Experimentale

În barbă

by maria, Posted on

I-am promis o țâșnitoare cu apă bună de băut și m-a crezut, fiindcă și-a amânat supărarea pe mai târziu. Am luat-o pe aleile cu pietricele fine și nu ne-am oprit din drum decât de vreo zece ori, ca să își caute ea pietricelele în sandale. Cu sete. Țâșnitoarea promisă nu i-a potolit însă setea, fiindcă, deși țâșnea obraznic apă limpede la vreo douăzeci de centimetri în sus, era a unui om al străzii care se bărbierea. Am plecat cu setea neostoită înapoi, cam pe unde ne luase setea mai devreme.

Văd verde în fața ochilor. Pun pariu că am două irisuri ca două merișoare verzi, deși cei mai mulți ar zice că am ochi căprui. Verdele este ademenitor și foarte real, mai real decât impresia de culoare. Știu ce zic, fiindcă mă oglindesc în ecranul telefonului, unde văd doi ochi ca două merișoare verzi, iar în pașaport un funcționar a scris odată că am ochi căprui. Vecinul meu nu lucrează la pașapoarte, dar are în grădină un măr cu mere verzi, ademenitoare. De câteva zile am pus ochii mei verzi pe unul dintre ele și am început să mă tem pentru el. Dar sunt cinstită și matură, că tot m-am uitat de curând în pașaport. Mă ajut cu ochelarii de soare. Cei albaștri, fiindcă urăsc să spun că niciodată.

Heterogen, dar cu gând bun și sănătate

by maria, Posted on
Bună ziua, ne salutăm de dimineață în fața microbuzului, părinte spre părinte, ne îmbrățișăm copiii așezați pe locurile lor și le cerem insistent sau mai puțin, după caz, să ne răspundă măcar cu câte un gest din mână sau două fluturări din vârful neantrenat al buzelor, bună ziua, ne salutăm iar sau la revedere și ne retragem care încotro. Tu cunoști toți părinții copiilor cu autism?, vrea să știe Felix și nu întreabă ca să se afle în treabă, ci suspină ușurat după ce răspund că ‘da’, fiindcă trage logic concluzia că dacă eu îi cunosc pe toți înseamnă că nu pot să fie prea mulți, așadar ce fericire! Ah, dacă așa ar sta lucrurile, aproape că n-aș mai risca să cunosc lume nouă, doar ca să nu…
Căutăm o adresă prin Bucureștiul melancolic, ne plimbăm dezordonat pe străduțele vechi și încâlcite, cu nume heterogene precum aspectul lor, de altfel familiar, cu case impunătoare și pline de poezie sau case părăginite, înecate în buruiană, cu copaci bătrâni, cocoșați, alături de un parc tânăr, curat, dichisit până la marginea bordurii, cu doamne cu pălării cochete și oameni săraci, desculți, murdari, apoi cu izuri felurite, când parfumuri florale suave de prin grădini îngrijite, când mirosuri grele, ascuțite de pe la colțuri prăfuite de stradă, ne plimbăm și rememorăm primele zile de școlăriță ale lui Kiti, fiindcă pe una din frumoasele străduțe s-a aflat odată și prima ei școală. Ne amintim cum am dus-o la școală în clasa întâi și am luat-o în clasa a două, pentru că, se hotărâse, locul ei acolo era datorită înălțimii prea mari față de colegii mai mici cu un an, apoi băieții își amintesc ce le-am citit de dimineață, un articol despre un medicament administrat experimental unor șoareci care face ca sindromul Rett să devină reversibil, și cum ne-am mai entuziasmat la gândul că Kiti ar putea, așa de mare cum este, să înceapă clasa întâi printre copilași de-o șchioapă, apoi a doua, a treia și tot așa, ‘la mine în școală s-o dai!’, și ce bine ar mai fi, și ne-am imaginat cum ar fi să găsim în fiecare clasă, din fiecare școală, din fiecare oraș câte un copil înalt, apt să învețe și să cunoască alături de copii mai mici, apoi tot mai puțin mici și chiar fără diferențe importante de fizic sau cu tot cu ele, fiindcă aceste diferențe esențiale sunt totuși neesențiale în cele din urmă, așa să știti, copii.

Strânsori

by maria, Posted on

-Nu există un diagnostic mai pervers decât diagnosticul de autism, spune Eva cu amărăciune. Nimeni nu-l poate anticipa, nimic nu-l poate îndepărta, e ca o lovitură de trăznet într-o zi frumoasă de vară. Dacă aș fi putut ști…

Ne așteptăm amândouă copiii cu autism, îi vedem așezați pe scăunele colorate, părți din semicercul format împreună cu ceilalți copii din grupă în jurul educatoarei. Este ‘circle time’ de rămas bun, la sfârșitul programului. Copiii nu ne văd sau ne văd, dar nu par a o face.

-Și dacă ai fi știut? întreb, atingându-mi pe negândite abdomenul prea puțin proeminent încât să stârnească vreo indiscreție.

-Ei bine, aș fi vrut să știu, ca să mă pregătesc cum se cuvine. Eva este atât de convinsă de ceea ce spune, încât mi se face rușine de gândul că regretă soluția radicală, pe care nici ca idee nu vreau s-o numesc. Se lasă tăcerea între noi, dar este o tăcere nestanjenitoare, fiindcă împărtășim neliniști și întrebări asemănătoare, ce nu lasă spațiu între noi. În adevăr, faptul că nu lasă spațiu între noi este o iluzie, întrucât toată frământarea părintească a lumii ignoră spațiul și chiar timpul în care se întâmplă ea, e imuabilă și definitivă precum iubirea, tot cea părintească.

Copilul meu își leagănă un picioruș înainte-înapoi, privirea îi este scăpărătoare și neastâmpărată. Copilul Evei participă cuminte la lecția de ‘la revedere’, întrucât câte un fluturat subit de mâini din timp în timp nu poate tulbura pe nimeni. Mă gândesc la amărăciunea prietenei mele și nu știu dacă aceasta este și a mea, fiindcă în cazul tuturor dizabilităților cu care se nasc sau pe care le dobândesc oamenii, a le afla nu este decât o chestiune de timp.

-Știi, cred că ai dreptate să consideri autismul ca pervers, dar în mod special astăzi și-n zilele astea mi-e frică mai mult de diagnostice decât de perversitate. Sunt însărcinată, îi zic Evei și o fac pentru prima oară-n viață cu ochii înlăcrimați.

-Ah, mă îmbrățișează ea strâns, o să fie bine, ai să vezi!

‘O să fie bine, o să fie bine’, de câte ori nu mi-o repet, imediat ce scenarii apocaliptice mi se țes obraznice în minte. ‘O să fie bine’, mă încurajează, dar se încurajează și pe sine viitorul, deja cu vechime, tată. ‘O să fie bine’, zice și pediatrul, și bunicii, și partenera de tenis. ‘Ai deja un copil cu probleme, ce șanse sunt să se mai întâmple o data’, mă liniștește o colegă binevoitoare și foarte rațională. Cu toții știu că o să fie bine. Dar dacă n-o să fie bine, atunci, ce o să ne facem, știe cineva? Desigur, noi, părinții, vom fi singurii care o vom ști. Bineînțeles că nu poți să nu te gândești. Bineînțeles că te temi și că încerci să-ți îneci teama în zeci de calcule statistice și probabilistice, deși în adâncul tău înțelegi că dizolvarea este maximul pe care-l poți obține. O teamă ruptă în bucăți minuscule, mai ușor de îndurat, mai lesne de păcălit. Pentru că ce este fiecare ființă zămislită, dacă nu o seamă de întâlniri și regăsiri spectaculoase, inaccesibile, desigur, minții omenești, fiindcă a înțelege cât de mult din funcționalitatea organismelor și chiar a o influența într-o măsură oarecare nu poate a pretinde și a atinge perfecțiunea divină a apariției vieții? Așadar cu teamă, așadar cu credință, așadar cu umilință și neapărat cu ceva gânduri bune.

Nu-i spun Evei despre teamă, ea este mai înțeleaptă decât mine, ei îi ajunge doar să știe că ar vrea să știe. Atât. În continuare ar ști ce ar trebui să știe. Eu nu știu, el nu știe, noi, amândoi, nu prea îndrăznim să eliberăm teama. Dar o rupem, iubindu-ne, o îngropăm, promițându-ne solidaritate, apoi o înțelegem că trebuie să fie, plângând împreună. Un fel de târguială tacită pentru cât mai multă fericire. Mulțumesc!

Această întâmplare, despre care nu mai știu dacă este întocmai cum s-a întâmplat, se cere spusă singură, deși a fost provocată de Ruxandra, un om drag și aproape de noi (mai aproape decât proximitatea spațială și temporală întâmplătoare ce ne unește), pentru a fi de folos familiilor cu un copil cu dizabilitate, frământate de întrebarea ‘ne încumetăm sau nu să aducem încă un copil pe lume?’. Desigur, răspunsurile nu se pot da cu ușurință, cum nici încrederea nu se capătă ușor. Și totuși, vreau să închei istorioara mea, spunând despre Eva că este un personaj fictiv, dar care există undeva pe lume, și că veți ști că ea chiar există, atunci când veți întâlni un om mărinimos, mamă a patru copii iubiți așa cum se cuvine.

Altfel

by maria, Posted on

-Mi-e sete, se apropie Felix de mine în mica pauză de așteptare a rândului la antrenamentul de tenis.
-Felix, pleacă de la mama sau o dau afară de pe teren, îi strigă profesorul.
-Dați-o afară, da, da, strigă și un bunic de lângă mine.
Felix se încruntă, încrucișează brațele pe piept, lovește piciorul de zgură și se retrage. Mie nu-mi vine să-mi cred urechilor, îl privesc aspru pe bunic, iar acesta zâmbește împăciuitor, explicându-mi, ‘e prea răsfățat și timid, doamnă’. Îmi displac profund judecățile întâmplătoare de acest fel, cu atât mai mult cu cât micile drăgălășenii cu care mă alintă Felix în timpul lecțiilor de tenis înseamnă câte o îmbrățișare scurtă sau o vorbă dulce în pauze. Îmi simt lacrimile gata să mă inunde, dar reușesc cumva să le rețin. Felix lovește mingea vădit nemulțumit de nedreptatea care i se face, pledează tacit vinovat de sete, dorul de mamă nu-l poate învinovăți, desigur. La rândul meu, și eu mă simt nedreptățită, ai zice că suferim de vreun sindrom familial de mania persecuției. Dar nu, eu citesc sau urmăresc jocul în deplină tăcere de pe bancă. Mă gândesc că pornirile malițioase ale oamenilor descriu mai degrabă neliniștile din fața necunoscutului ale celor porniți, decât lipsa de simpatie pentru destinatarii malițiozităților, și-mi reproșez  inabilitatea de a nu mă lăsa tulburată. Uneori mă prinde valul din urmă și mă îneacă, nici nu știu ce este mai copleșitor, să fiu eu însămi sau să mimez conformism.

Când vor zbura câinii

by maria, Posted on

Mă îngrijorează grădina amorțită de gerul nopților, nimic nu pare să-i miște pe dedesubt. Asta îmi amintește de teama și disperarea unei seri din timpul sarcinii cu Kiti, plâng și-mi ciocănesc abdomenul, îl mângâi cu nervozitate și plâng, implorând copilul nenăscut să-mi dea un semn. Doar o cârtiță (sau poate mai multe) face toată forfota pe dinăuntrul și la suprafața grădinii terne, iar asta mă nemulțumește. Dar Kiti râde mult și molipsitor, din motive necunoscute, ceea ce, observ, nu mă mai obosește, cum o făcea nu de mult, ci din contră, mă binedispune, de unde trag concluzia că sunt mai zdravănă la trup și la suflet decât eram ori că am mai îmbătrânit puțin ori amândouă. Fata râde, râd și eu, în ciuda temerii privitoare la grădină, iar Laura o visează pe Kiti, deși corect din punct de vedere temporal ar fi să spun că fata râde, Laura o visează, iar visul ei mă face să râd. (Oricum, mulțumesc pentru râs și pentru grija pe care și-n vis i-o porți copilei. Și, să nu uit, mulțumesc pentru cele două cămăși superbe!) În oraș înfloresc magnoliile și sălciile, iar mie îmi vine-n gând ideea tristă că plantele noastre vor înflori când vor zbura câinii. Din fericire ăsta nu este cel mai deprimant gând, întrucât ciulesc urechile către camera de muzică, de unde ies plutind în aer niște cățeluși sensibili și veseli. Ei sunt conduși dintr-o joacă la pian de către Felix, care-și exersează imaginația muzicală, inventând ritmuri simple și, desigur, își exersează degetele. O iau împreună cu Kiti (suntem doar noi trei acasă) într-acolo, pornesc să captez cu telefonul forma finală a creației, băiatul îmi permite s-o fac, iar în tot timpul ăsta rămân încremenită de drag, deși Kiti părăsește voioasă și hotărâtă încăperea, stăpână absolută peste casă, liberă să încalce toată mulțimea de interdicții și reguli, ale ei și numai ale ei, dar îmi asum riscul ăsta, așa cum îmi asum și eventualul dezastru domestic ce ar putea rezulta, numai că, din fericire, rămân doar cu încântarea din partea ambilor copii, nici vorbă de vreo altă responsabilitate de asumat. Mulțumesc!

Nimereli

by maria, Posted on

Băieții se nimeresc deodată în camera de muzică, în paranteză spun, cine n-are cameră de muzică să-și cumpere, se nimeresc nu doar în cameră, ci și în acorduri, ce cânți acolo, întreabă cel mare în timp ce-și împletește măiastru degetele printre corzile chitarei, Star Wars, uite nu știi să citești, răspunde obraznic cel mic, acorduri desperecheate cu vorbe se unduiesc încoace, mă fac atentă, sol, do, fa diez, ceva așa își spun, pare simplu, dar când dorința împlinește simplitatea, poate începe complexitatea. Potrivirea nu este întâmplătoare sau este, de fapt, nu este, eu cred în neîntâmplare, fiindcă întâmplarea îmi folosește mai mult când raționez, așadar este ziua mamei, iar armonia punctuală dintre frați se augmentează într-una mai plină, melodioasă, cu drag, pentru mine, mulțumesc.

La radio lălăie un băiat insistent, după voce efeminat, ‘it’s hard to say no’, ‘it’s hard to say no’, iar Felix pare ori să nu-l creadă, că prea se contrazice singur, ori să creadă că e cam prostănac. Nici mie nu-mi inspiră încredere. Caldarâmul se punctează delicat cu bobițe albe de gheață, frumusețea efemeră ține o clipă, prelungită artificial, ca pauza de după extrasistolă, atât și de la capăt, nu contează care. Kiti se bucură că ne impresionează, noi acumulăm impresii felurite privind-o și ascultând-o, acum mă alege pe mine, apoi pe Felix să-i ținem isonul. Mă tulbură ușor gestul matern cu care-și îmbrățișează fratele, n-am cuvinte să-i deplâng imposibila maternitate, dar n-am nici dreptul să simt în felul ăsta, așa că refuz desfrâul emoției ce mă cuprinde. Las soarele să schimbe perspective îngrijorătoare, straniu, chiar asta face, mă uită și mă conduce acasă în miez de zi, să coc trei vinete și-o pâine, apoi să croiesc o bluză. Mi-e imposibil să-i spun ‘nu’.

Fetiță și băiat

by maria, Posted on

Tastez grăbită niște mesaje, o fac cu destulă iscusință, însă n-aș face-o niciodată doar din plăcerea de a tasta. Dimpotrivă, scriu cu stiloul cu atâta drag, încât acum, că i l-am cumpărat nou-nouț lui Horica, mă las deplin în voia dorinței care mă îndeamnă să scriu, orice, numai să scriu. N-am inspirație, dar dorința mi-o aduce, îmi amintesc o demonstrație algebrică simplă, în ciuda complex-itații care îmi definește numerele cu care lucrez, și frumoasă, totodată stufoasă, așadar îmi desfăt simțurile scriind. Cerneala îmi șade bine pe degetele cu unghii albastre.

Am, observ, surplus de admirație de oferit, acum o concentrez pe adolescenții de pe terenurile de tenis, toți băieți, o constatare ce ar putea fi surprinzătoare, dar nu este, mă aflu, adesea, singura mamă dintre ale lor, ale băieților, ceea ce mă întristează nedefinitiv, întrucât am înclinație azi să-l portretizez în instantanee luminoase pe Horica, ceea ce aș face cu drag și celorlalți, măcar în spiritul echității, dar, mai ales, pentru că ne e mai mare dragul să, fiecăreia dintre noi, mamele. Îl văd pe băiat elastic și grațios, se mișcă precum un balerin, pun nota asta cu o ușoară ironie, foarte ușoară, doar pentru el și-ai noștri sesizabilă, însă deasemenea o pun cu desăvârșită și lipsită de obiectivitate admirație, fiindcă despre asta tocmai spun.

Îmi vine în minte să o antrenez pe Kiti să răspundă corect la întrebarea pe care medicul neuropsihiatru i-o tot pune an de an la evaluare, ‘esti fetiță sau băiat’, așadar o întreb de dimineață, în baie, pe când fata îmi urmărește veselă și interesată gesturile, de parcă ar tânji după ele, după gesturi, să devină și ale ei, ‘esti fetiță sau băiat?’. Kiti râde ștrengărește și-și atinge urechea dreaptă, eu nu cunosc semnele pentru genuri, dar îl leg pe cel exhibat de purtarea cerceilor mai degrabă de către fete și anunț băieții, deveniți brusc atenți la noi de prin camerele lor, că sora lor cunoaște răspunsul corect. Mă amuz împreună cu ea, o mai întreb o dată, fiindcă fata este dulce-acrișoară ca o cireașă, ‘esti fetiță sau băiat’, iar de data asta, fiindcă în baie apar și frații ei, Kiti își duce râzând indexul sub nas, precum o mustață liniară, puțin probabilă, ah, ne păcălește, acum răspunde ‘băiat’. Este o atmosferă de veselie nepotrivit euforică în baie, spațiu mai curând anost decât entuziasmant, iar gandu-mi descurcăreț mă poartă către hotărârea de a desluși convenabil eventualul rei ăspuns la eventuala lui întrebare, pe care o aștept dupăamiaza asta.

Felix construiește un dialog pe seama unei imagini din manualul de română. Accentuează, îl construiește, întrucât, crede el, el nu creează niciodată inspirat de imagini, carevasazică creează mânat de nevoia interioară și construiește controlat de sugestii exterioare. Zice el, inginerește, bună ziua, domnule doctor, mă cheamă Adina și sunt interesată de mâncarea sănătoasă. Apoi, un bună ziua, alimentele sănătoase sunt: fructele, legumele și multe altele, neexhaustiv din partea medicului nutriționist din desen. Și iarăși o întrebare din partea Adinei, dar făina este sănătoasă, urmată de replica expeditivului doctor, nu, la revedere. Așadar, la revedere!

 

Un absolut relativ

by maria, Posted on

Îi luasem o carte lui Felix pentru Moș Nicolae de la târgul de carte, ignorând că el, împreună cu colegii săi, sunt acum acolo cu cincizeci de lei în buzunar. M-am hotărât să i-o arăt, ca să nu îl atragă dintre zecile de cărți pentru copii chiar aceea. Pe de altă parte, aș fi putut sta relaxată, o carte în dublură este mult mai utilă decât, să zicem, o bluză în dublură, fiindcă o poți lesne dărui, nu trebuie ca cel care o primește să încapă în ea. Nu mai socotesc că în situația dată voi cumpăra încă o carte, pentru moș, nu de alta, dar socotelile (de bani) mă îngrijorează uneori.

Băieții noștri nu prea mănâncă. Cu toate că nu mănâncă, Horica învață, face sport și chiar crește, ceea ce, pentru o pofticioasă rațională ce m-am aflat încă dinaintea amintirilor proprii, este miraculos. Felix nu își egalează fratele în mofturi, doar frații mai mari sunt, cel puțin în copilărie, greu de egalat, însă este un tip suplu, cu personalitate intens voluntară, care-și idolatrizează fratele, ceea ce trebuia demonstrat. Sau nu, în definitiv, dacă mi-aș fi propus să demonstrez o atare concluzie, ar apărea ilogică vizita mea la farmacia verde. Unde am aflat că singurul produs care dă senzația de foame, așadar îndreaptă omul către frigider, ca o bucată de cașcaval în cursă adulmecată de nasul unui șoricel, este uitatul bitter suedez al copilăriei noastre, pe care, cum decurge din cele de mai sus, eu una nu l-am testat vreodată, desigur. Ieri l-am servit pe cel mic pentru prima oară cu jumătate de linguriță diluată în apa dintr-un pahar și am așteptat efectele. Răstimp, pentru că sunt o împătimită a remediilor naturiste, chiar habotnică de-a dreptul, și încă una analitică, am cântărit în minte posibilitatea ca urmările lichidului binefăcător să devasteze un stomac stârnit de foame, dar captiv într-un trup închis forțat ore în șir într-o școală, ca al lui Horica, de aceea am decis să amân administrarea în cazul său, mai ales că, așa cum am mai spus, Horica învață, face sport și chiar crește, ceea ce nu pot să nu spun și despre Felix, dar. Jumătatea lui Felix de linguriță, dată pe gât de dimineață, a fost urmărită aproape live în coborârea ei pe tractul digestiv, cel puțin așa a reieșit din vorbele copilului, care ajuns acasă, mi-a pufnit nemulțumit că bitterul meu suedez este de doi bani, ba de minus doi bani, întrucât la gustarea de dimineață de la școală, momentul primei îmbucături după medicament, Felix a simțit chiar mai puțină poftă de mâncare decât simte în mod obișnuit, așadar efectele sale sunt cel mult neglijabile. Ah. Ca atare, în astă dimineață, sticluța cu bitter suedez n-a mai fost deschisă. De ciudă. Să nu spună că nu i-am spus.

Socotințe și murături

by maria, Posted on

Am renunțat de mult la alarmele dimineților, nicio dimineață nu merită alarmată de treziri impetuoase. Cu riscul de a descoperi ceva mai târziu noua zi, dar asta nu se (prea) întâmplă. Iar aceste dimineți de octombrie sunt atât de blânde și strălucitoare! Aceasta nu este neapărat un strigăt de iertăciune pentru trezirea naturală întârziată ce o ține pe Steluța dis de dimineață jumătate de oră în parcarea Mega Image.

Mai puțin blând și nicidecum strălucitor îmi pare copilul cu febră. Iată-l pe nepotul meu arzător primind după nici o zi întreagă cu temperatură ridicată acel diagnostic cu prezență ubicuă în repertoriul medicului pediatru, trivialul ‘rosu în gat’, deasemenea abuzata prescripție de antibiotic, nu oricare, desigur, ci cel mai potent cu putință. Cu îngrijorare ajung să recomand copilului mare multă precauție în consultarea unui medic pe viitorul său de adult, însă trimit repede gândul în urma mea, întrucât este tulburător.

În schimb, de-alungul drumului către școală, regăsesc liniștea începutului sănătos de zi în expresia de calm de pe chipul lui Kiti. Astăzi copila arată atât de ‘normal’ pe cât te-ai aștepta să arate o fată de vârsta ei, cu blugii strâmți, ușor prespălați, jerseul și vesta de fâș pe deasupra, apoi aerul ei ușor blazat, ah. Doar părul tuns scurt, ce îi încadrează fermecător pomeții și fruntea dreaptă, o izolează de imaginea generală a adolescentelor de astăzi, însă îmi place să îmi imaginez că și în alte condiții Kiti s-ar simți cu părul tuns baieteste cel puțin confortabil. Caut să învăț din seninătatea ei împăcată.

Cătă crede că muzica romantică, melancolică o predispune pe Kiti la a cânta. Ieri i-a cântat în mașină, surprinzându-l. Pe de altă parte, toate exprimările artistice inedite ale copiilor noștri sunt perfect raționale și doar înșelător improbabile. Problema uriașă rămâne la noi, cei de peste drum, cum facem să-i înțelegem, întrucât deficitul nu se află la nivelul emotionării, ci la nivelul percepției lumii exterioare. Iau imaginea auditivă a trilurilor ei răgușite ca pe un scump preludiu la concertul bassistului Avishai Cohen, pentru care avem bilete încă din aprilie.

Și o notă de toamnă dulce-acrișoară: murăturile din legume și fructe trecute sunt ca amintirile unor momente nerecunoscute de fericire, cu dulceața lor prefăcută, acidă, pentru a evoca organic o stare de încântare și cu atenuarea și discreția gustului originar, pentru înduioșare.

Datorii scumpe, adică dragi

by maria, Posted on

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ!

-Da, aprobă el, dar te iubesc!

-Știu că mă iubești, dar…

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc?

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre ‘cum este’ să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. Zic, ‘datorăm’ și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis.

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc!

Unele zile sunt ca diamantele

by maria, Posted on

Citesc pe bancă la soare, septembrie aduce timp prielnic cititului pe bancă la soare, Felix alunecă în spatele meu pe un zid înclinat ca pe tobogan, fiecare aterizare este punctată de o bubuitură zdravănă care mă sperie, n-ar fi prima oară dacă ar aluneca direct pe fund, nu mă pot abține de la a-i aminti inutil nici eu nu-i zic pe nume ce, când o tânără mamă mă întrerupe (întrerupe simplu, fără deranj), își dorește să afle dacă sunt chiar eu, se pare că am un breton vorbitor, da, sunt eu, avem o prietenă (eu) și o cunoștință (ea) comună, ce drăguț, schimbăm vorbe amabile despre copii, școală, stăm pe aceeași bancă, apare Felix din spate în fața mea, mânat de gelozie, ar dori să ne curme conversația, de aceea întreabă răspicat de ce nu abordăm subiectul câini în locul subiectului școală, pe bancă se râde, în dreptul băncii se oferă o îmbrățișare.

Unele zile sunt ca diamantele, nu ca cele de pe planeta lui Spotu-dinozaur, fiindcă alea sunt prea mari și prea fățișe, ci ca diamantele pământești, prețioase, dar rare și dureros de subtile uneori. Întâlniri neașteptate, recunoașteri, atingeri, mângâieri, toate într-o palmă, deschisă, ce-i drept. Zâmbesc mult și o fac cinstit, iar ăsta nu-i lucru puțin, fiindcă sunt nefotogenică, ies strâmb în poze, zâmbetul prin ochi mă trădează. Mă las cuprinsă de armonia spirituală de blândețe și bunătate a locului în care mă aflu și, deși zâmbesc, îmi amintesc de o altă îmbrățișare de armonie sufletească, cu care am fost mai demult dăruită, atunci cu multe lacrimi, dar prea multe revărsări mântuitoare trebuincioase. Unele zile sunt ca diamantele, zic, iar ca să pornim împăcați la culcare, acasă, stăm împreună aplecați peste doi bieți șoricei de câmp, prinși într-un șanț; reușim, din fericire, să îi salvăm, zic din fericire, desigur, pentru noi, pentru că ei, bieții, știu că nu se viețuiește simplu, altfel nu ar trăi atât de temători. Mulțumesc!

Lupul de Mare

by maria, Posted on

Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios, chelnerul, un grec tânăr, la vreo douăzecișicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând, de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducând o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupăamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, fiindcă bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile sunt oricum departe de temele obișnuite. Un alt grup de la o masă alăturată îmi atrage atenția. Un adolescent sau poate tânăr adult vorbește pe ton răstit, emite vorbele sacadat și arată vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.

Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emoționarea pe care inevitabil o trăiesc, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.

Kiti ocupă un loc privilegiat, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă, pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție ale oricui.

Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului, ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult.

Stând pe roze

by maria, Posted on

Mă apasă o oboseală grea pe picioare și cap, abia la orele dupăamiezii se resimte timpul de veghe petrecut cu o noapte înainte. Nu găsesc în moliciunea canapelei relaxarea sperată, de aceea o caut în îndeletnicirea grădinarului. Este momentul potrivit așadar să îmi dedic o vreme pe îndelete trandafirilor mei, amânați de vreo săptămână încoace, cobor din casă înarmată cu foarfeca specială și cu o pungă atârnată de braț pentru uscături, îmi lipsește pălăria din paie de pe cap, pentru că bate un vânt cam puternic dinspre miazăzi și pentru că nu am. Dau ocol rondului de flori, urmăresc sistematic fiecare tufă și mă minunez de tenacitatea acestor plante nepretențioase. Între timp, peste gard, descinde într-o neobișnuită larmă dintr-o mașină familia complicată a vecinilor, un tată șovăielnic, o mamă temătoare și o fetiță aflată într-un continuu neastâmpăr. Din partea opusă, dinspre casă, răsună acordurile improvizate ale chitarei lui Horica, cu care adesea băiatul mă dinamizează când ies în grădina de flori. Pe măsură ce florilor li se reintregeste strălucirea de care uscăturile o mai lipsesc, înțeleg și eu ceva lejeritate în trup, iată că moliciunea și comoditatea canapelei costisitoare nu sunt la fel de prețioase precum natura cu a ei îmbinare maiestuoasă de senzații binefăcătoare. Dar copila vecinilor este strigată aproape în continuu pe nume de către mama ei, iar numele îmi răsună înțepător de fiecare dată în cap; cele două, mamă și fiică, au revenit acasă după o lungă perioadă, de aceea mamei îi apar periculoase pentru copil și câinele, și insectele, și vântul, și oboseala de după zborul lung, așadar repetă nemilos chemarea salvatoare. Acum nu judec, fiindcă este neghiobesc s-o fac. Dacă mai apoi voi judeca, o voi face, desigur, fiindcă este neghiobesc s-o fac.

 

Filozofia de circumstanță a împărțirii unei căpșunici

by maria, Posted on

Căpșunica s-a pigmentat sub ochii noștri până nu s-a mai pigmentat, fiindcă am mâncat-o. Înainte însă, am împărțit-o frățește în patru, un sfert eu, un sfert Horică, două sferturi Kiti. Felix și Cătă n-au fost de față, așadar n-au pierdut nimic. Acesta este adevărul relativ, adică dependent. Cât despre celălalt tip de adevăr, absolutul, bănuiesc că nimeni n-ar putea să afirme cu seriozitate că-l știe. În favoarea acestui enunț stă și propria mea îndoială asupra modului de împărțire a căpșunei menționat mai sus, deoarece în această clipă nu pot spune cu exactitate dacă cele două jumătăți pe care i le-am atribuit lui Kiti au fost mâncate chiar de ea sau de mine. Cât despre Horică și sfertul său, nu pot defini relativitatea, întrucât Horica este un tip care nu mănâncă. Dar practic lucrurile nu stau chiar așa, fiindcă cu toții enunțăm din când în când propoziții cu valoare de adevăr de care nu ne îndoim. Vezi o frază mai sus. Respectând propria mea logică, când afirmăm că știm adevărul, suntem neserioși și superficiali. Din acest punct de vedere nu știu ce să spun despre dreptate și echitate. Poate că sunt nedrepte? Oricum, viața, prin prisma parfumului genuin al căpșunei lăsate să își vadă de naiva sa prefacere (iată un adevăr absolut) și fără pretenția sofisticată de a fi dreaptă, este suficient de lipsită de seriozitate și prețiozitate încât să permită și să întrețină acea trebuincioasă și sacadată stare de lejeritate și plăcere, fără de care n-am putea vreodată să ne eliberăm, fie și pentru câte-o clipă, de presiunea vinovăției ce decurge din prea-seriozitate. Cum spuneam la început, pe jumătate serios, am împărțit căpșunica în patru părți și am distribuit-o după propria mea judecată, de altfel una inică, desigur.

An-tan-te dizer-mane-me

by maria, Posted on

Poema Felix

Mami plus tati egal copil,
mami ori tati egal copil-copil-copil,
tati minus mami egal copil.
Toate socotelile cu mami și tati duc către copil.

Cap are două înțelesuri,
o dată, cap este capul nostru, al oamenilor,
a doua oară, cap este cana din care își beau englezii ceaiul.
Sunt distractive cuvintele cu două înțelesuri.

Dă-mi ochelarii de pe jos, Kiti,
am spus, DĂ-MI OCHELARII,
mulțumesc, Kiti, pentru că mi-ai ridicat ochelarii de pe jos.
Surioarele cu autism sunt foarte ascultătoare.

Mami, cine crezi că este mai frumos dintre mami și zid,
dar dintre mami și tati,
dar dintre Horica și mami?
Nu, nu-ți face griji, îi iubesc pe toți!

 

Citesc întâmplător reflecțiile de mai sus,puse în jurnal exact acum un an,
iar formatul în care sunt tipărite pe pagină,
realizez în clipa asta,
mă obligă să îl respect.
Iată-mă, așadar, pusă în situația de a îmi forța imaginația,
ca să gândesc în versuri,
fie ele și albe.

Întâmplarea, zic, e direcția vieților noastre.
Astăzi, un an,
astăzi, acum,
Felix îmi vorbește despre Kiti,
așa cum îmi vorbește despre șoricelul care a traversat pădurea,
și despre extraterestrul de pe Jupiter,
și despre cei doi prieteni imaginari,
Spotu și Scottu cu doi ‘t’,
(doar o vorbă despre nașterea lui Scottu cu doi ‘t’,
iarăși o întâmplare,
întâmplarea unei poticniri verbale,
este fericită întâmplarea, desigur),
adică ingenuu și cinstit,
îmi spune,
m-a prins de braț aseară pe hol,
și m-a chemat în camera ei cu un tuguit tainic de buze,
de parcă ar fi știut despre visele mele aventuroase
și despre secretele magice ale nopții
sau despre bucuria de a trăi în poveste,
eu am urmat-o încântat,
surioara mea,
draga mea surioară haioasă,
apoi am acceptat invitația ei de a juca cu mâinile
acel joc al fetelor, știi tu,
An-tan-te
dizer-mane-me,
iar după ce am jucat,
Kiti a zâmbit fericită,
așa cum mestecă fericită biscuiți,
m-a luat de mână
și m-a scos din camera ei,
cerându-mi apă prin semne.

Așa mi-a povestit de dimineață Felix,
o întâmplare cu o surioară cu autism,
desigur, una fericită,
altfel de ce i-ar fi sclipit ochii mari?
Și i-ai dat apă, am vrut să știu,
ca să leg capăt de capăt de întâmplare,
deși legătura s-a făcut și fără întrebarea mea utilitaristă.

Nu, nu i-am dat,
fiindcă n-am avut,
mi-a răspuns Felix,
iar Kiti nici n-a cerut mai departe
pe scară ierarhică,
semn că setea i-a fost cumva ostoită.

Mici supărări domestice

by maria, Posted on

Mi-a dat un pumn în piept, m-a tras de păr și mi-a dat o ‘karată’ în cap! Felix îmi spune asta, neștiind ce să facă, să râdă, să plângă. E cea mai rea fată! Despre Kiti vorbește, pe care aproape cu toții o cunoaștem astfel de curând, gata să își descarce energia prin izbituri fulgerătoare ale mâinilor de diverse suprafețe. Dar te iubește, de-asta te-a ‘bătut’, îi spun, iar ceea ce spun chiar cred, fiindcă adesea își alege ‘victimele’ dintre cei pe lângă care preferă să stea. Mai știi ce karate i-a arătat lui Bicu în cap astă iarnă, îi amintesc băiatului despre una dintre ciufulelile aplicate bunicului, iar întrebarea mea îi provoacă râsul. Dar tot cea mai rea rămâne, zice el, fiindcă senzorii dureroși ai pielii sale delicate încă nu sunt perfect calmați.
Mai târziu o întreb pe Kiti, în fața fratelui ei mic, cât de mult îl iubește pe Felix. Kiti răspunde printr-o adorabilă și stângace deschizătură a brațelor, uite, cam atât, apoi îi râde dulce în față. Felix zâmbește stânjenit, gata, este împăcat.

Felix se supără, desigur, și pe Horică, cum nu, îl roagă fără oprire, adică fără oprire, să se joace cu el v-ați ascunselea. Devine atât de stresant, încât îi cer lui Horică să se joace puțin cu el. Nu că nu i-ar plăcea, dar face altceva, cui îi place să își întrerupă activitățile? Horică aplică tehnici de amânare, îl amenință pe Felix că îi aruncă în iaz două construcții din lego. Felix nu se sperie, ba respinge atacul fratelui cu propriul său atac, îi smulge cartea din mână și promite că-i face o baie în iaz. Horia contraatacă, dacă nu-mi dai cartea în clipa asta, nu mă mai joc cu tine, însă Felix reacționează cu prudență, dar nu te-ai jucat cu mine deloc, de ce să te cred. Horica izbucnește în râs, ce isteț e, ne spune. Acum îl urmăresc cum, delicat, ca frații mai mari față de cei mici, ar vrea să îl înduplece pe Felix, fără violență fizică, poate cu ceva agresivitate verbală, să îl cruțe. Nu reușește, iar nereușita îl amuză. Încep să se joace de-a v-ați ascunselea prin casă, se restabilește armonia.

Picături de viață

by maria, Posted on

Un bunic iese de pe terenul de tenis vorbind tare la telefon, Doamne, ferește, cum poți să spui așa ceva, nu o să mori de la o țeapă în deget. O cunosc pe nepoata lui, are cam nouă ani, aproape că o aud plângând de disperare, dar de ce se țipă acolo, vrea să știe bunicul, las-o să-ți scoată țeapa, nu te doare, crede-mă, apoi urcă în mașina lui, rămânând să o convingă că totul este sub control, și pleacă. Zâmbesc și îmi amintesc de mine, copilul, și de întrebarea mea, dar pățesc ceva, imaginându-mi cele mai năstrușnice consecințe ale micilor mele suferințe fizice.

Felix joacă astăzi șah. Aproape toată ziua de școală se întâmplă un turneu de șah, iar el are o singură grijă, anume, când își ia a doua gustare, pentru că în mesajul primit de la învățătoare mi se cere să îi pun două gustări astăzi, întrucât masa de prânz se va împinge până după turneu. N-a vrut să joace, nu fiindcă nu îi place șahul, ci pentru că nu îi plac competițiile, însă profesorul l-a ‘convins’, participarea este obligatorie. I-am explicat cum stă treaba cu participarea la competiții și a înțeles, pentru că mi-a spus în cele din urmă, poate câștig un căluț de aur. Ha, mi-am zis, nu despre asta era vorba, dar fie, să se rostogolească rundă după rundă.

O întâmplare în curtea școlii. Un băiețel îi spune altui băiețel: să știi că eu sunt mai tare decât tine, fiindcă părinții mei plătesc un șofer să mă aducă la școală. Băiețelul doi pleacă supărat acasă și le povestește părinților tristețea lui. A doua zi, când îl întâlnește pe băiețelul adus de șofer la școală, îi spune: să știi că, de fapt, eu sunt mai tare decât tine, fiindcă părinții mei mă iubesc atât de mult, încât își sacrifică din timpul lor ca să mă conducă zi de zi la școală. Băiețelul unu înghite în sec. Totuși, nici băiețelul doi nu este foarte fericit, întrucât îi cere mamei lui, a doua zi, să îl ducă la școală cu mașina tatălui, fiindcă este mai mare.

Kiti este pe zi ce trece tot mai ciufulită, fiindcă îi crește părul. Mi-e dor de buclele ei ciuntite cu durere și resemnare!

Tati ii promite acum două zile lui Felix o surpriză și uita de ea. A doua zi ii promite două surprize și iarăși uita de ele. Felix il amenința de dimineață: dacă nu-mi aduci astăzi trei surprize, ai de ales, îmi aduci data viitoare cincizeci de surprize sau îmi citești zece capitole deodată. Cred că tati nu va uita de surprizele promise, iar Felix invata o tehnica de negociere.

Nu râde de mine, că te mușc de fund!

by maria, Posted on

Felix este un băiat sfios. Asta nu are de-a face cu lipsa de încredere în el, ci cu temperamentul său. Când spune despre el că este un cățel, se joacă sau își ușurează comunicarea cu oamenii. Își ușurează comunicarea cu oamenii, comunicare ce unora le este în anumite cazuri dificilă. Ham-ham, îi latră delicat profesorului înlocuitor, împreunându-și lăbuțele sub bărbie și zâmbind, fiindcă și câinii zâmbesc, tot ca oamenii. Nu știu ce efect are glasul cățelandrului Felix asupra profesorului, însă, oricare ar fi acesta, nu trece neexprimat, fiindcă adultul insistă să-l dezbrace pe băiat de protecția cu care s-a înfășurat și cu care nu împiedică nicicum desfășurarea lecției. Tot câine?, întreabă el, de parcă fidelitatea ar fi păcatul copilului ce ține să-și păstreze inocența pe măsură ce crește; tot câine?, întreabă, sugerând că o lipsă de imaginație ar fi culpabilă pentru o atare haină aleasă de copil. De ce n-ai fi un dinozaur?, propune neinspirat profesorul, neinspirat, fiindcă răspunsul lui Felix dovedește că ideea nu este nicidecum salvatoare. Înainte de a spune părerea băiatului, mă transport o clipă înaintea răspunsului său, în pielea sa, unde îmi constat goliciunea silită de indiscreția celui din fața mea, goliciune dureroasă, ce mă obligă să devin agresiv, ca să-mi iau blana de cățel înapoi. Nu mă tem, fiindcă trebuie să mă feresc din calea privirilor celorlalți, așa sunt eu, învăț să comunic, dar nici nu-mi face plăcere să reacționez în felul ăsta. Ce pot să fac? Să îi arăt profesorului de ce prefer să fiu un cățel ar fi o idee. Așadar, Felix răspunde: bine, atunci nu sunt un câine, ci un T-rex, fiindcă am o coadă puternică, cu care îți dau peste cap! Profesorului înlocuitor nu-i surâde înlocuirea câinelui cu dinozaurul, dar nici lui Felix nu-i plac provizoratele, așa că înghite matur în sec și-și latră gingaș în barbă, ham.

Vocea de iubire

by maria, Posted on

Când m-am trezit, era întuneric beznă, Kiti dormea lângă mine. Apoi, când s-a trezit și ea, i-am luat obrajii în palme, întrebând-o în liniștea groasă a dimineții, în șoaptă, dacă mă iubește. Nu mi-a răspuns, de parcă n-ar fi îndrăznit să tulbure liniștea din cameră. Bineînțeles că am insistat să primesc un răspuns, pe care mi l-a dat, un incomplet, abia perceptibil ‘ga’. Îmi imaginez că a-i cere tocmai ei să rupă o tăcere cu vorba este o cruzime din partea mea, dar nu sunt oare tot un fel de cruzimi multele din cele pe care părinții le fac pentru copiii lor, pregătindu-i pentru viață? Totuși, în apărarea mea, spun că i-am vorbit cu drăgălășenie și considerație pentru trebuința ei de secunde în plus pentru a răspunde. Cătă chiar are o  vorbă pentru asta, anume ne folosim ‘vocea de iubire’. Când le glăsuim copiilor ‘cu vocea de iubire’, ei înțeleg și acceptă mai senini orice. O notă. Vocea de iubire este una dintre puținele entități inimitabile ale lumii, un fel de definiție a autenticității.

Pur și simplu nu pot trece peste podețul care ne aduce și ne duce de-acasă fără să mă opresc să le caut din privire. Copiii, mai puțin Kiti care însă, și ea, ne respectă căutările încetându-și cântarea, sunt la fel de entuziaști descoperitori ai lor, din momentul în care le reîntâlnim pentru prima oară primăvara și până spre toamna rece, fiindcă egretele albe, dar nu doar ele, ne sunt, în afară de optimiste mărturii ale curățeniei spațiului în care respirăm, și motive constante de încântare și visare. Uite-le imaculate în jurul nostru, delicate și mărețe, cum se strâng ele instinctiv în perechi, ca să-și poarte într-o subtilă atingere singurătățile împreună. Iată-le pecetluind permanența uniunii noastre familiale, precum o face fiecare amintire în parte. Noi și egretele noastre.

 

“Dacă vreți să vă supărați rău părinții, și nu vă lasă inima să glumiți, puteți cel puțin să deveniți un om al artelor”*

by maria, Posted on

Dimineața de joi, am mai scris despre ea, este dimineața dedicată bunăstării casei, implicit, a noastră. Coc pâine, dar fac asta atât de rar, încât pâinea mea se cere savurată ca un cozonac. Pun semințe de căpșuni în grădinița pe care am gândit-o doar pentru fructe de pădure, coacăze, căpșuni și zmeură. Deasupra lor se ridică proaspeți, renăscuți doi trandafiri englezești. Ascund și un pumn de semințe de busuioc într-un ghiveci din grădinița de plante aromatice de pe terasă, acolo unde găsesc rozmarinul și cimbrul printre cele mai rezistente plante după iarnă.

Ies în parcarea magazinului și dau să trec prin fața mașinii, însă un câine uriaș îmi apare drept în față, speriindu-mă doar pentru o clipă, suficientă ca să mă facă să mă opresc din mers. Stăpânul câinelui îmi vede reținerea și îmi face cunoscut faptul că și el, tot ca mine (așa cum bănuiește el), este bucureștean. Sunt amuzată de stânjeneala cu care își plimbă câinele de orășean pe străduțele satului nostru și nu sunt deloc convinsă că strămutarea la oraș a domnului, aflat la o vârstă respectabilă, s-a produs de suficient de mult timp încât să-i mute vreo genă de la locul ei. Hi, hi.

Între timp, Horica îmi confirmă bănuiala, pâinea n-are gust de pâine, deci pot să-i dau pâine goală ca gustare la școală. Nu că nu mi-aș fi confirmat-o singură, chiar înaintea lui Horica. Nu că n-aș ști că Horica aduce frcvent gustarea înapoi acasă.

Nu știu cum este Kiti acum la școală, dar de dimineață s-a trezit înfuriată peste măsură, alergând cu un strigăt de nemulțumire prin toate dormitoarele, de parcă ar fi căutat ceva să o calmeze. Dacă dorm suficient de mult, să-mi păstrez calmul în asemenea momente îmi este la îndemână. Dacă nu dorm destul,…incerc. Am dormit bine azi-noapte, de aceea am urmărit-o cu blândețe și am tot mângâiat-o până s-a liniștit. Apoi a zâmbit, iar de atunci încolo toată frământarea ei a dispărut. Ba am și râs, fiindcă ne-a așezat, pe mine și pe Felix, în anumite poziții și numai în alea în patul mare al dormitorului, astfel încât să îi asigurăm, îmi imaginez, confort trupului ei rămas încă în încordare. Nu pot descrie destul de plastic amuzamentul pe care îl produce Kiti adesea, cu straniile ei posturi, de data asta si cu ale noastre.

Felix întreabă, e normal ca tații să facă treabă în casă; eu îl asigur că este absolut sănătos să se întâmple asta. Totuși băiatul arată o față îndoită și nu este vorba de încrețiturile feței de după somn. Conchide: știu, un singur lucru nu este normal ca tati să facă în casă, de mâncare, fiindcă o mănâncă imediat.

Horia cântă la chitară niște acorduri de blues, înainte de a pleca la școală. Îi citesc dintr-un roman al lui Kurt Vonnegut că “bluesul nu poate alunga cu totul deprimarea dintr-o casă, dar o împinge în colțurile camerei în care este cântat.” Și că acesta este “medicamentul specific pentru epidemia de deprimare a întregii lumi”.

* Kurt Vonnegut, Un om fără de țară

Jurnal de bord. Kiti

by maria, Posted on

Pregătirile. Pe nesimțite, din punctul ei de vedere, întrucât se întâmplă într-o bună și suficient de încăpătoare dimineață, cât Kiti își vede de treburile de la școală. Am grijă să o avertizez, atenție, urmează o călătorie, însă nu insist, așa cum nu insiști despre viitor, când îi vorbești unui copil mic, eminamente un receptor al timpului prezent.

Plecarea. Fără timpi de gândire, lamentări sau proteste, nu că acestea ar fi locul nostru comun, ci pentru că se pot strecura uneori printre momentele de trecere de orice fel. Așadar fără, plecarea fiind programată imediat după orele de la școală ale copiilor. Doar picioare înghețate.

Drumul. Lung, din trei bucăți, străbunica întreabă îndreptățit, cât de minunat este locul pentru care călătorești șase zile, ca să te bucuri doar cinci de el, iar noi preferăm să zâmbim, ce știi tu, bunico? Copila călătorește în mașină între mine și bunic, rezistă exemplar, n-are timp de plictiseală. Nici noi, ceilalți, Kiti este foarte amuzantă când, excesiv de iubitoare, îl trage pe bunic de păr și își mai exersează pe el lovituri din “arta mâinilor goale”. Cum se întâmplă adesea, drumul devine mai lung la întoarcere. Evident, nu doar pentru ea. Acum, câteva ruperi de nori peste starea de acalmie. Totuși, fără furtuni. Deasemenea, fără cizme în picioare.

Cabana. Ca de fiecare dată, acomodare instantanee, mereu surprinzătoare. Kiti cucerește intersecția perpendiculară a canapelelor din camera de zi, în colțul respectiv își găsește reperele pentru o poziție echilibrată a corpului ei în spațiul nou. Fără perne decorative. Locul devine, pe măsură ce trec orele, tot mai sigur, îl cercetează și îl găsește confortabil în mai multe zone. Nu se întâmplă la fel în decorul rustic din afara casei. Kiti refuză cu obstinație să mai iasă, priveliștile montane feerice îi sunt accesibile numai prin fereastrele casei în mare parte din timp, dar și nemijlocit, doar pentru câteva zeci de minute zilnic, când o aruncăm pur și simplu afară. Încetează să protesteze de îndată ce reușesc (cu greu) să îi aduc haina pe ambele brațe. Este pragul ei de încăpățânare care, odată trecut, ne permite să îi oferim cizmele spre încălțare. Pornește la plimbare senină, ca și cum nimic n-ar fi împiedicat-o să colinde bucuroasă străduțele liniștite și curate ale orășelului alpin. Nici ea, nici bunicul nu poartă căciuli, deși bunicul tot încearcă să o țină pe a lui pe cap. Renunță după ce i-o zboară Kiti în mijlocul drumului. Nu înțelegem prea bine, dar ne supunem. Fac o paranteză să spun că necesitatea supunerii noastre în fața capriciilor fetei are costuri, uneori dureroase, de exemplu atunci când începem să ne simțim evitați. Preferăm să ne delectăm cu partea bună din asta, în cazul de față, comicul situației.

Timpul. Curge în paralel cu limpezimea cerului de început de februarie. Senin în cea mai mare parte. Începe să se simtă un vânticel de nord abia către ultima zi, dar afară este tot mai cald, pe pârtiile de schi apar curajoși în tricouri. Soarele strălucește încă și în casă, doar din când în când o ciupește. Este timpul. Tragem ușor de el, însă când o strânge, pare că i-ar fi foame. De aceea are comportament compulsiv la masă. Timpul pentru a porni către casă sau pentru o bucată de chec. De fapt, alegerea nu este alegere. Se înțelege de ce i se rotunjesc obrajii și burtica. O ținem relativ bucuroasă, la asta participă și băieții.

Acasă. Acasă este acasă, ca în home, sweet home. Slavă Domnului!

 

Să meditez sau să nu meditez, aceasta mi-e întrebarea

by maria, Posted on

Astăzi n-a fost vreme pentru contemplație. Când scriu asta, observ că îmi scutur ușor picioarele pentru relaxarea lor. Trag concluzia că folosirea excesivă a musculaturii scheletice nu permite momente de meditație. Desigur, nu este și cazul mușchilor mimicii. Cu ei în tensiune, procesul gândirii este nu doar posibil, dar chiar înlesnit. În clipa asta nu mă văd, însă pot să-mi imaginez că, atâta timp cât îmi caut cuvintele prin minte, măcar o bună parte din energia pe care o consum se risipește în contracția unor mușchi ai feței. Așadar gândesc! Iată că zilele aglomerate de sarcini domestice sau mai sălbatice pot să încapă și un mic joc de-a raționamentele. Nu îi neg acestuia futilitatea, dar nici puterea de a mă binedispune. O face. O face și Felix, desigur, cu el mi-e imposibil să rămân închisă în concretul extenuant al zilei. Ba mai mult, băiatul este capabil să îmi forțeze ieșirea prin deschizătura strâmtă dintre oricare cele mai mici două secunde, ducându-mă ușor în spații atemporale fantastice. Acolo nu mai ai nevoie de mușchi, de aceea nici nu contează dacă ești van Damme sau Woody Allen. De fapt ar putea să conteze, chiar să o facă în mare măsură, numai că nu știu eu în ce măsură van Damme își folosește mușchii mimicii, mă rog. Așadar, fiindcă n-a fost o zi tocmai prielnică pentru meditație, spun că nu este bună nici pentru a povesti grozăviile zilei. De aceea las poveștile pe altă zi. La revedere, domnilor, cum ar zice fratele meu, cel care nu prea zice.

Dacă două jumătăți există, întâlnirea lor este sigură, nu neapărat continuă

by maria, Posted on

Este drăguță ideea șosetelor de la H&M, cum le-am văzut, le-am luat imediat pentru mine, nu pentru Kiti, fiindcă ea nu poartă șosete, însă mi-este milă de biata pisicuță ruptă-n două, așa cum mi-este milă și de câine și de al treilea animal, să nu se întâlnească jumătățile între ele decât pentru o secundă-două, atât cât să mimeze fericirea într-o poză pentru facebook. Sau poate că sunt prea severă în judecata mea, ce, eu nu-mi pun pozele cele mai frumoase pe facebook?, ba da, le pun și le pun cu atât mai hotărâtă, cu cât ele sunt înadins compuse estetic. Dar eu nu sunt ruptă-n două, aș putea să mă atenționez, așa e, nu sunt, fiindcă nu simt că aș fi, dar poate că cine mă observă, nu percepe neapărat sensul armonic al existenței mele și nu o face din diferite motive, ba că aș fi îngâmfată, ba că aș părea prea perfectă, ba că aș avea dinții strâmbi sau că, simplu, nu m-ar putea suferi. Apoi, de ce am aroganța să cred că jumătățile trebuie obligatoriu să se completeze perfect? Există așa ceva? Poate în lumea fantastică a lui Spotu-dinozaur, dar aici? Aici, unde abia după eforturi uriașe de atenție și concentrare, încredere și respect poți să speri la adevărata, încă perfectibila potrivire? Oare câtă energie risipim în dreapta, apoi în stânga, pentru a ne întâlni, tot câte două jumătăți? Și dacă se cheltuie prea multă energie, ca să nu secătuim, să nici nu ne sinucidem, cum descoperim cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă de pe Pământ? De fapt, asta este întrebarea lui Felix, pentru că până și în fanteziile sale, uneori, este nevoie de un asemenea răspuns. Să fie cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă iubirea?