Tensiuni

by maria, Posted on 30/05/2016

Zilele trecute mi-a apărut înainte un text frumos, deși cam ascuțit la rememorare, despre cum a râs și-a râs odată Kiti până la epuizare, a noastră, nu a ei, iar pentru că mi s-a părut frumos (fiindcă nu toate îmi plac, recunosc), l-am scos în față. Ei bine, duminica ce tocmai a trecut, Kiti a râs din nou exasperant, ca atare, nu pot spune cu certitudine că durerea de cap ce mi s-a construit treptat, bineînțeles, în cap s-a petrecut din cauza soarelui brutal arzător pe care l-am îngăduit să ma atingă nemijlocit, desigur, tot pe cap. Continuitatea neiertătoare a crizei bizare de râs a revelat existența tot mai puțin surprinzătoare a unei categorii de oameni fericit discreți, care nu simt neapărat nevoia să se holbeze întrebător la copilă, ceea ce doresc cât mai multora dintre noi. De dimineață, deși râsul a părut să fi încetat, cefaleea a rezistat, ceea ce nu este un fapt negreșit de mirare, întrucât niște hohote care hohotesc ore în șir au putința să impresioneze prin reverberație intracraniană un aparat otologic sensibil și, evident, hipersensibilizat. Din fericire, împotriva tensiunilor pe care, în general, orice lucrătură (hi, hi) zeloasă le produce există cafeaua sau licoarea absolută, deopotrivă exotică și familiară, fără de care încă multe alte încordări nenecesare s-ar cere demonstrate. Și nu doar cafeaua. De exemplu, ochii și, prin ei, privitul sau, mai bine, admiratul. Felix este complet de acord că acțiunea de a privi (chiar fără admirație) te poate elibera de tensiuni, mai cu seamă de tensiunea de a fi urmărit din spate, lateral sau de oriunde, de aceea, fără a avea știință de vreo atare tensiune, el privește încântat și cu oarecare gelozie planta cu ochi din imaginea de dedesubt. Apoi, este de neignorat că a sosit vara.

Impresionabil

by maria, Posted on 25/05/2016

Unii nu au nicio problemă să plece din loc în loc, nici eu nu am neapărat, dar alții (sau poate chiar aceiași cu acei ”unii”) nu au probleme nici atunci când pleacă, ei pleacă pentru că trebuie să plece pur și simplu, ”la (eventuală) revedere” și-au plecat. Mie mi-e greu și aș lăsa greul să mă mai apese încă o vreme, și chiar îl las, numai pentru a-mi aștepta sufletul să mă prindă din urmă. Așa că îmi cer mie însămi o scurtă amânare, iar de regulă mi-o și acord, apoi mă mut timid, cu grijă, iar înainte de a mă despacheta, folosesc un pic de răbdare, acest panaceu salvator al sufletului. Poate că timiditatea îmi este scut de protecție, poate că mi se dirijează deloc întâmplător să mă ascund de lume când o fac, îmi spun adesea că nu-mi trebuie nimeni în jur, pentru că nicio întâlnire nu mă lasă rece, nici măcar cele din vis, ca să vezi ce impresionabilă mă găsesc să fiu, din senin, din iarbă verde, în special din iarbă verde și senin. Poate că de-asta iubesc florile și animalele, dar mai ales copiii, chiar îmi amintesc cum o prietenă dintr-ale mamei i-a spus odată despre mine, cu ușoară îngrijorare, că fără copii, aș fi foarte tristă, dar eu nu sunt tristă, sunt doar timidă și, poate, prea impresionabilă, că despre asta scriu acum.

Impresii

by maria, Posted on 19/05/2016

Uit pe moment visul, dar am sentimentul că el nu contează, cum nici nu contează de fapt, visul nopții fiind punctul pus astăzi zilei de ieri, sentimentul neînsemnătății viselor visate este de bun augur uneori, ca acum, când trezirea se suprapune peste un vid sănătos de impresie care nu se poate decât umple, la început este lumina caldă, roșie revărsată din inimile lui Kiti, da, inimile, cea deschisă, din pieptul copilei cinstite, apoi cele ordonate în geometrie estetică, de pe perdelele încăperii ei, impresionabilă mă pregătesc să-mi fie dimineața timpurie, dar parcă gata coaptă, dac-ar fi să mă iau după sclipire, drumul lung al joii mele are grație, nu drumul în sine, deși până și acesta este nesperat de nepopulat, ci drumul pe care-l fac în deplina lui dependență de alăturarea grațioasă a tuturor copiilor mei, pe care-i las pe rând la școală, iarăși farmecul scump al dialogurilor hâtre cu adolescentul, care-mi spune despre ”dicromaticul” său prieten, de care eu îndrăznesc să râd pentru confuzia pe care o face între termenii dicromatic și discromatic, Horică îl apară, dar eu sunt neînduplecată cu argumentul că Horică însuși știe despre sine că este miop, nu mop, asta-l distrează desigur și-l las plin de dispoziția de a glumi, ”azi am un chef nebun de râs”, în același timp relevarea gândului său este în stare, și ea, să mă impresioneze, mai apoi senzația amestecată de teamă intermitentă cu prietenie cinstită față de animale la întâlnirea uriașului lânos pe care-l fotografiez, vorbindu-i, nici Negruzzul nostru nu mă lasă indiferentă, tolănit cu spatele blănos pe poarta încălzită de soare, fiindcă-mi vorbește caracteristic, bizar, ca o pisicuță, mă determină să-l îmbrățișez, zâmbind, să nu uit impresia florilor, mai impresionabile de cât oricând, cinstit vorbind, și altele, și altele.

Necompetitiv

by maria, Posted on 18/05/2016

Felix se învârte în cercuri concentrice. În mijloc levitează niște cuvinte formate din litere neastâmpărate. Le știu pe toate foarte bine, îi coase el centrului un înveliș, și nu mă interesează cât de repede le pot înșirui literele. Este concurs de ”spelling”, iar eu nu sunt competitiv! Ha, ha, ha, mi se pare amuzant atributul pe care singur (nu) și-l dă. Nu ești competitiv? Nu, concursurile mă fac să mă simt nedreptățit, uite, ieri, la ”spelling” am vrut să mă corectez, fiindcă din grabă am zis greșit, iar juriul m-a dat afară. Sunt sigură că juriul a respectat regula jocului, uite, ca să nu fi greșit, ar fi trebuit să repeți cuvintele. Nu este un joc, pentru că eu SUNT jucăuș!

Poftiți, vă rog!

by maria, Posted on 17/05/2016

Amândoi iubim să ne primim oaspeții. Catinca pare în total acord cu noi, pentru ea oaspeți acasă înseamnă mai multă libertate, mai puțin control sau, cu alte cuvinte, libertate controlată cu moderație. Se aud bătăi în ușă. (De fapt, se aude motorul unei mașini pe aleea din fața casei.) Binevoitori dorim să ne întâmpinăm oaspeții, numai că bunăvoința se amestecă cu îngrijorarea pe care subita alertă a fetei ne-o transmite nemijlocit. Secundele de bucurie pentru primirea prietenilor nu au continitate, cum nu are logică nici înlănțuirea clipelor de necesară concentrare asupra dinamicii crescânde a copilei, se strâng în mănunchiuri haotice de senzații rupte, apoi, cum alerta fetei se face îndrăzneală, se mai limpezește negura de impresie, fiindcă lăsăm oaspeții pierduți în antreu și alergăm absurd după fată spre bucătărie. Primirea politicoasă cu care am voi să ne invităm musafirii în casă se metamorfozează într-o comicărie stranie, Kiti ne pune la subtilă încercare priceperea, ea deschide în grabă neobișnuită ușă după ușă și pătrunde semijucăuș în toate spațiile ei interzise. Calmăm oarecum scena de primire, prietenii ne respectă fâstâceala perfect adaptată, ei așteaptă calmi să treacă valul. Valul nu trece curând sau nu atât timp cât intrările în bucătărie pentru a prepara o cafea și un platou cu prăjiturele nu se termină, în cele din urmă agitația gazdelor se limitează la protejarea strașnică a tăvii cu bunătăți, ceea ce, noi recunoaștem veseli, este un parfum de fericire.

Creștere

by maria, Posted on 16/05/2016

Deodată, către miezul nopții, pornește și plânge. Printre cele mai tulburătoare experiențe de părinte. Sar ca arsă de pe canapea, într-o clipă sau mai curând mă arunc în pat, deasupra băiatului. Temperatura corpului se simte normală prin fruntea înaltă, enteroviroza de ziua trecută perturbă mai degrabă conștiința, iar intuitiv, Felix a aproximat fidel cauzalitatea dintre durerile abdominale și cele de cap, pe care le-a resimțit, el și-a explicat ușoara cefalee prin ”enervarea dată de durerea de burtică”. Plânge, dar nu poate răspunde tirului netot de întrebări, din fericire, suntem părinți puțin încercați de îmbolnăvirile propriilor copii, de unde tulburarea. Plânsul din somn trece sfâșietor în plâns în trezie. Cum te cheamă, cine sunt, cât înseamnă un sfert și altele, la fel de iraționale, de parcă monștrii din vis ne îngrozesc după vreo rațiune chibzuită. Începe în sfârșit să ne ofere răspunsuri, mai întâi absurde, ca ”plâng pentru că dansează Horică”, apoi tot mai limpezi, ca ” un sfert din cât?”. Rămâne bunînțeles că va dormi cu mine restul de noapte, dar mai întâi îi propun să coborâm împreună la bucătărie să își bea ceaiul pe care nu l-a mai băut înainte de culcare. Îl ajut să coboare din pat, apoi, mână în mână, coborâm. Cum mergem noi așa, în liniștea și semiîntunericul nopții, am o revelație. Copilașul este uriaș, mult prea mare decât îmi închipuiam. El se poartă ca un pui care se cere ocrotit, numai că îmi apare deșirat. Tresar, trăiesc un șoc de înțelegere. Cât timp a trecut de la ultima pervertire a percepției? Îl învelesc pe Felix cu o pătură uitată de o vreme în pătuțul bebelușilor noștri, acolo, în pătuțul încăpător, plutește un aer de limpezime și duioșie care îi alină și îi țin somnul lin.

Și visarea

by maria, Posted on 09/05/2016

(continuare)

În timp ce îi direcționez mâinile spre bara ruginită, fiindcă mi-e mie nesigur pământul sub picioare când îmi las ochii să vadă nestatornic apele de dedesubtul nostru, darămite lui Kiti, cum i-o fi?, ca s-o îmbrățișez din spate și să-mi sprijin cu încredere capul pe umărul ei drept, ne ținem astfel comod într-o pace rară, ea își privește din timp în timp frații-pescari, de la vreo șase metri depărtare, cum lansează, așteaptă câteva secunde, mulinează, apoi se mută ușor din loc și-o iau de la capăt ca-ntr-un dans oarecum complicat pentru necunoscători. Ii admir și eu cu drag, Horică-un pic agitat să reîntâlnească monstrul cu care a dat odată ochii, iar Felix-agitat să ajungă mai repede acasă, mai ales că lui i-a surâs deja norocul, a prins mai devreme un șalău mititel, pentru el pescuitul este mai degrabă o activitate de împrietenire cu fratele său, nu pentru că nu ar fi prieteni, ci pentru că este fratele mai mic. Am vreme de visare, dispusă fizic și emoțional cum mă aflu, căsuța pescarilor împresurată de ape, stufăriș și sălcii, caldă, primitoare și amorțită de un soare arzător nesperat mă transpune într-o lume aventuroasă și veselă, copilărească, poate ca-n Huckleberry Finn, de aceea vreau s-o fotografiez frumos, la fel cum o văd cu ochii minții și reușesc s-o fac. Sunt singură doar cu copiii și câinii și câmpul nemărginit și lacul și visarea și ritmul lent al vieții și gândul către biciclistul nostru și egretele-superbele și pescărușul acela ireal de albastru și…

Lacul

by maria, Posted on 09/05/2016

Mult mai intens își exprimă intențiile, dar, mai ales, nemulțumirile, decât o făcea acum o vreme Kiti. Răbufnirile îmi apar deodată ca răbufniri, după o altă vreme de când au început să fie, fiindcă nimeni nu le-a luat cu adevărat în seamă de prima oară. Astăzi, Kiti se opune mai ferm și afirmă mai categoric, dar cel mai chinuitor îi este țipătul. Noroc că există lacul. Dar undele înțepătoare ale glasului tensionat nu se răspândesc multiplu și calm ca cele dinăuntrul lacului, așa că, privind dinamica fascinantă, nesfârșită a apelor, Kiti și cu mine ne găsim alinarea sperată.

Ca fetele

by maria, Posted on 05/05/2016

Termenul pentru a vedea aproape perfect, în cazul lui Horică, este atât de scurt, încât mereu ajung cu o clipă înainte de a-i scădea drastic vederea la magazinul cu lentile de contact. Folosesc clipa de dinaintea scăderii drastice a vederii (stați liniștiți, clipa asta este relativ lungă la cât de scurtă îi e vederea), pentru a o plimba pe Kiti prin câteva alte magazine. Este bine dispusă, iar cât muzica nu reverberează în torace, rămâne așa. Caută atingeri variate, cu mâna ușoară mângâie controlat anumite texturi. Rupe o etichetă care iese asimetric din deschizătura gâtului unei bluze. Se oprește din timp în timp să-și potrivească un pantof, eu n-o aștept, pentru a n-o încuraja în gestul repetitiv, apoi grăbește pasul pentru a mă lua de mână. N-o las să cânte, ea parcă ar dori s-o facă, oricum ne însoțesc priviri obraznice, care mă stimulează să-mi imaginez un joc în care jucătorii trebuie să facă cele mai discrete acțiuni, astfel încât să atragă atenția și să pășească pe privirile celor curioși, joc al cărui câștigător este cel care ajunge cel mai departe, fiindcă are priviri curioase de care să se sprijine. Mai încolo vrea să dea mâna cu un manechin-copil, dar se sperie tare, tresare vinovat când îl dărâmă cu zgomot la pământ. Se bucură, pentru că își agață degețelele de sacoșa unei doamne, iar aceasta se sperie, icnind larândul ei. O nemulțumește să probeze o jachetă, mimica ei îmi spune, ”parcă nu asta ne-a fost înțelegerea”. Renunț la astfel de cochetării, în definitiv are dreptate, nu asta ne-a fost înțelegerea. Pe scara rulantă ne rulăm obrajii în contact apăsat, e natural parfumată ca o lăcrămioară. Plecăm acasă.

Printre altele, acasa copilăriei

by maria, Posted on 04/05/2016

Îmi privesc fotografiile adolescenței cu mult mai multă îngăduință decât am făcut-o până acum. Sunt aceleași, bineștiutele, amestecate într-o cutie mare de carton, fac o împletitură dezordonată ce sfidează timpul riguros, până la urmă cu toatele sunt numai un prezent, prezentul emoționant al rememorării de-a valma. Mi se prevestește încă de ceva vreme sentimentul de toleranță față de propria-mi imagine adolescentină reflectată în cele câteva fotografii peste care dau, îmi revin în minte mai multe vise visate de curând, în care se petrec întâmplări imposibile din perspectiva timpului continuu curgător, eu-liceana alături de liceanul prezent al vieții mele, apoi înțeleg că bunăvoința cu care mă surprind dăruită, aceea care mă predispune la admirație mai degrabă decât la dispreț, vine natural din iubire și dorință de împăcare, a mea cu iubiții lumii mele care mă schimbă schimbându-se și a mea cu mine cea schimbată. Frumusețea ubicuă a adolescentului oricărei vremi merită descoperită și cinstită de dragul lui și al celui care-o caută. Paradoxal, în vreme ce timpul curge neîngăduitor, tot timpul, cel trecut al amintirilor, dar și cel prezent al momentului imediat trecător mă transformă într-o mamă (momentan) indulgentă. Din fericire, descopăr că îngăduința nu are caracter compulsiv, însă are inerție. Cred că din motivul ăsta scriu acum.

Sâmbăta în care pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie

by maria, Posted on 26/04/2016

Pe vremea, nu de mult dusă, când soarele strălucea mai văratic ca oricând în aprilie și pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie, cu toții am simțit că a venit momentul să zburdăm liberi pe câmpii. Am pornit încrezători, viteji de-acasă, dar în cele din urmă nu am prea zburdat, nici liber nu prea ne-am dezlănțuit, nici chiar câmpiile n-au fost tocmai câmpii. Poate puțin Horică să fi zburdat la un moment dat, cam până a condus cu șase zero, dar mai pe urmă, când adversatul s-a trezit, chiar dacă sprinteneala i s-a păstrat, a fost nevoit să apeleze la maturitatea sa de jucător serios ca să câștige meciul de tenis. L-a câștigat. Cum spuneam, libertățile noastre au ținut în limitele unor captivități felurite, iat-o pe Kiti, eliberându-și picioarele între pereții transparenți ai mașinii, iată-l pe Cătă, deblocându-se de termene și obligații de om muncitor tot din mașină, iată-mă pe mine, salvându-mă de gânduri și probleme cu suflet tremurător alături de Horică în acțiune și privește-l chiar și pe Felix, răsărind ca pisicile de mai sus din ierburi înalte într-o limită enervantă de hipersiguranță, lângă mama lui, dar totuși.

Respectabil

by maria, Posted on 25/04/2016

Băieții intră respectabil în vacanță, pe ploaie, cu o mică umbrelă sub care să încăpem toți trei, vin vrând-nevrând la mitingul din fața Ministerului Sănătății, organizat în sprijinul persoanelor cu autism. Expresia ”persoane cu autism” este coarda lor simțitoare, cum am mai spus odată, ca excentrica lor surioară să fie mai mult decăt o simplă și neînsemnată persoană cu autism, depinde și de ei, de căt civism pot demonstra încă de la vârstele lor fragede. Mă simt (ușor neîndreptățit) ca eroina interpretată de Sandra Bullock într-un film-siropel, gata să-mi îndemn copiii să se întindă cu trupurile pe asfaltul ud pentru o cauză nobilă, totuși nu este nevoie decât să coborâm de pe trotuar în ploaie, acestea sunt regulile mitingului, iar jandarmul de serviciu ține categoric să le respectăm. Ca să nu înghețe stând în ploaie, trimit copiii după țigări și cafea pentru o doamnă, după biscuiți și ciocolată pentru cine va dori, apoi, când așteptarea devine mai greu de suportat, îi trimit la magazinul de instrumente muzicale din apropiere, fiindcă acesta este oricând un loc plăcut și interesant. Între minutele cât lipsesc din adunare, copiii ascultă discuțiile adulților despre copiii lor cu autism, mereu îi îndemn să caute frumusețea sau bucuria din întâmplările pe care le aud povestite, mai degrabă decât tristețea, un sentiment prea ușor de stârnit celor necunoscători. Uneori, chiar și lor, copii crescuți cu autismul în bătătură, tristețea le este mai la îndemână, dar asta se întâmplă în special când întâlnesc năravuri necunoscute, la alți copii cu autism. Îi văd că zâmbesc la un moment dat, (dar ei zâmbesc și la multe alte momente date), zâmbetele lor, care îl îmbrățișează pe al meu, îmi dau o stare de bine, în ciuda ploii și a spatelui care se lasă simțit.

Despre misiuni

by maria, Posted on 22/04/2016

Fără poate s-o știe, Kiti este un ambasador al libertății. Pe mine, una, mă eliberează de când o cunosc de prejudecăți și, pentru că o cunosc de foarte devreme în existența mea, înțeleg că suntem sortiți să ni se prejudicieze constant, apoi crescător pe măsură ce înaintăm în vârstă gândirea critică. Nouă, oamenilor. Suntem norocoși, uneori fără s-o recunoaștem. Noi, familia. Cu părul ei, odată curgător nestânjenit peste umeri, astăzi abia desenându-i conturul perfect al capului, Kiti nu sfidează, pentru că îndrăzneala ei nu este practic o îndrăzneală, ci vestește sau prevestește un timp al îngăduinței față de sinele impresionabil al fiecăruia. Forma este adesea definită aleator în timp, pe când fondul nu poate fi niciodată un rezultat întâmplător al ființei. ”Nu sfidează” nu este deloc un detaliu lipsit de importanță în filozofia mea de viață, pentru că mă doare lejeritatea și disprețul etalat față de fondul emoțional care ne structurează. Sunt adepta frumosului clasic, de aceea mă simt privilegiată să mă emoționeze putința de învățare a omului.

Gânduri

by maria, Posted on 20/04/2016

Vin de la o masă rotundă pe tema programului încărcat al copiilor noștri, rămân apoi să mă gândesc cum stă treaba cu aspirația la performanță. Cum performanța copilului (sportivă, academică, artistică) este precedată și acompaniată de nenumărate ore de antrenament începute de la vârsta lui foarte mică, este evident că, substanțial, alegerea de a performa într-un domeniu este a părinților. Dacă astfel stau lucrurile, părinții trebuie să înțeleagă că sunt responsabili pentru consecințele ce decurg din alegerea făcută, fie ele bune sau rele, astfel ei vor putea evalua cinstit și la timp potrivit efectele instruirii pentru performanță. Aș spune că o încurajare mai onestă pentru copilul meu decât ”dacă vrei, poți” (cu varianta, ”dacă eu vreau, tu poți”) este ”dacă vrei, poți să încerci”.

Renunț la grădinița de legume de acasă destul de ușor, dar, e drept, hotărâm asta împreună chiar după ce termin de curățat bucata de pământ de buruieni și uscături, așadar epuizată fizic de o muncă grea, cu care nu sunt obișnuită, renunț ca la un capriciu de vedetă, fără remușcări. Păstrez totuși fructele de pădure și plantele aromatice, iar acestea sunt mult mai mult decât niște biete fandoseli. În loc plantez o tufă gata crescută de boule de neige, îmi amintește de grădina bunicului din partea mamei, iar când citesc despre ea, sunt uimită de faptul că înflorește doar până în iunie, mereu am crezut că face flori până toamna târziu, poate numele sau poate mai degrabă proiecția atemporală a grădinii înflorite a bunicilor în mintea copilului.

Armonii

by maria, Posted on 15/04/2016

Îmi dă o stare bună să descopăr zeci de copii de toate vârstele înaintea recitalului de pian al școlii și nu mă gândesc prea mult la o eventuală apatie a părinților în alegerea studiului pianului, ca urmare a unui fason colectiv mai degrabă decât a unei convingeri personale, am încredere deplină că undeva, cumva, poate la un nivel greu de intuit, muzica și instrumentul care o emite ordonează fericit o lume sau mai multe. O lume intimă ordonată, o lume-reper pentru un viitor spirit critic sau esența ființării omului liber.

Tot așa, cu drag le observ copilașilor neliniștea din picioare, acolo unde se găsesc, sub claviatură, dinamica încântătoare a picioarelor este o oglindă subtilă a personalităților și încrederii micilor interpreți. Poți recunoaște adesea tensiunea trupului, timiditatea sau dezinvoltura temperamentului, dar și stăpânirea de sine și siguranța pe care orele de studiu le înlesnesc, însă nu este neapărat acesta motivul pentru care jocul picioarelor mi se pare atât de atrăgător, ci motivul se leagă în înduioșătoarea inerție a gestului copilăresc din timpul exercițiului pentru maturizare, un gest bineînțeles permis, mai ales când se întâmplă ascuns de propria privire.

În altă ordine de idei sau poate chiar în aceeași (iată unul din gândurile mele optimiste), în drumul nostru (lung) către școală ajung împreună cu băieții (desigur, nu pentru prima oară, deși puținătatea expresiilor fetei ne poate scuza entuziasmarea) să hotărâm că dacă există vreo certitudine pe lume în ceea ce o privește pe Kiti în afara iubirii ce i-o purtăm, atunci aceasta trebuie să fie înzestrarea copilei cu simț muzical, pentru că iat-o din nou pe Kiti fredonând voce de clarinet și alte instrumente, în ton congruent cu cel de pe fundal. ”Ce folos?”, s-ar putea întreba pragmaticul și ”oare?”, ar putea pune la îndoială scepticul, numai că atât folosul, în primul caz, cât și exactitatea, pentru celălalt, sunt noime inventate atât timp cât bucură pașnic un grup simțitor de oameni.

Copacul

by maria, Posted on 13/04/2016

Vă aștept la copacul bătrân, atât îi spun prin telefon copilului, copilului singur împreuna cu alt copil dintre ai mei singur, fără să recunosc chemarea bătrânului apoplectic, ce începe și-mi secretă despre un alt viitor de singurătate, mereu altul și altul, îmi vorbește de parcă ar trebui să-mi amintesc fiecare infinitezimală descuamare, de parcă iluzia clipei fericite n-ar fi adevărată, de unde știi tu, copacule vorbitor, de unde știi cum e când cresc copiii?

Relative

by maria, Posted on 11/04/2016

Atât de mult verde deja, încât ploaia pare redundantă. Nu este, iar săptămâna începe amețitor, cu surpriza unei tufe mărețe de leuștean crescute parcă pe ascuns. Buruienile nu mai sunt de mult surprinzătoare, iar de ieri nici nu mai (prea) sunt. Secretul curățării de buruieni a straturilor de lalele este libertatea îngăduită de a îngenunchea pe pământ, chiar și îmbrăcată în pijama roz. Roz este, de data asta, un element redundant în fraza de mai sus. Nu pentru Felix, care dorește să afle de ce am în garderobă mai multe pijamale roz. Și totuși verdele predomină, ceea ce ar putea explica imprimarea genetică a nevoii de verde. Leuștean și mentă pentru mine. Nu mă laud cu stimulente subtile.

Sfârșitul de săptămână ne apare unora mai lung acum, de exemplu, nopțile lui Felix s-au spațiat prin perceperea intensă a unui coșmar, apoi a unui vis frumos, acesta din urmă legat de subiectul cărții citite cu o seară înainte. Iată o motivație norocoasă de a continua să citească (nu are sens să speculez că determinarea ar fi inversă, citește și vei visa frumos, întrucât, chiar de-ar fi o speculație corectă, nu ar ajuta la nimic). In cazul lui Horia, visul frumos s-a înfăptuit mai întâi, o zi întreagă numai pentru bucurie, niște repetiții muzicale, apoi o dupăamiază pe baltă, împreună cu Felix. Cât despre Kiti, aș putea spune că liniștit înseamnă mult, întrucât mulțumirea sufletească permite senzațiilor felurite să existe, în contrast cu nervozitatea, o stare afectivă acaparatoare, epuizantă și respingătoare. Așadar în liniște, atingerile ei au fost mai blânde, vorbele-mai clare, somnul-mai domol, atenția-mai vie, iar gustul-mai rafinat.

Alegerea grimasei lui Negruzzu de mai jos nu este întâmplătoare, cum nu trebuie nici tradusă drept sperietoare, iar dacă acest câine ar fi urangutan, aș putea să jur că nu a făcut decât să mă imite pe mine, pentru că este exact dispoziția cu care îmi încep eu săptămâna, ceea ce vă doresc și vouă, desigur.

Compar. Pot mai bine!

by maria, Posted on 08/04/2016

Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu mine (și mi se năzare), cea din fotografie sau chiar cea din oglindă, aș face-o pentru a afla cum ne deosebim noi două, mai degrabă decât cum ne asemănăm, fiindcă asemănarea noastră îmi este încă de multă vreme o sănătoasă prejudecată. Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu tine (și mi se năzare), aș putea-o face tot pentru a accentua chipurile în care ne deosebim, mai repede decât pentru a contura asemănările dintre noi, numai că de data asta preconcepția nesănătoasă ar fi judecata de valoare asupra diferențelor înregistrate. A compara. Acțiunea iscusită de a semnala deosebiri între entități împotriva prejudecăților sau acțiunea dezolantă de a compromite, adesea inconștient, reciprocitatea relativă a acestora. Să comparăm cu judecată, fără resentimente, în cinstea putinței de a o face drept.

În progresie aritmetică, puțin câte puțin

by maria, Posted on 05/04/2016

Nu neapărat imboldul estetic mă trimite să fac schimbări în camera fetei, pentru că, chiar așa goală, lumina aparte, filtrată prin draperiile cu inimi roșii stilizate, și patul simplu din lemn, pe care Kiti îl mută de colo-colo, ca un marinar cu barca lui, o fac o cameră frumoasă în care eu însămi vin când caut liniște. Dar de curând, Kiti își petrece mai mult timp decât în trecut în camera ei poate prea liniștitoare. Nu caut să construiesc un spațiu excesiv, ci îndrăznesc să compun un spațiu controlat-excesiv, astfel încât Kiti să învețe să-și orienteze rațional exagerările către camera ei întru împlinirea nevoilor senzoriale. Ajung să îi pictez un perete, iar Kiti răspunde minunat invitației mele de a simți ordonat mediul ei, ea îl privește cu atenție, apoi îl atinge, vrea chiar să-i absoarbă prin nări prospețimea pe care o intuiește și eu îi înțeleg perfect impulsul de contiguitate, întrucât timpul petrecut pentru decorare mi-a fost mie însămi revelator pentru vigoarea uimitoare pe care contactul simțurilor cu materialul ți-o poate da.

Metropolitan

by maria, Posted on 04/04/2016

Culoarul opac de trecere către stația de metrou îl neliniștește pe Felix. Este prima lui călătorie cu metroul, iar asta îl ambalează într-un năucitor amestec de trăiri. Un pic euforic, când se găsește singur pe scara care rulează coborâtor în paralel cu cea pe care suntem noi, ceilalți, aleargă urcător până la capătul scării coborâtoare, apoi ne prinde din urmă pe scara noastră rulantă. Vuietul tot mai intens și rafala crescătoare de vânt anunță metroul, Felix îl caută fascinat cu o aplecare înainte a trunchiului. Mi-era dor de expresia desăvârșită a mirării pe chipul copilului. Când apare în viteză din tunel, Felix tresare, iar contrastul cu impasibilitatea etalată de Kiti este extrem de amuzant. Suntem pregătiți să urcăm în vagon doi câte doi, Horică îl conduce pe Felix către coda vagonului, eu rămân cu Kiti la barele din centrul lui. Îi urmăresc pe băieți de la aceasta oarecare depărtare, Horia își apostrofează responsabil fratele, pentru că îl observă clătinându-se odată ce metroul se pune în mișcare. Ne zâmbim discret și, pentru că ne-am echilibrat trupurile cu starea de mișcare și emoțiile cât de cât, mă surprind amintindu-mi de prima mea tinerețe. ”Urmează stația Unirii, cu peronul pe partea stângă” anunță oficial o voce de femeie, iar Felix o îngână distrat. Cu un gest scurt, toți copiii află că este timpul să coborâm, către stânga, desigur. Oprirea relativ bruscă a trenului nu îl mai dezechilibrează pe Felix, care pășește pe pământ stabil hohotind nestingherit. Nu îl mai întreb, de ce râzi, pentru că inerția gândului rătăcitor mă ține încă o vreme calmă și imperturbabilă.

Aparte

by maria, Posted on 31/03/2016

În seara asta nu am haine de împachetat și pus în dulapuri. Nu am nici răbdare să aștept să se scurgă și ultimul firicel de nisip din clepsidra care-i numără minutele de spălat pe dinți lui Felix. O chem pe Kiti, o invit să ne aruncăm împreună pe canapeaua din hol. Trei minute întregi, sunt lungi cele trei minute de spălat dinții, ceea ce face ca îmbrățișarea în care mă ordonează Kiti să fie intensă. Nu spun prea intensă, fiindcă sunt recunoscătoare pentru că este. Totuși o să îi spun o îmbrățișare milităroasă, pentru că este fermă, chiar rigidă, dar asta nu o face mai puțin plăcută, în definitiv, acolo, în strânsoarea irevocabilă a fetei, obrazul ei este tot moale și elastic ca o minge de pluș. Mă supun și sper să mai țină. Ține, fiindcă din baia cu ușa larg deschisă către noi, Felix freacă dinții și tot scuipă zgomotos, de parcă ar vrea să tragă de timp. E plictisitor să te speli pe dinți, zice. Kiti tresare din când în când, tresăririle ei trădează o ușoară stare de nervozitate care mă străbate fulgerător și pe mine, dar pe care o detonez repede într-un ”de la gingie spre dinți și nu mai scuipa atât”. Apoi, acalmie. Uit de recunoștință, îmi mulez palma de obrazul ei, iar rotunjimea perfectă mă însuflețește. Kiti mă scutură scurt din îmbrățișare, dar eu mă repliez din căzătură exact când Felix mă strigă să mă duc la el. Cât îl săpunesc sub apa curgătoare, am vreme să fiu din nou recunoscătoare pentru cât de norocoasă mă simt.

Original

by maria, Posted on 25/03/2016

Ajunge să-i spun să facem niște poze și se oprește ca să îmi pozeze. Când ești model, te lași modelată, apoi dai expresivitate imaginii, fiind autentică. Autenticitatea este asul din mâneca fetei, poate că de-asta imitația îi este nenaturală. Îmi place să-ți pozez, îi văd în zâmbetul discret din colțul gurii. Nu știu de ce, dar și mie îmi place, în plus, am învățat să apreciez valoarea originalității încă de mică, de când i-am imitat pe cei mai mari din preajma mea și am tânjit să am blugi originali. Zâmbet original, intenție originală, posturi originale, iubire originală, prag de durere original și câte altele, un izvor nesperat de originalitate. Iar uneori ne este sete de Coca Cola. Vino pe iarba udă, mă trage după ea, vom face fotografii frumoase, mă ademenește când îmi observă reținerea. Eu o urmez, călcând cu grijă pe verdele originar de primăvară timpurie, deoarece când zice, ea știe ce zice. Trei-patru poze și multă liniște în jur.

O experiență frumoasă de învățare

by maria, Posted on 23/03/2016

Ca participant al workshop-ului organizat de profesorul Kevin Bartlett și organizat de școala Avenor College (mulțumesc!) pe o temă despre arta învățării, atât de dragă mie, numit Learning Leadership. Through the Learners’ Lens, și ca rezultat concret al experienței mele de învățare ca urmare a acestei sesiuni practice, am încercat să conceptualizez, exprimând în stilul meu laconic ideea profilată.

Împinsă de la spate de un imens sistem inerțial în care omul, element său esențial, prin menire și substanță alcătuitoare, și-a uitat de mult rostul și și-a adormit abilitatea de a se recunoaște pe sine, școala, așa cum se află în aceste agonice, dar paradoxal zâmbitoare zbateri, apare impenetrabilă și refuzată ca o nucă seacă. Da, impenetrabil și refuzat descriu dualitatea de dispoziție față de școală, nu atât din cauza caracterului obligatoriu al urmării unei școli (trebuie- mă adaptez), ci mai ales pentru că suntem dăruiți cu conștiința putinței de a crea (vreau- nu mă resemnez). Școala nu va fi nicicând bună de urmat și eficientă, adică simplă și funcțională, dacă stăruie îndărătnic în neacceptare și rătăcire, iar prăbușirea ei este iminentă. Când trecerile noastre prin școală vor înceta să fie predominant cuantificate, în defavoarea tălmăcirii lor, acestea se vor transforma în pe-treceri, în con-viețuiri prefăcătoare temeinice, iar pentru a da sens acestor treceri este vremea să ne întrebăm împreună, DE CE ne aflăm acum, aici, tu, cu mine și cu el, și CUM dăm laolaltă semnificație esențială împrejurării norocoase de a ne avea unii pe ceilalți. Cu alte cuvinte, trăim decăderea sistemică a epocii ultra-tehnologizate a școlii, care i-a imprimat necontestabil omului școlii, ca pe niște reflexe condiționate, procedee, metode și reguli de ființare în organizația pe care școala o reprezintă, totodată suntem observatorii fericiți ai recunoașterii trebuinței de umanizare a instituției școlii, prin cinstirea darului de a fi fost lăsați sau evoluați pe Pământ ca ființe sociale vibrante, dornice de cunoaștere și capabile de înțelegere și emoționare.

Felixite

by maria, Posted on 22/03/2016

Îmi spune Felix despre poezia pe care a scris-o la școală pentru ziua poeziei; din câte îmi dau seama, fiindcă nu am citit-o încă, este o creație epică, niște versuri despre un câine (cum altfel?) și niște personaje din Star Wars, grupate în nu știu câte strofe, cel puțin două, vreo trei-patru, își amintește autorul, apreciată de colegi din școală cu bulinuțe sau așa ceva. Sunt convinsă că are un ritm jucăuș, o rimă neconvențională, o poveste cu tente moralizatoare vesele, cum îi sunt toate poveștile, dar pentru că nu o am în fața ochilor, îmi imaginez că poate semăna cu desenul de mai jos, un desen ca o poezie sau ca un afiș de prezentare a unor benzi desenate, atât este de inspirat (chiar în clipa asta nu sufăr deloc de subiectivitate).

Tot de ieri de la școală. Încă o mustrare verbală, a nu mai știu câta consecutivă de la aceeași doamnă profesoară, percepută iarăși ca o nedreptate, îl face să reacționeze mai zgomotos decât s-ar aștepta cineva de la el, trântește caietul de birou. ”Greșeala” lui Felix, scrierea cu majuscule a unui enunț, nu este un motiv suficient pentru a mustra, dar, din păcate, există educatori care se încred prea mult în instrumentele de coerciție, la fel cum există oameni care toarnă cu nemiluita medicamente în ei. Este exact despre ce am vorbit la workshopul de duminică despre învățarea în școală, anume că este mult mai fructuos în ceea ce facem să ne ghidăm după câteva principii sănătoase, decât să respectăm nenumărate reguli. Într-o notă contrară, o altă doamnă profesoară nu doar că nu mustră libertatea pe care și-a luat-o Felix să se semneze pe fișa de lucru ca Felix Skylighter, ci o împarte veselă cu băiatul.