si se ivește deodată, la braț cu noua ei protectoare, ooo, fiți binecuvântate, protectoarelor lumii ăsteia fragile, calcă în ritm alert, în ciuda oboselii, dar îi zăresc din depărtare aura de senin ce-o acoperă fericit și pe exterior, Felix împrăștie praf de nuci pisate cu coajă dură cu tot în jur, aura noastră are astfel parfum delicat și, totuși, pătrunzător, iar Horica se exprimă trupește acum tot mai armonios. Dar fug către ele, fetele, să le întâmpin, apoi să preîntâmpin o adolescentină catastrofă, ce s-ar naște, poate, dacă ciudățica surioară a lui, a fratelui mai mare, ar apărea subit în fața ochilor lor, ai cruzilor, prin definiție, celor adolescenți de pe teren, catastrofa lui Horica, desigur, căci Felix sparge nuci parfumate și nu simte încă vreo apăsare mai dureroasă decât o eventuală scăpare a pietrei peste degete, care nu scapă, mulțumesc.
Oul sau găina 007?
Ce a fost mai întâi, oul sau găina? este mai degrabă o alegorie a gândurilor mele despre…ganduri, idei și suportul lor concret neuronal, cât despre povestea lui Felix din exact clipa ieșirii noastre de sub idilicul nor lacustru de ceață, acolo nu încape nesiguranța, ouăle sunt de colecție, iar găina este nu o oarecare, ci chiar Găina 007, cu pistol la brâu și cu iscusință în căutarea ouălor de colecție, cu gând bun, iscat oare de unde, de a le cloci de-amorul firescului și numai al firescului unei atari existențe de poveste, auzi, Găina 007, aici ajung din nou să mă întreb, ce-a fost mai întâi, povestea hilară și absolută, prin permisivitatea gândului hoinar, sau visul hilar și înfricoșător deopotrivă, a lui Felix, apoi al meu, desigur, vis care sparge linstea dinăuntrul lui, dar și pe cea din afara mea, căci urlu în noapte un “Felix” cu intenție protectoare copilului iubitor de animale, care fuge să îmbrățișeze o felină uriașa scăpată în grădina noastră, “pe mine mă iubesc toate animalele”, crede el, iar asta îmi dă fiori reci pe spinare, în lumile cunoscute și necunoscute, în aceeași măsură intrigante, despre vis și panică ne-am șoptit încă de prin trena lăptoasă a lacului, așadar înainte de găina 007, când copilul drag m-a liniștit că visurile nu sunt chiar ca găurile negre, deși sunt infinite, pentru că doar întinzi mâna și spui un cuvânt-două și pui mâna pe ele, cum face, de altfel, și Spotu, știi, tipul ăla căruia nu-i lipsește nimic, adică care are orice în afară de nimic, deși există pe undeva în domeniul său de mii de kilometri o cutiuță cam goală, care-i un fel de gaură neagră, infinită, desigur, dar oarecum retractilă, căci se întoarce pe dos și din nimic iese orice sau aproape orice, deci totuși îi lipsește nimicul până la urmă.
Alegeri chibzuite
Ar putea visa vreodată să fie reprezentantul clasei în consiliul elevilor doar dacă s-ar epuiza visele și visurile, iar dacă s-ar ajunge acolo, cine s-ar mai sinchisi de consilii și taifasuri, așadar nu, să nu mă votați pe mine, nici de vă veți fi gândit, nici de nu vă veți fi gândit la asta, nu este timpul pentru irosit pauzele, deschid o paranteză, la vremea sa, lui Horica i s-a imprimat, oarecum din mers, o funcție în frunte, șeful clasei, apoi, într-un an, i s-a râcâit fruntea cu șmirghelul, plus obrazul, un șef de clasă adevărat ar fi șters tabla măcar, noroc că băiatul ăsta trăia și trăiește încă după principiul sănătos, “înainte de orice să râd”, deci a râs și supărarea n-a avut pe ce să cadă, închid paranteza, despre Felix vorbesc mai sus.
Copiii se joacă împreună, Kiti este judecător, mimează bine chibzuința, băieții stau drepți, în fața liniei dintre două plăci de gresie, eu am rolul povestitorului, Kiti, tu să hotărăști cine este cel mai prostănac dintre ei, Kiti stă și ea drepți cu fața la băieți, apoi se mai îndoaie ușor, doar are privilegiul ăsta, fiind judecător, își prinde obrazul în palma dreaptă, semn bun, apoi își cuprinde și celălalt obraz cu stânga, semn de îndoială, chibzuiește așadar, apoi se îndreaptă cu brațul întins către Felix, dar schimbă brusc direcția și se oprește pe capul lui Horica, vaaaai, băieții nu mai stau drepți, sunt încovoiați de râs, e convenabilă decizia, copilul mare trebuie să fie mai înțelegător și uneori este, copilul mic trebuie să trăiască emoțiile de a concura cu frații mai mari, iar uneori le trăiește, și copilul mijlociu trebuie să intre cumva în schema familială pentru balansare, iar Kiti parcă pentru asta s-a născut, să armonizeze direct sau cu subtilitate lumea.
Ostentativ sonor
Din stânga sună o romglezoaica cu accent american, sonoritate cu ostentație. De fapt, indiscreția este a mea, dar asta nu depinde de voința mea. Dorm puțin, dar aș dormi mai mult, fiindcă aș putea dormi puțin, fără să voiesc să dorm mai mult. Asta face ca sunetele intrate în capul meu să reverbereze ostentativ. Am ajuns de unde am plecat, ceea ce adesea înseamnă că am ajuns unde trebuie. N-am ajuns. Kiti ajunge la timp. Mă refer la timpul ei, care astăzi nu se potrivește cu timpul lui Felix. Am alternativă la a rămâne cu Kiti în mașină și a-l aștepta pe Felix să iasă din bazinul de înot, și anume să intru cu Kiti în bazin să-l scoatem pe Felix de acolo. Acesta s-ar numi un comportament intenționat provocator. Provocator de valuri, așadar renunțăm la alternativă. Felix iese din bazin. (Propoziția asta îmi amintește de propoziția compusă de Horica, acum vreo opt ani, “Cereala este de toamnă”, predicat nominal?). Il privesc dintr-o depărtare, firește, relativă. M-a ascultat ad litteram, ieși din duș, nu te usuci pe păr, pui obiectele ude în pungile puse la dispoziție în vestiar, vii în parcare. Ad litteram, a ieșit din duș după ce și-a pus tricoul pe el, nu s-a uscat pe păr după ce și-a turnat apă pe cap, a pus obiectele ude în pungi, în multe pungi, ceea ce înseamnă că a respectat întocmai indicațiile mele. Felix coboară către parcare, lăsând șiroaie subțirele de apă în urma lui, ca un câine plouat. Ploaia a stat, dar asta nu mai are acum importanță. Mă înduioșează să-l văd cum crește mare în salturi mici. Cu un salt mare, desigur, relativ, depășește o băltoacă, de parcă ar mai conta. Ești frumos ca un câine plouat, îl îmbrățișez cu rămășițe de duioșie. Mulțumesc, mi-e foame, mă mobilizează cu un surâs gingaș. Promit o gustare nu peste mult timp, iar vorbele mele au sonoritate ostentativă pentru Kiti, care își saltă trupul atletic peste două rânduri de scaune și-mi înfige o gheară amenințătoare în gât. Well…
Celebrări
Imi place mult începutul de septembrie, poate fiindcă într-un început de septembrie m-am născut, poate fiindcă m-am mai înțelepțit cu vreun sfert de an odată cu împlinirea noii vârste, îmi place pentru că mă întoarce din pribegia spectaculoasă a verii către casă, parcă dintr-un instinct de cuibărire s-o caut, ca s-o îndrăgesc mai tare, să o înfrumusețez mă simt chemată, acum, la început de septembrie luminos și cald, această, un fel de, maternitate astronomică a anului.
Spune-i, Felix, lui Kiti la mulți ani, este și ziua ei de nume, Maria; suntem noi trei în camera Mariei celei blânde în astă dimineață, copila pare mângâiată de o aură de serenitate, lucru rar, însă nu mă miră potrivirile bune, fiindcă toți trăim vieți admirabile; ‘la mulți ani’ și pup-o, îi mai zic, dar pentru Kiti vorbele n-au subtilitate, au numai o umbră de utilitate, iar ‘pup-o’ îi este chiar mai trebuincios decât alte cuvinte, așa că, odată cu copilul care se ridică pe vârfuri spre o îmbrățișare, Kiti pornește matern cu buzele înspre fruntea frățiorului ei, să-l pupe, și îl pupă, lăsându-l pe Felix cu pupicul său nepupat, o (ne)potrivire gingașă ce ne aduce zâmbete nimerite pe chipuri, (ne)potrivire, pe care o iau drept altă potrivire bună, fiindcă uneori nici eu nu-mi bat capul cu subtilități de formă ale limbii, sunt practică în naivitatea mea sau prea încrezătoare în pragmatismul meu, așa că nu mă opresc până nu corectez orice după buna mea credință, asist ca un expert pupicul nepupat să se lipească unde-a fost menit s-o facă, iar serenitatea dimineții rămâne astfel în siguranță.
Odă monotoniei blue
Haina nu îl face pe om, zice o vorbă, dar Horica insistă pe lângă mine să-i schimb lui Kiti pantalonii cu pătrățele alb și mov de pe ea cu o pereche de blugi, în timp ce Felix se întreabă cum se zice corect, un blugi sau un blug. Haina îl face pe om circumspect. Îi recomand să nu se împiedice în dileme de acest fel și să spună una sau mai multe perechi de blugi, totodată nu ezit să fac rocada, pantaloni cu pătrățele-în dulap, blugi-pe Kiti. Ea poartă acum blugi și un maiou mov cu ștrasuri, chic, ar putea fi lesne confundată cu orice altă fată de vârsta ei, deși îi lipsesc pletele în vânt. Cine s-ar fi gândit că m-aș putea călăuzi vreodată după asemenea criterii conformiste? Horica oftează, dar este totuși mulțumit, lui îi displac stridențele de orice fel, chiar și ale sale. Cum ne pregătim să ieșim împreună la masă și cum aparițiile surorii sale sunt adesea prea intense, blugii de pe ea, se gândește Horia, îi vor estompa înnăscuta și extravaganta ei expresivitate. Bine și-așa, îmi spun fără urmă de șovăială, în realitate nu contează dacă haina îl face sau nu îl face pe om om, atâta vreme cât haina de pe Kiti îl face pe Horica fericit. Fericirea lui Felix nu depinde de îmbrăcăminte, în niciun caz de îmbrăcămintea lui Kiti. A mea, nici atât, numai să se supună normelor estetice după care simt. Ieșim în oraș, iar realitatea pe care o trăim în clipele astea înseamnă un punct de cotitură a vieții noastre de familie. Suntem pe o spirală, într-un punct, pe care, deși n-am mai călcat, memoria îl recunoaște: împreună și împăcați. Desigur că blugii sunt tot atât de aleatorii în ecuația fericirii punctuale de mai sus, precum sunt extravaganțele fetei pregătite să se întâmple, însă lor și numai lor le sunt datoare cu o apreciere, bineînțeles, tot punctuală, pentru paradoxala lor monotonie.
Spontan
N-am obișnuință să scriu vinerea în jurnal, deși am mai scris. Stau o oră cu Kiti în mașină. Se înțelege că vremea n-are astăzi grație. Băieții sunt amândoi la orele lor de muzică. În mașină este cald, Kiti are picioare calde. Le mângâi cu o mână. Căldura picioarelor ei este profundă, pare încrustată în pielea fină, ca ciocolata cu mult lapte. Din timp în timp firicele albe, moi, ca spuma, se desprind sub mângâierea mea, iar odată cu ele, căldura pierde imperceptibil din intensitate. E limpede și curat aerul în mașină, poate că apropierea mea de Kiti ajută. De când am urcat în mașină, Kiti a strigat o singură dată, atunci când Horica a coborât, să nu uit să îi spun asta când ne revedem. Mă gândesc la siropul calmant pe care i-l dau de ieri încoace, la compoziția lui sigură, naturală, la gustul lui dulce, pe care doar îl intuiesc cu ajutorul mirosului, fiindcă nu îmi plac siropurile, și fac legătura cu ușoara, dar totuși evidenta liniștire pe care presupun că i-a adus-o, apoi mă bucur că terapia medicamentoasă pe bază de plante nu este numai placebo. Mașina este parcată pe trotuarul drept; spre dreapta, pe rândul din spate, mă aflu și eu, acolo de unde, din timp în timp, ascult cu indiscreție frânturi din conversațiile pietonilor ce trec pe după perdeluța ce-mi acoperă geamul. O doamnă cu telefonul la ureche vrea să apară ca amenințătoare înaintea interlocutorului său nevăzut, doi adolescenți ciufuliți par să comunice între ei misterios, ca limbajul de programare al unui software, un bărbat fără grijă de ploaie își anunță apariția cu ceva timp înainte să se vadă pe fereastra mea, cântând eterna și nealterata frază știută încă din copilărie, aceea prin care anunță într-o păsărească melodioasă, că cumpără sau vinde nu știu ce. Apăs tastele cu dreapta sau cu ambele mâini, în felul ăsta Kiti nu se plictisește, fiindcă adoră mâinile, îmi imaginez. Le privește adesea pe ale ei și pe ale noastre, în poziție statică sau în dinamica lor creativă. Mâinile sunt pline de inteligență, și mie îmi plac mâinile oamenilor, poți face atâtea lucruri și stârni atâtea trăiri cu ele! În clipa asta, mâna mea stângă îi șterge apăsat încordarea din vârful nevăzut al firișoarelor ei de păr de pe picioarele ușor înfrigurate, unde le este căldura? Timpul măsurat în vorbe spuse sau scrise sau citite este valoros, secundele sale nu mai au corespondență în ridurile obrazului, dar nu în asta îi stă valoarea. De exemplu, în ora asta care se scurge chiar acum, vorbele mele spontane către lume au desenat o stare bună între ea și mine.