Coincidental

Cerul își ține limpezimea, pe care o are de două zile încoace, însă în toiul nopții oarbe, în spatele draperiilor trase, se țes povești fantasmagorice cu personaje întunecate și înfricoșate, plăsmuite de mintea aflată în dispoziție empatică după transpunerea în stare de alertă echivalentă cu a eroilor unei alte povești, de data asta cinematografice; nimic n-ar fi nefiresc în asta, doar tălmăcirea viselor ține adesea de impresiile culese în stare de trezie, însă când întâmplarea reală de peste zi, care te impresionează într-atât încât îți tulbură somnul cu un vis înspăimântător, se așază într-o congruență bizară cu o altă întâmplare reală, de data asta nocturnă, nu pot să nu zâmbesc în sinea mea, complice cu mine însămi, desigur, căci în sinea mea sunt tot eu, un alt eu, dar eu, să zâmbesc înclinată să cred, măcar izolat, în clipe de magie, și fiindcă toată treaba asta mă face să fiu mai reflexivă decât ar fi necesar, nu pot să nu mă mai întreb dacă nu sunt oare coincidențele pe care le trăim tot niște fabuloase și excepționale întâlniri  predestinate, ca niște semne de punctuație decisive pentru înțelesul unui enunț sau al unei întâmplări.

Concret, întrebarea pe care inevitabil mi-o pun este următoarea: ce șanse sunt ca după ce urmărești până către miezul tot mai întunecat al nopții, cu frica-n sân, de dragul băiatului mare, thrillerul Panic Room (de altfel cu o Jodie Foster minunată, ca de obicei, în rolul unei femei care este surprinsă în propria casă de niște intruși periculoși, ce le împing în disperare, pe ea și pe fiica ei, într-o cameră atât de bine izolată față de exterior, încât revigorează sentimentele claustrofobe ale eroinelor, amplificând tensunea), așadar ce șanse sunt să fii trezit în noaptea în care intri odată cu terminarea filmului de sunetele isterice ale alarmei, semn că cineva sau ceva se preumblă pe la parterul casei tale, la fel ca în povestea filmului, pe care ai trăit-o intens aseară și pe care o retrăiești poate chiar mai intens în noapte, căci o faci pe propria-ți piele acum? Și tot singură îmi răspund la întrebare, sunt șansele fricosului care se teme atât de tare, încât atrage asupra lui chiar întâmplările care-l fac să se teamă, adică nimic altceva decât concluzia de mai sus, un fel de atingere magică de neexplicat. Bineinteles că reacția mea a fost conformă cu planul pe care, precauți, mai in gluma, mai in serios, ni l-am și făcut aseară, anume că în cazul în care ne vom trezi cu intruși în casă, vom alege dormitorul lui Horica să fie camera noastră de panică, zis și făcut, am trezit-o brutal pe Kiti și am împins-o în grabă în dormitorul în care băieții sforăiau în somnuri liniștite, fiindcă Horica m-a avertizat că la el coșmarurile vin numai și numai după comedii, lăsându-l pe tati în spatele ușii întredeschise să se lupte cu raufacatorii, gata să îl primim degrabă alături de noi la nevoie, să ne zavorim în camera de panică în așteptarea salvatorilor.

Vedere prin ceață

Eh, liceul. Vremea pentru a  cunoaște și note mai mici de nouă, vreme care aduce și supărări, normal. Pentru Horia, supărare ce vine și din simțirea că a dezamăgit comunitatea ochelaristilor. Ne distrăm, distracția are un ușor gust amărui, care mie îmi dă o senzație plăcută-este plăcerea nevinovată, lipsită de vanitate a propriei și sincerei observări. Ne privim critic, totodată ne îngăduim buna dispoziție a unui zâmbet. Dar mamă, nota, se cramponează băiatul, iar rolul meu mângâietor se arată, îi spun că nota este doar o impresie personală a unei clipe, o reflexie a unei stări, pe care i-o produce celui care notează un obiect, un fenomen, o lucrare, ceea ce îl scutește pe cel notat de implacabilul unei generalizări, cu alte cuvinte, o notă nu spune mai multe despre tine, băiatule, decât ar spune un sforăit de-al tău, atâta vreme, desigur, câtă nu sforăi neîncetat. Da, da, mă rog, mormăie Horica, iar cât el mormăie, eu caut în peisajul urban încețoșat din jur un pic de optimism și voie bună, ca să i le arăt și să i le dăruiesc, fiindcă realizez că vorbelor noastre părintești, oricât de iscusite ar fi ele, le trebuie întotdeauna un plus de nerationalitate, de ceva frumos sau bun, să-i țină de cald la suflet copilului, fiindcă din căldura de acolo se hrănește și mintea cea rațională ca să raționeze bine și sănătos.

 

Ai început să vorbești cam urât, mi-a spus copilul după altă răbufnire verbală de frustrare la volan, iar eu l-am privit indignată, ‘dar vorbesc așa dintotdeauna’, apoi am izbucnit amândoi în râs

Îl aștept la scara blocului, stau cât mai aproape de rândul de mașini parcate pe dreapta, cu avariile puse, au trecut deja douăsprezece minute peste ora la care ar fi trebuit să îl văd ieșind. Mâncarea este încă fierbinte, astăzi mi-a comandat niște aripioare crocante cu sos nu știu de care, dar știu cei de la care comand în fiecare vineri prânzul lui Horica. El este la lecția săptămânală de chitară, meditație ideală, fiind cea pe care copilul a cerut-o și de la care iese de fiecare dată exclamând, ‘ce tare a fost’. De ce a fost tare, bineinteles că îl întreb curioasă, îmi spune, că-i vorbăreț, câte ceva despre game diatonice, Eric Clapton și niște alte tehnici, apoi, fiindcă nu mă pot abține, îl întreb dacă i se pare că l-ar plăcea, profesorul pe Horica, iar copilul nostru îmi răspunde mucalit că i se pare că îl place, fiindcă tocmai la plecare i-a spus ceva de genul că are la sfârșitul săptămânii o serbare cu elevii lui, dar se gândește că pe Horica să nu îl cheme de data asta. Râdem împreună, normal că nu te cheamă, tu abia l-ai cunoscut, apoi îl chestionez în continuare despre gesturi, vorbe și comportamente nelegate de muzică, pentru că astfel ne vorbim noi, de toate amănuntele ne legăm când vrem să purtăm un dialog sănătos, vreau să știu dacă se descălță la intrare, dacă este condus la plecare, dacă profesorul îl întreabă ceva sau tace în momentele alea, iar Horica îmi descrie amănunțit fiecare gest sau dialog, de a cărui inițiere doar băiatul este răspunzător, căci el este copilul sociabil prin definiție, cu el ai parte rareori de clipe goale, stânjenitoare într-o întâlnire. Și ce i-ai spus, de exemplu, acum, pe când te incaltai să pleci, caut să aflu, iar Horia îmi răspunde că l-a întrebat dacă ar dori să îi vadă Gibsonul în fotografie. Și ce a răspuns, mai zic, că nu dorește, îmi răspunde, apoi izbucnim amândoi în râs. Un râs prietenesc, la unison, dublat de un zâmbet discret de mulțumire și încredere, în colțul sufletului meu de mamă.

 

În așteptarea Crăciunului- 13 decembrie

Trec pe lângă grădinița improvizată de brazi, sunt frumoși, încă au sevă călduță prin trunchiuri, le ating crengile cu ace ciufulite, din Austria sunt, doamnă, da, din Austria?, sună ca o garanție intrinsecă a pomilor crescuți special pentru Crăciun, mă duc cu gândul la țara asta europeană verde, la brazii ei falnici, mândri, ca oamenii ei, la grija lor molipsitoare pentru natură, la ordinile stricte după care funcționează, dar brazii în declin din mica pepinieră artificială nu intră perfect în tiparul gândului meu, vânzătorul îmi arată brăduții argintii, nefiresc de argintii, de parcă ar fi stropiți cu picături argintii de plastic lucitor, cei mici sunt pentru copii, îmi strigă, îl întreb, atunci cei mari pentru cine mai sunt, el zâmbește nedumerit, ce-o vrea de la mine, îi spune mimica, inspir adânc cu toată fața printre crengile unui brad încă pâlpâitor și mă îndepărtez cu o mică părere de rău.

La școală se respiră aer de vacanță, Felix numără încă patru zile de școală în anul ăsta, o zi se duce cu serbarea, încă una cu corul de la Ateneu, apoi vinerea liberă de dinaintea vacanței, deja o tradiție în școală. El nu este prea mulțumit de costumul de serbare, însă asta nu ține neapărat de costumul în sine, ci de propria lui percepție despre ce înseamnă ridicolul, iar a te costuma la carnavaluri sau serbări este una dintre semnificațiile despre care scriu. Nici când era mai mic nu i-au plăcut costumele de carnaval, o singură oară, de un Halloween, și-a ales să fie un jaguar australian și a fost. Mă rog, dacă îl va purta sau nu, nu contează prea mult, nu insist, mai ales că pot să am această scăpare, întrucât părinții lasă copiii în grija profesorilor cu vreo două ore înainte de spectacol, apoi îi admiră direct pe scenă.

Kiti învață să ‘vorbească’ în propoziții prin limbajul semnelor, ieri fetele se întrebau și m-au întrebat dacă are vreun sens ce le tot ‘spune’ Kiti prin semne, ea zicând ceva cu ‘bunica miercuri’. Noi am râs, scumpa de ea, vocabularul de semne nu este ușor de reținut, mai ales dacă funcționalitatea lui nu este bine stabilită, Felix insistă că ‘bunica miercuri’ este o marcă de biscuiți, iar Horica, mai rațional, totodată încrezător în surioara lui, crede că ea se referă la săptămâna viitoare, când își așteaptă bunicii să vina, chiar dacă nu într-o zi de miercuri.

Nici lui Horia nu-i mai arde de școală, arde doar teza la matematică de săptămâna viitoare, restul flamelor s-au stins, el cântă la chitară ca un greiere, furnicuțele din jurul său sunt miloase cu el, se lasă încântate de ritmurile sale în schimbul unei felii de pâine unse cu unt și cu miere.

Uneori sunt o doamnă

În diminețile zilelor de joi țin mai multă vreme pijamaua pe mine, cu toate astea trăiesc, așa, în pijama, cu ridicole sentimente de lejeritate și generozitate domnești față de lumea mea înconjurătoare, minimă astăzi, sunt acum în acord maxim cu mine însămi, întrucât Horica încă doarme, iar Broschi nu se pune la socoteală, în timp ce restul e plecat deja. Joia dimineață nu este vreme de zorit, iar răsplata mea pentru seninătate este percepția de dilatare a timpului. Vitezele halucinante ale altor dimineți le dau acestora aer de deșertăciune, nu-i de mirare că ele seamănă atât de mult unele cu altele. Însă în liniștea și solitudinea dimineții de joi găsesc adesea echilibrul perfect între mine, cea dominatoare, și mine, cea supusă, așa încât n-am răutatea și cruzimea cuceritorului, dar nici smerenia și dependența slugii, sunt doar eu, eliberată de virtuți și metehne dobândite, necomplicată, împăcată, înfășurată doar de o pijama simplă. Trăiesc sentimente înălțătoare de generozitate față de lumea mea, sunt gata să o eliberez de orice povară doar cu ajutorul unui mic gest. Am putința să o fac, întrucât larghețea dimineții de joi îmi înlesnește fanteziile, și o fac, așa cum înțeleg eu să o fac, apoi, când bate de miezul zilei vine timpul să renunț la dărnicie și la…pijama. Bună dimineața!

Îmbrățișarea primordială a vieții

Nu este nici cea a viitorilor părinți, nici cea a tinerei mame, este nici mai mult, nici mai puțin decât propria prima îmbrățișare a ființei ce se va naște, îmbrățișarea de foarte devreme, de pe când își numără doar primele sale opt celule, doar opt, așadar le poate număra pe degetele mâinilor sale, care se vor forma sau nu se vor mai forma niciodată de nu se va lua singură în brațe, superbă această cuprindere magică, posibilă mulțumită mângâierilor acestor brațe celulare minuscule numite filopodia, ce împing cele opt celule unele într-altele, compactându-le, doar pentru scurt timp, atât cât să înțeleagă ele, celulele primordiale, să-și înceapă opera divină de organizare, doar atât, apoi le eliberează din strânsoarea vieții ce se va naște, o îmbrățișare de binecuvântare, ah, ce splendoare!

Într-o dimineață, pe când ne trezeam din vis*

Ah, ce extaz pe chipul, în vorba și-n glasul lui Felix, vezi, a nins doar o noapte și avem zăpadă peste tot, adevărul este că, deși frigul nu-mi place, schimbarea asta subită de peisaj mă bucură. Chiar dacă n-o știm, avem nevoie de alb imaculat câteodată, fie și pentru un timp scurt. Pădurea este, simplu, magnifică.

Bineînteles că n-am scăpat fără zăpadă în casă, nu poți să o ai la fereastră, mare, pufoasă, albă, după atâta vreme, și să nu deschizi o clipă fereastra să o atingi. Mă rog, unii nu s-au potolit de extaz doar atingând-o. Entuziasmul meu nu ajunge atat de departe.

Până și pe Kiti trecerea surprinzătoare de la culoare la non-culoare a impresionat-o, inițial a cuprins-o un fel de panică, ce a dezlănțuit-o, ea năpustindu-se asupra pijamalei lui Felix, cu care a alergat în derivă prin casă, vrând să o facă să dispară, până a alunecat pe o bucățică de zăpadă și a căzut în fund, mai apoi, când am ieșit din casă și niște fulgi de nea delicați i-au gâdilat obrajii, i-a reînflorit zâmbetul pe față, zâmbet cu care a rămas și când am lăsat-o la școală.

Acum, pentru că a nins, nu-mi mai par atât de nepotrivite decorațiunile festive pe care le văd în jur, o veveriță scânteietoare ce-mi taie calea în mijlocul pădurii, un foc aprins pe lemnișoare la care se încălzesc doi bărbați, un fotoliu cocoțat într-o salcie deasupra lacului, a cărui reflexie unduitoare în oglinda apei dă impresia de culoare. Bună dimineața!

*titlu inspirat de titlul poeziei Intr-o zi pe cand lucram, de Ana Blandiana

Reglaje fine

În curând îngheață apele, iar Kiti n-a învățat (încă) să mintă, așadar nu va fi vina ei, ca urmare nu înțelege de ce trebuie să poarte haină groasă. Cum să-i explic că îmbrăcămintea nu trebuie să fie neapărat o pedeapsă, iată un rost bun al cochetăriei, haine, haine, să plouă cu haine, ca să ne țină cald la frumusețe.  Când i-am ales haină groasă, în afară de culoare și aspect general, am ținut să se încheie cu nasturi, așa, să îi fie greu fetei să o dezbrace. N-am găsit cu nasturi, așa că am cumpărat-o pe cea cu fermoar și capse pe deasupra fermoarului. Kiti o desface în prima secundă după ce urcă în mașină. I-am pus-o cu spatele în față, dar Kiti a dezbrăcat-o în prima secundă și jumătate după ce a urcat în mașină, dând-o peste cap, la fel ca pe o rochie. Ah! Apoi mi-am spus, nu-mi faci tu mie una ca asta, am mârâit și am amenințat-o, dacă vine înghețul, o să-ți cumpăr altă haină! Ea a rânjit satisfăcută, n-ai decât! Dar s-a făcut într-o bună, însorită și încă neînghețată dimineață că i-am dat haina s-o îmbrace înainte de plecarea la școală, haină căreia i-am tras, din neatenție, grabă sau cine știe ce alt motiv, fermoarul până-n gât, determinând-o pe Kiti să tragă cu mânuța de gulerul înalt, din flanelă, acum lipit în jurul gâtului ei, și să-și lase bărbia să îi cadă înăuntrul țesăturii moi a hainei, gest care i-a adus un zâmbet pe chip, dar, cel mai important, a venit cu acceptarea hainei. Așa, brusc, neașteptat, straniu, de nicăieri.
Mai are multe mici sau mai mari bizarerii de genul ăsteia în repertoriul ei, iar observându-le realizez că asemuirea autismului cu un puzzle nerezolvat este foarte plastică și realistă, cu mențiunea că cel care își dorește rezolvarea puzzleului, trebuie să își creeze singur piesele componente. Din această perspectivă, ești îndreptățit, tu, căutătorule de soluții, să ai speranță, întrucât nimeni nu a găsit până astăzi marginile imaginației și ale creativității umane. Totodată știu că te sperie în general complexitatea nemărginirii, iar abstractizarea fenomenelor pare atât de ilogică pentru simțurile tale. Cu toate astea, dacă te gândești la emoția pe care o ai uneori privindu-ți copilul, atunci când, în lipsa unei comunicări concrete, verbale sau nonverbale, știi că ați interacționat, trebuie să admiți că simțurile tale se pot manifesta complet în afara vreunei logici concrete a vieții, așadar ești pe cale să devii un inventator, un descoperitor, un creator puternic de piese minuscule de puzzle. Iar când o faci, vine timpul uitării de frica de matematici superioare abstracte, de șabloane prestabilite, de eșec. Succes tuturor! Da, da, și ție căutătoareo!

Copilul silitor

Primul profesor de tenis al lui Felix îmi reamintește cât de răzvrătit a fost copilul la început, cum nu voia el să facă ce i se spune, cum îl mai ‘bătea’ din când în când de furie pe profesor ca efect al unei mustrări ocazionale, cum îi arunca diverse cuvinte nu foarte prietenoase în față pentru câte o notă mai mică și despre strategiile noastre comune de a-l ‘îmblânzi’ câte puțin, fără a-l îngrădi totuși în voința lui atât de vehement exprimată. Îmi reamintește de toate astea, fiindcă îl surprinde imaginea de elev silitor pe care i-o fac despre Felix, astăzi un băiat cu aceeași voință fermă, dar cu grijă deosebită pentru lucrurile pe care le pregătește pentru școală. Iată-l, de exemplu, pe Felix de dimineață, în mașină, căutând să despartă ‘elicopter’ în silabe, cerându-mi să îi corectez greșelile, în cazul în care există, pentru scrierea corectă a cuvântului ‘decembrie’, rugându-mă să îl aprob, ‘nu-i așa că ‘iepure’ conține patru de-alea, ‘a, e, i, o, u”?

Acest tip de comportament, să-i zic ‘responsabil’, față de școală este definitoriu pentru anumiți copii în lipsa unor motivatori extrinseci, de exemplu, părinții care le cer anumite performanțe școlare copiilor, eu însămi am fost un astfel de copil. Nu caut să înțeleg acum de ce se întâmplă asta în unele cazuri, însă observ, fără ca acest tip de comportament ‘responsabil’ să fie necesar și suficient marca succesului școlar, că acesta reprezintă totuși comportamentul cel mai dorit de către profesori, așadar acela care va fi mereu recompensat și etichetat pozitiv, adesea în dauna unor tipuri comportamentale ‘altfel’, poate cel puțin la fel de eficiente din perspectiva prelungă a dezvoltării generale a copilului, dar mai puțin apreciate în școlile de masă, din atâtea motive, despre care noi, părinții copiilor școlari, vorbim. Deși părinții acestor copii ‘responsabili’ față de școală se simt recompensați de ‘succesul’ micilor elevi, încerc totuși un mic sentiment de nemulțumire pentru descoperirea în copii a spaimei de ‘eșec’, de recompensare (etichetare) negativă, până la urmă a temerii de a fi ei înșiși, întrucât este firească și dezirabilă dezvoltarea complexă a copilului, care presupune neapărat anumite momente de discontinuitate punctuală, ce se pot percepe negativ de către copii, părinți și chiar profesori.

In răstimpuri imperfect

Prepar micul dejun, iar prepararea micului dejun cere concentrare maximă, întrucât se face cu bifarea imaginară a elementelor unei liste, deasemenea imaginare, de activități repetitive, dar absolut necesare. În plus, atenția-mi către cele de mai sus trebuie însoțită de observarea discretă, cu coada ochiului, a lui Kiti, mai exact, a mișcărilor sale haotice. Sunt complet înecată în propriile-mi gânduri, centrale, cele ce privesc micul dejun, și laterale, cele ce țin de mine, de dispoziția mea de moment, de programul meu, așadar nu sunt foarte atentă la micile înțepături dintre copiii care își așteaptă răsfățați bucatele, nici la ce ne povestește Felix, prind totuși o frază, spusă pe ton interogativ, deci care așteaptă un răspuns de la mine, anume, mereu îmi spune: ‘asta nu contează’. Nu-mi amintesc cine este imperturbabilul, dar Felix vrea să-mi afle părerea, de ce crede ea (aha, este o ea) că nimic nu contează. Ei, n-o spune crezând neapărat și la modul absolut că nimic nu este de interes, este, așa, o vorbă, este ‘miserupista’. Recunosc că, nefiind foarte atentă, îmi scapă vorba asta de argou fără să vreau, însă, din fericire, lui Felix nu îi spune nimic cuvântul, ba trece peste el, corectându-mă, adică vrei să spui că este nepăsătoare, nu-i așa? Ah, îmi mușc buzele și mă întorc către copii de la sandwichurile pe care le prepar, acolo unde Horica își râde de mine, ți-a zis-o! Da, da, mi-a zis-o, mulțumesc, Felix, nepăsător, indolent, senin, insensibil, asta am vrut să spun, să știi, pe cuvânt că asta ar fi vrut mama ta să spună.

Din vecini

Mai avem de urcat dealul și ajungem acasă, din vârf coboară o mașină care transportă copii, iar ăsta, ca orice fapt inedit, ne face să ne întrebăm ce caută pe aici, în mijlocul câmpului întins. Numărăm copiii de la cele trei case răzlețe locuite, pe unii îi cunoaștem, pe alții nu i-am văzut niciodată la față, doar am aflat de existența lor. De fapt, nici nu sunt atât de mulți, doi- peste drum, însă familia lor pare să nu mai locuiască în casă, unul- în casa din vale, dar aceasta, fiindcă este o fetiță pe care am cunoscut-o, stă doar temporar la tatăl ei și pare să nu iasă niciodată din casă, încă unul- la casa de mai sus, însă acesta este un nou-născut, pe care, la fel, nu l-am văzut niciodată și, bineinteles, trei în casa noastră, pe care îi văd, desigur, mai mereu. Este stranie așadar, din perspectiva asta, apariția mașinii care transportă copii pe strada noastră, iar interesul pe care ni-l stârnește, justificat. Îmi vin în minte imagini amestecate ale vecinilor din copilăria mea, nu simt nostalgie, dar contrastul vecinătății din trecut cu cea actuală este destul de accentuat încât să mă facă să mă gândesc la el. Scăparea din tumultul epuizant al orașului este astăzi visul multora, însă constat că aici, unde pot eu să observ, deși căutăm acele stări de grație date de cerul liber și lejer deasupra capului, tindem să ridicăm baricade în jurul nostru, să ne reconstruim, ademeniți doar de o iluzorie senzație de contopire cu natura, adăposturi stilate, dar neapărat sigure, singure și triste, adevărate temnițe ale sufletelor rătăcitoare prin lume. Nu că îmi lipsește acea familiaritate, adesea inoportună, a vecinătății unui loc, însă găsesc că această hiperizolare și solitudine intenționate din miezul acestor tărâmuri, prin excelență, deschise, vii, abundente în reciprocitatea de fenomene și trăiri, este doar un alt tip de captivitate, este adevărat, una ambalată cu o minuțioasă grijă pentru detaliile esteticii moderne în ceea ce se vrea să fie, anume o copie cât mai fidelă a senzației de libertate. Din păcate, reproducerile acestea, în care suntem dispuși să ne facem că vibrăm armonios pe lume, suferă iremediabil de artificialitate și de lipsă de autenticitate, de aceea nu pare surpinzatoare mica mare lipsă de iubire pentru curățenia și sănătatea locului, a locului din imediata vecinătate a propriilor noastre cetăți de autosuficiență și măști.

Urban chic

Kiti la spectacol? Se poate sau măcar se poate încerca. Kiti n-a ratat de câțiva ani niciun film animat la cinematograf, iar la teatru pentru copii a fost de atâtea ori! Am luat-o cu noi la filme artistice, fiindcă pare să se simtă confortabil în postura de spectator și am dus-o chiar la Opera Română, unde, ce-i drept, a tras și un pui de somn. Având cele de mai sus în minte, aseară ne-am îndreptat în trei, cu Kiti și cu Felix, spre Ateneu, în special îndemnați de dorința mare a băiatului, care așteaptă deja de ceva vreme să depășească vârsta care îl împiedică să între în sala de spectacol. Nu că nu l-aș fi luat vreodată cu mine, însă nu neg că efortul de a îi ține gurița închisă pe timpul reprezentației este uneori mare sau a fost, fiindcă între timp a mai crescut băiatul. Îmi amintesc acum de două negocieri făcute împreună, una, tăcerea în schimbul libertății de a mișuna prin toată sala în patru labe, o libertate care m-a costat una sau două întreruperi ale respirației atunci când l-am văzut apărând din senin atât de aproape de scenă, iar alta, tăcerea, ah, tăcerea, în schimbul butonării pe mut a iPadului, tot la fel, pe jos, sub scaune. Iar aseară, pentru că ‘mi-ai zis că am picioare lungi, deci am crescut’, în plus, are și ceas la mână, care ne indica încă suficient timp până la 7, aflând de la o prietenă că va fi un concert frumos și pentru copii, am zis că este momentul să ne încercăm norocul. Numai că entuziasmul ne-a făcut să uităm de aspectul lui Kiti, care și-a transformat apariția cochetă într-o înfățișare originală, nonconformistă, prin ruperea ciorapilor colorați, astfel încât suprafețe circulare de raze diferite de picioare descoperite alternau interesant și chic cu resturi tot la fel de geometrice de ciorap colorat intact. Am decis singură că fasonul extravagant al fetei este nepermis în locul în care intenționam să ajungem, în ciuda aprecierilor lui Felix,  astfel încât am redirecționat mașina către casă și gândurile către șoriceii de câmp, bucuria lui Felix și marea mea groază legată de traiul în plin câmp. Pe data viitoare!

 

Spaima crește odată cu lungimea pantalonilor

Este o dimineață rece de august târziu. Prin fereastra dormitorului, întredeschisă aproape toată vara, pătrunde, cu un șuierat discret și în valuri răcoroase, vântul. Toți dorm în jurul meu, chiar și pe cățeaua Xoco o văd prin perdea strânsă încolăcit în ea însăși, ca să-și țină de cald, dormind pe asfaltul încă încălzit după atâtea zile fierbinți. Nu începe astăzi școala, însă noi ne testăm îndrăzneala de a lăsa căldura mângâietoare a păturii, pentru a ne ține de programul propus al ultimelor zile de vacanță. Aș putea să spun despre mine că sunt curajoasă, dar, de fapt, așa îmi stă în fire, să nu pot să dorm mult dimineața. Pe strada noastră nu circulă mașinile. Ele doar își aduc stăpânii la casele lor, apoi îi transportă către diverse locuri. Câteodată, prin fața casei, trece câte o căruță trasă de cai, mânați pe cărare bătută către pădurea din zare. Aud în același timp cu Xoco, de peste lac, tropăit de cai. Câinele începe să latre nestăpânit, doar este câine, iar larma hămăielilor sale pătrunde brutal, dar punctiform, ca acul în profunzimea pielii, în liniștea de după noapte. Intensitatea sonoră crește progresiv dimineața: tropăitul unui cal declanșează lătratul unui câine, care provoacă alt câine să latre, după care corul de lătrături se propagă pe cărări aeriene bătătorite de sunete peste lac, în vale și după deal, pădurea întoarce amplificat și îmbogățit cu fâlfâit de aripi cântecul zorilor, timp în care pragul de percepție a liniștii crește, iar pasul decisiv către starea de trezie este gata făcut. Restul este doar mângâiere și joacă, precum în orice proces natural complex, cu ale sale trei faze, întâlnirea, cunoașterea și acceptarea. (…) Horica își caută pantalonii de trening. Ordinea din dulapul său, ajunsă la râvnita stare a absolutului, îi întinde capcane băiatului cocoloșit. Îmi cere ajutorul, însă eu nu-mi pot înfrâna răspunsul trăirii de spaima, de trecere implacabilă a verii, izbucnesc doar simbolic, ‘nu, nu este încă vreme de pantaloni lungi’. E august, e vară, chiar dacă teoretic vara s-a dus, nu știi ce soare arzător ne așteaptă peste zi? Felix, întotdeauna copilul care-mi ține partea, îmi alină durerea, ‘mami, eu îmi iau pantalonii scurți, să știi!’ Horica se încăpățânează mai mult fiindcă își respectă vârsta, vârsta rebeliunilor, decât din alt motiv, însă aparenta dispariție a pantalonilor săi lungi ne este tuturor convenabilă. Băiatul găsește motiv temeinic de a nu își ține hotărârea, iar eu, ooo, eu, eu expir ușurată, staționând în iluzoriu-mi și patimașu-mi devotament față de vară.

Efemeride

Stau între cameră și terasă cu spatele către cameră cu fața către terasă aș putea crede că nu știu ce mă face fericită dar asta nu este realitatea doar îmi folosesc ardent al treilea ochi ochiul de mamă la un moment dat mă tot serveam de privilegiul acesta închipuit și nu știu cum făceam însă copiii mă credeau uneori mă conving chiar pe mine însămi de cine știe ce fantezie uite ochiul de mamă este una dintre ele eu chiar văd cu spatele n-am încotro este absolut obligatoriu să văd o văd pe ea neliniștita îl văd pe el zburdalnicul și pe el mucalitul nu este vorba aici decât de adaptare abilitățile necesare creează funcția iar funcția creează organul vezi așadar cum mi-a crescut mie al treilea ochi deci stau între spații și cer socoteală mării albastre din fața ochilor apoi privesc copila de fapt e invers privesc marea și cer socoteală copilei greșesc dar cine nu greșește sau poate că nu greșesc nimic fiindcă ambele marea și copila pot fi deopotrivă privite și dojenite ambele au apariție de miraj bunătate frumusețe simplitate complexitate teamă liniște extaz și dușmănie apoi cu ambele mă pot confunda cum ambele se pot suprapune într-o comuniune inaccesibilă înțelegerii mele fiindcă este ca marea de limpede că ea marea o atrage magnetic pe copilă totodată ea marea o alungă tainic suntem legați cu toții și toatele între noi uniunile noastre constituie energie risipită în creștere și deșteptare risipită adică epuizată adică scursă adică dusă iată trecerea iată nevoia de trăiri diverse pentru îmbinări prinderi fuziuni iubiri evident ca să creștem și să ne putem accepta uniunile și comuniunile diverse pentru că acceptarea are darul să ne ridice privirile din pământ ceea ce este cu mult mai sănătos decât să ne facem griji din cauza spațiului incert din care privim căci tot așa ca omul păcătos mă chinui și eu fiindcă stau între două spații între cameră și terasă în loc să uit de fizica trupului meu suspendat între spații și să mă bucur fiindcă pot să privesc și pot să dojenesc și pot să simt și pot să observ și să țin legături dragi sau simplu legături.

Călătoria-a doua parte

Copiii sunt minunați, Kiti privește atentă la peisajul bucolic pe geamul din partea ei de mașină, în afară de țocăitul ritmic al suzetei, nimic nu se mai aude dinspre ea, iar Horica vorbește, ațipește, povestește, râde și se joacă liniștit, prins în scaunul lui de mașină, părând să fi scăpat de orice urmă de greață și rău. Nici noi doi nu mai suferim cum am făcut-o pe feribot, însă senzațiile digestive neplăcute persistă, ceea ce ne ține nefericit tăcuți și încruntați la drum.

Dar drumul se etalează mândru, curat, șerpuitor printre colinele scunde, cam monotone, de un verde sănătos ale sudului insulei britanice, pe care trebuie să o străbatem de la est la vest, în timp strâns de necesitatea de a prinde ultimul feribot al zilei către Dublin. Este totuși abia miezul zilei, am obținut un bonus de o oră suplimentară în schimbul trecerii bulversante din zona continentală a Europei în cea insulară, așadar socotim un plus de liniște mentală pentru călătoria din fața noastră.

Mă cuprinde o nerăbdare iritantă de a descoperi mereu următoarea bornă de kilometraj și, în ciuda faptului că știu care este diferența dintre un kilometru și o milă, trăiesc timpul de aproximativ o dată și jumătate mai mare al unei singure mile parcurse față de un singur kilometru ca pe unul de trei ori mai mare, de aceea mă împac cu ideea că a număra mile nu doar că nu mă ajută să îmi înving plictiseala, ci mă exasperează. Renunț la numărătoarea de mile și încerc să restabilesc propria-mi pace interioară prin admirarea frumuseții simple, ancestrale a pajiștilor nesfârșite. Nu cred că alinarea suferinței gastrice este complet întâmplătoare, cât despre limpezirea încruntării frunții știu sigur că are legătură cu dispariția stării de rău.

Șoseaua este liberă, de aceea ocuparea celeilalte părți a ei nu este problematică, îmi spun mereu în minte, dacă te întâlnești cu altă mașină față în față, trage stânga de volan, stânga, nu uita, iar acest antrenament mental îmi dă mai multă siguranță, stânga!, chiar dacă nu eu conduc mașina. Deocamdată. Copiii scârțâie a plictiseală și foame, mașina scârțâie și ea a foame. Traversăm un orășel atât de liniștit, încât pare părăsit, un benzinar singuratic și amabil ne refuză prietenos cardul de credit. La fel de amiabil este și când ne sugerează să ne abatem vreo 30 de mile din drum, ca să descoperim bancomatul regiunii. Îl descoperim lihniți de foame și sete, ceea ce ne face să zâmbim tâmp la chipul încoronat de pe bancnotele din mâinile noastre.

Portul orașului Holyhead, punct de plecare pe mare către Dublin, este de negăsit în întunericul nopții ce se lasă cu totul în curând. Ne ghidăm după niște luminițe difuze ce se ivesc în zare, iar apropierea de ele ne aduc în miezul orașului-port, alt oraș parcă pierdut de lume, trist, întunecat, cu niște străduțe înfricoșătoare, aparent nepopulat. Dăm în cele din urmă de clădirea insalubră a portului, din păcate încuiată, interzisă pribegilor ca noi, cel puțin acum, precum și mai târziu în această zi pe cale de dispariție. Cătă descoperă un afiș întristător lipit pe un stâlp, ce spune sec că feribotul promis de unul dintre site-urile prin care se fac rezervări online s-a anulat.

Dormim pe rând, câte o jumătate de oră, eu, apoi Cătă, iarăși eu și tot așa. Motorul trebuie ținut aprins continuu, altfel înghețăm în mașină, iar acesta trebuie supravegheat. Am trei pulovere pe mine, o păturică pe care o împart cu copiii, care din fericire dorm înghesuiți în scăunelele lor, lăsate la maximum pe spate, și tot îmi simt dinții clănțănind de frig. Mașina este parcată la malul mării, suntem primii clienți care vom păși la bordul următorului feribot, ce se va lansa în larg pe la patru în noapte. Nu am mâncat mai nimic toată ziua, încep să îmi simt din nou stomacul ros pe dinăuntru, iar gândul la următoarea traversare cu feribotul îmi amplifică starea de rău. Cătă suportă stoic frigul, foamea, setea, oboseala, nebunia ultimei zile de dinaintea atingerii destinației, pe el nu începe să-l chinuie o durere surdă de gât, rău prevestitoare, ca pe mine. Ne plâng de milă, oare mai rezistăm, apoi adorm, uitând de griji și nevoi.

Călcăm pământul irlandez chiar în timp ce soarele răsare în noua dimineață. Încă nu îmi vine să cred că a doua traversare cu feribotul m-a lăsat complet insensibilă. La fel și pe ceilalți. Ziua care se prefigurează senină aduce cu ea optimismul uitat pe undeva, prin Europa continentală. Dublinul pare nespus de prietenos la această oră matinală, așadar nu este deloc de mirare că ne găsim în câteva minute gazda. În fața clădirii unde vom locui pentru o vreme coborâm copiii adormiți din mașină și îi ducem pe brațe în apartament. Ne aruncăm victorioși pe canapeaua albastră din piele și zâmbim, am ajuns la Dublin.

Decor domestic

Nu o las să doarmă niciodată la prânz pe Kiti, pentru că are probleme cu adormitul seara, la culcare, însă ieri dupăamiază s-a lipit de mine pe canapea, am pus o mână fermă pe picioarele ei și cu cealaltă am pornit în grabă să îi scriu lui Horica niște exerciții la matematică. Cu mâna pe Kiti, căutam problemele cele mai potrivite pentru antrenamentele băiatului mare, când am auzit respirația aceea profundă de somn din stânga mea, Kiti adormise. Cu riscul asumat de a avea spectacol spre seară, la culcare, am reușit să lucrez în liniștea perfectă cu Horica. Mi-am educat în timp o atenție distributivă foarte bună și mi-o țin în formă zilnic, uite, acum când scriu, observ cu coada ochiului fiecare mișcare a lui Kiti, sunt concentrată să știu unde se ascund cărțile din bibliotecă, rând pe rând, sub canapea, sub masă, după ușă. Este o dimineață limpede pentru amândouă, deși o văd încărcată de energie multă, după un somn prelungit în dimineață. În pauza de la centru ne petrecem toată ziua împreună, dar împreună, absolut în orice moment, altfel nu se poate.

N-o trezesc încă pe Kiti, este una dintre foarte rarele dimineți în care nu o găsesc în patul meu, lipită strâns de mine. Doarme învăluită cald de o lumină roșu-portocalie frumoasă, la poalele unui munte zdravăn de haine, jocuri, cărți, construcție meșterită cu sârg azinoapte. Nici vreo grabă nu avem, nici azi nu se duce la școală, dar trebuie să trezesc totuși băieții, telefonul a sunat încă de câteva minute bune. Ei dorm îmbrățișați, mai că nu-mi vine să le stric somnul, apoi reușesc totuși să o fac.

Prin fereastra bucătăriei, la câțiva metri de casă, ne întâmpină un fazan cocoțat pe gard, nu stă mult după ce îl observăm, își ia zborul într-o larmă impresionantă, de fiecare dată mă surprinde bătaia lui puternică din aripi și ridicarea greoaie în aer, ce-i drept, este o pasăre mare, mă întreb oare țipătul păsăresc ascuțit, pe care îl auzim din când în când, nu o fi al lui, al fazanului?

Rămân singură cu Kiti acasă, ne-am făcut deja un obicei să ne pregătim dimineața o salată de fructe, în vreme ce cafeaua mea se adună fir cu fir pe fundul cănii de sticlă înainte de a o apăsa lent, savurându-i aroma, sunt entuziasmată de descoperirea fructelor congelate de toate felurile, pe care le amestec cu cele proaspete, reci și ele, dar Kiti nu știe despre această desfătare a simțurilor, de aceea mă zorește s-o dăm gata, ceea ce și facem înainte de toate, totuși nu înaintea mângâierii matinale plăcute a soarelui de pe terasa umedă.

Prind abil un păianjen uriaș și agil, creșterea lor se asortează cu cea a trandafirilor mei.

 

 

 

Insistent

Ești insistentă când îi ceri ceva și refuză?, mă întreabă, referindu-se la Kiti, eu nu stau mult pe gânduri, fiindcă știu că sunt insistentă în general și în special când vine vorba despre Kiti, cea pentru a cărei educație am învățat cu toții să perseverăm, să așteptăm, să cerem, să ajutam, să inițiem, să primim răspunsuri. Da, zic așadar, sunt insistentă, dar uneori refuz conștient să fiu astfel, uneori mă satur eu însămi de insistențele mele, mă obosesc, iar atunci mă leg în gând de vorbele de copil mic ale lui Horică, cel care încerca la un moment dat să se calmeze pe sine, spunându-și, ‘gură, taci din gură!’, și-mi ordon insistent, ‘gură, taci din gură!’, fiindcă ești ridicolă, nesuferită, autoritară și rea.

Când Kiti vine noaptea, îmi spun, ‘să vină’, și ea vine. Este voința ei, cum aș putea să nu i-o respect? Dar s-a mai întâmplat să vreau să-i ‘corectez’ venirile nocturne și atunci am insistat, așa cum insist eu de mult, dar, mai ales, de destul de curând, de când m-a forțat să devin insistentă, enervant de insistentă. Insă n-am avut succes, Kiti a continuat să revină, prima oară, după un minut, apoi după câteva secunde și tot așa. Si am capitulat epuizată, fiindcă nici măcar eu, cu toată perseverența de care mă învinovățesc, nu i-am rezistat, dar nici mie însămi nu mi-am rezistat.

Azinoapte am auzit-o destul de în miez de noapte, a avut nevoie de câteva secunde, în care i-am auzit foșnelile și i-am intuit mișcările, apoi a ajuns. S-a aruncat în pat și și-a început foiala cu care m-a obișnuit, pe care nu insist s-o anulez. Dar a facut o prostie, nu conteaza ce, care m-a înfuriat. Am privit-o aspru prin întuneric și, fără să insist, am trimis-o din dormitor. A plecat, neschițând vreo urmă de protest. A înțeles că a greșit și, ca niciodată, n-a mai încercat să revină toată noaptea. Am tras o vreme cu urechea înspre ea și am înțeles la rândul meu că pot să mă culc liniștită.

Către dimineață, Kiti a revenit la baza ei de siguranță, veselă, înțelegătoare, mai înțeleaptă, fiindcă a aflat în miez de noapte că timpul duce furia departe, în spate, iar că mamei îi trebuie doar un surâs să mai uite de insistențele ei nebune.

Ți-am luat regele!

M-a prins în curtea grădiniței și nu mi-a dat șanse prea mari să o refuz, vă rog, nu spuneți nu, duceți-l la turneul de șah, a fost selecționat de către profesoara de șah, recunosc, m-a luat cât se poate de surprinzător această rugăminte a domnișoarei responsabile cu cluburile copiilor, cum, Felix la turneu de șah, cum, Felix știe măcar ce fac toate piesele de pe tabla de șah, mi-am pus legitim întrebările acestea, pentru că Felix nu are încă cincisprezece ore de șah, deși știu că îi place clubul de șah, fiindcă el îndrăgește mult turele, mai ales pe cele albe.

Așadar nu am refuzat și l-am dus vineri seară, în prima zi a turneului “Cei 3 căluți’, un open elvețian de șapte runde, pentru prima rundă. Felix nu s-a arătat foarte dornic să participe, ‘doar astăzi’, a fost el de acord, mai ales că erau bunicii, verișorii acasă la noi, mi-am spus că astfel împăcăm pe toată lumea, băiatul se va juca un sfârșit de săptămână întreg cu rudele sale, iar cei de la școală vor aprecia participarea lui la turneu. Doar că, odată ajunși la hotelul ce a găzduit turneul, Felix m-a lăsat la ușa încăperii și s-a alăturat copiilor strânși în jurul tablelor de șah, începând să mute piese, să le aranjeze, să interacționeze cu copiii, într-un fel ce mi-a arătat că atracția băiatului nostru mic pentru jocul de șah, probabil datorată pieselor sale cu nume de poveste, este reală și vie, liniștindu-mi puțin nedumerirea iscată de motivul prezențelor noastre acolo. Aflând mai apoi că participarea lui Felix costă cincizeci de lei, am decis că vom rămâne doar dacă Felix va dori să revină pentru următoarele șase runde, iar întrebându-l pe protagonistul meu de posibilitatea de a reveni, am fost din nou uimită de acceptul său, deoarece insistase vehement să joace o singură partidă, în acea zi și numai în aceea.

L-am așteptat în holul hotelului, a ieșit după vreo douzeci de minute, învins, dar vesel, jucase cu albele, ceea ce l-a bucurat, un motiv de bucurie destul de des întâlnit printre jucătorii cei mai mici de șah și încă unul în plus pentru Felix, doar a avut ambele ture albe aproape tot timpul (până nu au dispărut de pe tabla de șah), luate cu vreun cal sau o regină, cine mai știe?

Acasă bunicul și Horica l-au încurajat, l-au provocat la alte partide, jocul de șah a fost astfel prezent tot sfârșitul de săptămână în casa noastră, Horica este tare încântat că are în fratele său un partener tot mai sigur de șah. A doua zi a mai pierdut două runde, dar a și câștigat una, iar în ultima zi a pierdut una, a făcut o remiză și a câștigat-o pe ultima, astfel încât micul nostru șahist a obținut un onorabil loc douăzecisiunu din vreo treizeci de participanți, dar mai cu seamă a obținut înțelegerea noastră pentru mai noua sa pasiune, de fapt o descoperire întâmplătoare și fericită a unui joc frumos. Cu două ture albe, elegante, îndrăgite.

Matematica din privirea lor – o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea ‘ce este matematica pentru tine?’,  ‘cum arată o lume fără matematică?’, mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia ‘univers de forme’ și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Când umbra mea mă eclipsează

 

Am nevoie de umbra mea. E asigurarea mea că cineva trimite o rază de lumină spre mine. Fără umbră nu aș reuși să mă țin în picioare mai mult decât câteva secunde, căci m-aș dezechilibra și m-aș prăbuși sub povara incertitudinilor sau autosuficienței mele. Sau poate aș lua-o în sus, haotic în zbor, neapăsată de greutatea niciunui reper și m-aș pierde în spațiu, printre extratereștri. Gândul că în timpul unei zile există momente în care îmi pot privi umbra în ochi este confortabil, pentru că trebuie să o văd, este vindecător să o privesc. În plus, ea este adesea comică, aproape hâtră, fiindcă pare că abia așteaptă să își râdă de mine, arătându-mă deformată, așa cum nu aș vrea să cred că pot fi percepută. Și totuși, chiar și acea arătare întunecată, urâțită sunt tot eu. De fapt, umbra mea poartă rareori aceleași măsuri la haine cu ale mele, ba este mai umflată, ba mai alungită sau mai disproporționată. Umbra mea este prea versatilă, mă amețește arătându-mă mereu alta. Știu de ce o face, ca să mă facă să mă pot bucura de mine, tot timpul cealaltă. Îmi ador umbrele lungi și subțiri ca prăjinele, cu astea mă țin cel mai ușor pe picioare la verticală, dar și oblic, așa, ca un săritor cu schiurile, ceea ce îmi dă sentimentul că sunt importantă, și chiar sunt, căci am brațele extrem de lungi și pot să devin dirijorul umbrei mele nesfârșite, dacă vreau. De umbrele difuze, șterse, grase sau cocoșate mi-e frică însă, așadar, ca să îmi înving teama, le iau în derâdere, ajung să fiu ironică, apoi, când mă satur de ironie, le ignor, întorcându-le spatele. Ce este interesant la umbrele astea este că ele nu par a îmbătrâni, așa ca noi. Ăsta este un gând reconfortant, ceva din mine să rămână mereu proaspăt, mereu neobosit, mereu curios, perseverent. Și încă fără să dorm vreodată. Și mai interesant este că ele nu mă judecă și nici nu mă condamnă vreodată, doar insistă să mă oglindească. Ce să mai zic, am o umbră, o minune!

 

Ne jucăm fazan? Vreau să zic cu un fazan?

Odată ce am ajuns în fața casei, murmurul motorului mașinii a alertat musafirul neașteptat din curte, iar alerta ce l-a făcut să se agite l-a aruncat zgomotos în aer, acolo unde am zărit deodată o găină uriașă, evadând prin cer cu niște bateri nebunești din aripile maronii, din care s-au desprins câteva pene ciufulite într-un zbor lin, nevinovat către pământ. Până când penele risipite au ajuns să atingă pământul, găina uriașă a dispărut ca vântul din raza mea vizuală, iar eu am rămas, frecându-mă la ochi a nedumerire, oare de când zboară găinile? Am ieșit apoi din încurcătură, amintindu-mi că găinile nu zboară, iar noi, oricum, nu creștem găini, deși Horica a pomenit despre asta la un moment dat, și că pe câmpul ăsta trăiesc mulți fazani, știți, găinile alea sălbatice, maro, uriașe și zburătoare.

Răspuns la întrebarea din titlu: dacă sau când îl prindem!

Unde și de ce îmi dispar mereu lingurițele?

Am, avem multe întrebări nerăspunse, poate încă neformulate, poate încă neștiute, poate prea neînsemnate, poate prea sofisticate, poate fără răspuns, cu răspunsuri pe care vreau sau nu vreau să le aud sau cu răspunsuri de care sunt prea-plină. Sunt și eu câteodată unul dintre prea-mulții părinți ce nu contenesc cu întrebările, ce se găsesc adesea întrebând și întrebând retoric, căci a întreba este un lucru bun și este inevitabil, fiind expresia rațiunii, însă care se pierde adesea printre întrebări întrebătoare, de care se teme, dar se și leagă cu râvnă și speranță. Să întrebăm din curiozitate științifică ar fi cât se poate de minunat, numai că pe măsură ce copilul crește, ne găsim copleșiți de întrebări banale, neștiintifice, pentru care suntem nevoiți să născocim răspunsuri imediate, bune sau proaste, noi sau vechi, interesante sau mai neinteresante, numai să fie răspunsuri, pentru că întrebările zilnice nerăspunse se lasă cu lacrimi și durere, iar noi suntem extrasensibilizati de prezența lacrimilor și a durerii.

Întrebați, dragi părinți, întrebați, dacă aveți întrebări la care credeți că veți găsi un răspuns sau două, pentru că întrebările voastre se vor duce către o minte sclipitoare și un spirit curajos și liber, o să încerc și eu să fac același lucru, însă, deocamdată, nu pot să-mi iau mintea de la întrebarea ce mă macină de aseară, de când am realizat că iarăși nu mai găsesc nici o linguriță cu coadă lungă în toată casa, și anume: unde și de ce îmi dispar mereu lingurițele cu coadă lungă? Oare Kiti știe?

Directe

Felix a găsit o fotografie veche cu părinții lui și și-a dat seama că cei din poză suntem noi, deși nu ne-a recunoscut din prima. El spune că indiciul principal a fost ‘tati, cu fața aia a lui’. Zic, în circumstanțe ca asta, că e avantajos să deții un anumit tip de față, mai exact de-asta, recognoscibilă, ca a lui tati.

Când iubești pe cineva, poți să îi spui în glumă și de drag cuvinte care pot părea urâte în alt context, i-am spus lui Felix, ca să îi mângâi bosumflarea survenită în urma ‘alintului’ meu, ‘grăsunelule’. Se pare că a înțeles foarte bine ce i-am spus, întrucât de dimineață și-a justificat apelarea ‘cap sec’, aruncată surioarei lui ca urmare a unei mici neînțelegeri cu ea, prin faptul că el o iubește pe Kiti și poate să îi spună ‘cap sec’ din iubire. Hmmm, aș zice că lecția aceasta îmi poate folosi mai degrabă mie, cap sec ce sunt!

Mămica zilei

Mămica zilei, eu sunt, așa zice Felix, tot el zice mult și zicând, își mai cere dreptul de a își vedea papionașul, da, are un papionaș negru agățat de gulerul cămășii lui noi, albă, cu steluțe minuscule, negre, cincizeci de lei noi, adică lei, că nu mai sunt noi de ani buni, ce face parte din ‘echipamentul’ lui de scenă pentru când va susține primul lui recital de pian, la un palat, eu nu vreau să cânt la un palat, mai zice el, dar de ce nu ai cânta și la un palat, pentru că mi-e rușine, bine-bine, știu eu cum să uiți de rușine, da, zice el, și eu știu, un dinozaur într-un camion ar putea să îl facă să uite de rușine, de aceea aplicăm metodă indezirabilă de educație și promitem marea cu sarea, de fapt, dinozaurul în acel camion, el tot insistă să și probeze papionașul, așadar stăm bine, mersi.

Si Kiti, în această dimineață, mă crede mămica zilei, deși nu o spune explicit, altfel de ce mi-ar deșerta cu gest delicat întreg borcanul cu cereale direct pe gresia din bucătărie și de ce ar face același lucru în mijloc de bibliotecă cu paharul de suc nebăut și uitat de Horica aseară pe birou, eu sunt deja copleșită de găsirea papionașului de mai sus printre maldărele de haine, genți și plase, distribuite într-un delușor simpatic în plin hol de intrare în casă de către Kiti, așadar îl declar pe tati taticul zilei, mersi de ajutorul cu mătura și fărașul, apoi cu mopul, tăticule al zilei, iar pe mai departe să îmi arate, tot Kiti, că într-adevăr nu glumește când mă înscăunează admirativ mămica zilei, căci, aflându-ne amândouă în baie, ca în fiecare dimineață, îmi zâmbește încântător și mă poftește să o alint cu o pată discretă de fard de pleoapă, o atingere ușoară de ruj pe buze și unul, hai două, pufuri de parfum îmbietor pe rochiță, așadar stăm bine, mersi.