O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic, spune atingător scriitoarea Ana Barton despre întâlnirea cu Kiti a noastră. Dac
ă ar fi spus-o cu cinci minute mai înainte, mi-aș fi plâns întreg plânsul-răspuns la spuse și aș fi intrat golită în sala de clasă. Așa, îmi rămâne un rest de plâns pe mai târziu și încă unul de bucurat în preajma copiilor. De ce plâng? Sunt un om timid, de aceea iubesc să mă însoțesc de copiii mei, de fata mea. Ea nu pare să cunoască timiditatea, în ciuda delicateții trupului ei, dar mai cu seamă a mâinilor; determinarea ei îmi dă încredere. Și totuși, păcătuiesc prin necredință. De ce mă îndoiesc că oamenii pot să îndrăgească fără înțelesuri, când eu și toate mamele din lume (și nu doar noi) o facem? O fetiță din clasă își spune întocmai bucuria care-i vine, mă bucur că am aflat că te cheamă Mihaela, îmi zice ea. Eu decupez migălos o pasăre de grădină și-mi vine să-mi continui plânsul neplâns. Ce frumos ai decupat-o, Mihaela, mai zice fetița, de parcă m-ar fi luat delicat în mâinile ei. Dar eu cunosc bine asemenea atingeri, deci plânsul meu nu-i plâns de mântuire! O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic mă face să plâng la fel cum contracția inimii bate discret la capătul unei artere. Mulțumesc, bineînțeles, pentru contracție, dar și pentru elasticitate vasculară!
fotografie
Atingem curcubeie
Mi se amintește că astăzi, acum un an, i-am schimbat blogului înfățișarea originală, trec anii ca curcubeiele, se umplu pagini de impresii scrise, nici cele nescrise nu rămân pe dinafară, copiilor le crește barba cât noi nu ne refuzăm îmbătrânirea.
Vorbim despre dor, copiilor le este dor, ei plâng de dor și caută să își aline dorul, eu cred că alinarea este mijlocită de tehnologie, aprind ecrane inteligente și cresc volumul, destinatarul dorului vorbește, râde și îmbrățișează, senzații dragi învăluie încăperea, dar apoi cel mai sensibil recipient de dor sesizează nemulțumit incompletudinea domolirii dorului, el spune răspicat că niciodată dorul nu se stinge în lipsa atingerii și trebuie să îi dau dreptate, Felix ar vrea să-l atingă la fel cum își dorește să atingă curcubeul cu mâna la mijlocul lui, în zona portocalie cel mult, dar nu simți nimic dacă atingi un curcubeu, îi spun nesăbuit, din fericire se preface că nu mă aude, mă răzgândesc, de fapt are dreptate, abia când ești în stare să atingi cu mâna un curcubeu, începi să cunoști senzația de dor stins.
Mă cheamă mirare
Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.
Drag și admirație
Horică nu-mi cere foarte des ajutorul la matematică, dar o face din când în când, iar asta mă apropie mult de mine, cea din ultima clasă de liceu. Nu cred neapărat că ar trebui, însă nu încerc nici urmă de condescendență față de copila de atunci, doar drag și admirație, drag și admirație-astăzi, fiindcă în timpurile acelea nu aveam foarte multă grijă să mă îndrăgesc, iar despre admirație nici nu putea fi vorba. Nu mă miră așadar că mă visez îngrijorată înaintea examenului de bacalaureat, nici tresăririle din timpul zilei iscate de teama că, odată plecată de-acasă studentă, nu voi avea suficient internet pentru a-mi urmări filmele sau meciurile de tenis preferate, iacătă-mă (ca să folosesc o vorbă de-a străbunicii pomenită de tata într-o poveste) îmbrățișată în propria-mi strânsură, dacă nu una mai abilă, măcar mai caldă, mai atingătoare, pentru că am parte de binecuvântarea de a avea nu mai departe de umărul meu drept catalizatorul, catalizatorii acestei transpuneri de aici-atuncea și de azi-acolo, desigur, copilul, copiii, care-mi înlesnesc mie dragul de fiecare zi, că nu-i puțin lucru, mulțumesc.
Dorul te prinde din urmă orice-ar fi
Ah, ne ajunsese dorul de zâmbetele ei din urmă! Din urmă, desigur, pentru că o luase apăsat înainte cu tristețe cu tot, să nu ne vină a crede ochilor, auzi, Kiti-depresivă, nepăsătoare la dor-ința de a o înveseli de drag și dor, bineînțeles. Apoi deodată s-a întâmplat un zâmbet, pe care abia l-am înțeles cum trebuie, fiindcă era departe încă, înainte, cum spuneam, și atâta i-a trebuit. Zâmbetul i-a încetinit pasul și i-a domolit sufletul, încât a vrut să privească fugar înapoi. Iar, pe de cealaltă parte, dorul ne-a propulsat energic către în față, aproape de ea. Am răsuflat ușurați, mustrându-ne ușor pentru nerăbdarea de care nu putem să ne dezvățăm, o săptămână nouă de școală i-a trebuit să facă cumva să se potrivească cu lumea asta complicată.
Carusel
Da, răsăriturile în septembrie sunt superbe, dar nu despre asta vreau să scriu, nici despre cât de norocoși simt că suntem pentru că le putem observa direct de pe terasa casei noastre.
Mă trezesc (iarăși) cu bizara nevoie de a ne identifica și aduna laolaltă, presupun că visele mele haotice și dense, întrerupte adesea brutal de către Felix îmi condiționează ușoara stare de confuzie. Suntem relativ ușor de recunoscut, nimic nu s-a schimbat de aseară, poate doar pijamaua lui Felix, acum acoperită de un costum de ninja, dar asta nu accentuează confuzia, întrucât visul meu nu s-a petrecut în spațiu geografic exotic. Chiar nimic nu s-a schimbat, o pot confirma prin observarea atentă a Catincăi, ce, de câteva zile (poate are legătură cu începerea școlii, deja un fapt întâmplat), își inventează tot felul de trasee cu obstacole prin casă, pe care le parcurge neîncetat, exuberant, obligatoriu, deopotrivă hilare și întristătoare, apoi extenuante atât pentru stoicul călător, cât și pentru privitori, nu de puține ori ei înșiși parte din obstacolele traseelor. Măcar are grație când o face, oglindită pe chipul ei ce păstrează o seninătate încurajatoare, fără excese sau lipsuri, neutră, așa cum îți trebuie câteodată să nu însemne prea mult.
Efharisto
Mi-am spus că dacă n-o să scriu cu mâna mea cuvântul ”mulțumesc” în greacă, nu voi reuși să-l țin minte, așa că îl scriu chiar acum, aici, ”efharisto”, cu accent pe o, repet, ”efharisto”, ce sonoritate frumoasă! Dimpotrivă, pentru ”mulțumesc”-ul sloven, ”hvala”, am sentimente opuse și paradoxale, pentru că deși îmi este familiar, mi se reprezintă în mai toate contextele lingvistice străine, așadar mă găsesc adesea mulțumind în slovenă, iar cuvântul în sine nu-mi cântă defel, este aspru și butucănos, încât mă uimește propria mea ținere de minte. O îndrăgostire sortită și una intempestivă. Între timp, până revin în împrejurări în care aș putea să mulțumesc în grecește (deocamdată este timpul siestei), spun că relaxarea noastră ar putea fi aproape la fel de relaxantă ca a voastră (uneori este astfel de la sine), dacă ne-am concentra mai puțin să o relaxăm. Dacă nu se înțelege ce tocmai am spus, aș putea trage concluzia că nu sunteți destul de relaxați, ha, glumesc. De fapt, spun doar că așa cum nu poți pretinde nici celui mai experimentat pescar din lume să prindă mereu peștele mare (ca să rămân în tonul de vacanță), nu ne putem nici noi forța la nesfârșit să ne menținem calmi (în vacanță). Nu mai vorbesc despre a-i impune Catincăi stăpânire de sine deplină. A nu se înțelege de aici că fata a provocat nefericirea cuiva, nu, nu. Nu! In afară de două-trei chiote de nemulțumire la începutul zilei pe o plajă aproape pustie, Kiti a ascultat pătrunsă marea din primul rând, ba s-a chiar amestecat cu ea din timp în timp. Acum doarme și sper din suflet că visează cum se scufundă fericit în valuri. Pe de altă parte, un astfel de vis ar putea s-o nefericească la trezire, iar scriind asta, îmi amintesc că adeseori Kiti se trezește nefericită din somn. În ciuda nefericirii acesteia trecătoare, gândul că somnul i-ar putea fi plin de visare mă mângâie. Nu cred că sunt egoistă, în definitiv, nefericirile copilei sunt totodată și ale noastre, așadar iată un schimb cinstit de fericire/nefericire, un echilibru sănătos de stare sufletească, deși un pic întârziat. Mulțumesc sau, mai bine, efharisto, fiindcă cântă cocoșii la ferestre.
Toi de joi
A fost o vreme când joia s-a întâmplat să fie ziua dedicată casei, de fapt, doar dimineața ei, dar, fiind un om al dimineții, să am la propria-mi discreție aproape fiecare secundă care o compune îmi dă uimitoarea senzație de acronic, timpul nu contează decât la capetele lui, un fel de dimineață ca o bandă elastică prinsă doar la extremități, astfel că pot uneori socoti o dimineață cât casa, adică ziua, fiindcă despre ziua de joi spun și-mi amintesc. Îmi amintesc după ce caut zile de joi în jurnal, dar nu înainte de a pune tava cu aluat de pâine în cuptor, ceea ce face evidentă coincidența întâmplării de a găsi o altă joie de mult dusă cu o pâine în cuptor, uite, asta, dar numai după ce spun răspicat că, din păcate, eu nu mă îndeletnicesc cu coacerea de pâine. Asta mă duce cu gândul la cât de insuportabilă ar fi o săptămână, numărată de la joi la joi, adică de la o pâine coaptă de mine la imediat următoarea pâine coaptă de mine, mai ales dacă o calculez ca săptămână de școală, cum de altfel este chiar în momentul de față cazul. În schimb, am răgaz sau, mai bine, am drag să mă ocup de trandafiri (ei se pregătesc de a doua înflorire a anului) și de celelalte plante din grădină, fără impulsul obișnuit de a le fotografia, dar cu impuls nestăvilit de a călca desculță iarba, așadar o calc, nu pe deplin resemnată la gândul de a mă întâlni cu vreo insectă înțepătoare. Cât despre insectele delicate cu aripi ca de borangic care se lasă admirate, libelule, fluturi, față de ele nu am nicio reținere, în plus se vor pozate.
Ingenuu
Felix plânge când îmi spune că profesoara de engleză pleacă definitiv din școală. A mai plâns după alte două profesoare și va mai plânge când se va termina ciclul primar. Mai încolo va suspina, apoi va învăța să treacă peste schimbările din viața lui fără să se mai împotrivească sau chiar ridicând din umeri. Dar încă plânge înduioșător, iar eu îl țin pe brațe să-și plângă plânsul. După aceea îmi spune un secret împărtășit de doamna profesoară și mă roagă să nu-l divulg. O face cu veselie, înțelege în sinea lui cum funcționează iubirile pe lume, îndrăgostire, nostalgie, neuitare. Mă emoționează atâta candoare.
Și visarea
În timp ce îi direcționez mâinile spre bara ruginită, fiindcă mi-e mie nesigur pământul sub picioare când îmi las ochii să vadă nestatornic apele de dedesubtul nostru, darămite lui Kiti, cum i-o fi?, ca s-o îmbrățișez din spate și să-mi sprijin cu încredere capul pe umărul ei drept, ne ținem astfel comod într-o pace rară, ea își privește din timp în timp frații-pescari, de la vreo șase metri depărtare, cum lansează, așteaptă câteva secunde, mulinează, apoi se mută ușor din loc și-o iau de la capăt ca-ntr-un dans oarecum complicat pentru necunoscători. Ii admir și eu cu drag, Horică-un pic agitat să reîntâlnească monstrul cu care a dat odată ochii, iar Felix-agitat să ajungă mai repede acasă, mai ales că lui i-a surâs deja norocul, a prins mai devreme un șalău mititel, pentru el pescuitul este mai degrabă o activitate de împrietenire cu fratele său, nu pentru că nu ar fi prieteni, ci pentru că este fratele mai mic. Am vreme de visare, dispusă fizic și emoțional cum mă aflu, căsuța pescarilor împresurată de ape, stufăriș și sălcii, caldă, primitoare și amorțită de un soare arzător nesperat mă transpune într-o lume aventuroasă și veselă, copilărească, poate ca-n Huckleberry Finn, de aceea vreau s-o fotografiez frumos, la fel cum o văd cu ochii minții și reușesc s-o fac. Sunt singură doar cu copiii și câinii și câmpul nemărginit și lacul și visarea și ritmul lent al vieții și gândul către biciclistul nostru și egretele-superbele și pescărușul acela ireal de albastru și…
Lacul
Mult mai intens își exprimă intențiile, dar, mai ales, nemulțumirile, decât o făcea acum o vreme Kiti. Răbufnirile îmi apar deodată ca răbufniri, după o altă vreme de când au început să fie, fiindcă nimeni nu le-a luat cu adevărat în seamă de prima oară. Astăzi, Kiti se opune mai ferm și afirmă mai categoric, dar cel mai chinuitor îi este țipătul. Noroc că există lacul. Dar undele înțepătoare ale glasului tensionat nu se răspândesc multiplu și calm ca cele dinăuntrul lacului, așa că, privind dinamica fascinantă, nesfârșită a apelor, Kiti și cu mine ne găsim alinarea sperată.
Compar. Pot mai bine!
Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu mine (și mi se năzare), cea din fotografie sau chiar cea din oglindă, aș face-o pentru a afla cum ne deosebim noi două, mai degrabă decât cum ne asemănăm, fiindcă asemănarea noastră îmi este încă de multă vreme o sănătoasă prejudecată. Dacă mi s-ar năzări să mă compar cu tine (și mi se năzare), aș putea-o face tot pentru a accentua chipurile în care ne deosebim, mai repede decât pentru a contura asemănările dintre noi, numai că de data asta preconcepția nesănătoasă ar fi judecata de valoare asupra diferențelor înregistrate. A compara. Acțiunea iscusită de a semnala deosebiri între entități împotriva prejudecăților sau acțiunea dezolantă de a compromite, adesea inconștient, reciprocitatea relativă a acestora. Să comparăm cu judecată, fără resentimente, în cinstea putinței de a o face drept.
Original
Ajunge să-i spun să facem niște poze și se oprește ca să îmi pozeze. Când ești model, te lași modelată, apoi dai expresivitate imaginii, fiind autentică. Autenticitatea este asul din mâneca fetei, poate că de-asta imitația îi este nenaturală. Îmi place să-ți pozez, îi văd în zâmbetul discret din colțul gurii. Nu știu de ce, dar și mie îmi place, în plus, am învățat să apreciez valoarea originalității încă de mică, de când i-am imitat pe cei mai mari din preajma mea și am tânjit să am blugi originali. Zâmbet original, intenție originală, posturi originale, iubire originală, prag de durere original și câte altele, un izvor nesperat de originalitate. Iar uneori ne este sete de Coca Cola. Vino pe iarba udă, mă trage după ea, vom face fotografii frumoase, mă ademenește când îmi observă reținerea. Eu o urmez, călcând cu grijă pe verdele originar de primăvară timpurie, deoarece când zice, ea știe ce zice. Trei-patru poze și multă liniște în jur.
Sinestezic
Ploua de dimineață și bătea vântul, iar Felix îmi povestea despre un cer albastru imens și transparent ca sticla, de fapt exagerez, ploua și bătea puternic vântul, dar nouă ni se părea că este foarte cald și albastru afară, chiar l-am întrebat și pe el, tu ce vezi, și el mi-a confirmat propria-mi vedenie, că vede lacul, ba și un pește erupând din adâncime, cu toate că povestea avea și cer, și o transparență ca de sticlă, și chiar ceva albastru, da, îmi amintesc, o rață sălbatică și un pescăruș albastru, iar lacul nu se afla ieri aici, ploua, iar când plouă, eu nu am ținere de minte și ascult blue jazz, dar Felix povestește independent de ploaie și eu nu sunt sinestezică, deși nu-i rar când leg culoarea de mirosuri și trăiri, sau poate că sunt la un nivel nedureros, ba norocos, fiindcă astăzi plouă azuriu, ceea ce, să recunoaștem, este o binecuvântare.
S-ar putea numi, desigur, exotic
Îmi plac parfumurile cu nume exotice, cum îmi rezonează Escale a Pondichery! Descrierea plastică a lui Felix are deasemenea răsunet interesant, lui i se înșurubează stropii minusculi de parfum în nas, cuprinzători până în gură și urechi, iată un motiv potrivit de a stabili niște repere și comunicări anatomice. Hapciu!
Îndrept patul, timp în care Kiti, spălată și îmbrăcată, așteaptă, urmărindu-mă de pe scaunul din spatele ușii larg deschise a balconului. Nu însă astăzi, când se ridică de pe scaun și se lasă cu totul într-un cot pe dulapul de haine, încrucișând neobișnuit picioarele pe podea. Mereu mă face să zâmbesc cu posturile ei caraghioase, iar orice zâmbet merită răsplătit cu o îmbrățișare, așa că, după ce o îmbrățișez, Kiti își lasă greutatea trupului să se scurgă printr-un cot pe umărul meu și își încrucișează din nou neobișnuit picioarele pe podea, ca înainte. Nu aș putea să bag mâna-n foc că n-o face fericit intenționat.
Circulă pe internet o poză cu două mimici ale aceluiași câine, o expresie arțăgoasă, înspăimântătoare, reprezentând mama-acasă și una blândă, zâmbitoare, adică mama-în public, dar Felix o privește amuzat dezaprobator, el susține că imaginea se potrivește cu realitatea cel mult invers. Dacă mă gândesc bine, ar putea avea dreptate, îl cert mai degrabă ca să se conformeze la așteptările unui public dat, decât acasă, unde are libertatea să ignore anumite standarde sociale. Cred în comportamentul social decent, împotriva tonului general deranjant de indecență și insist să îl demonstrez, bineînțeles în măsura în care înțeleg să o fac.
Horică mi-a spus odată că sunt tare ”witty”, ceea ce este desigur un mare compliment, nu neapărat pentru că vine de la un adolescent, ci fiindcă vine de la propriul adolescent. De dimineață, fiind în eterna-i mare grabă, l-am luat ușor peste picior, amintindu-i că mi-a spus odată că sunt ”witty”, pentru a-i minimiza reacția. N-a fost să fie, mi-a răspuns că sunt witty, dar pitică. L-am amenințat că îl voi atinge cu un pumnișor când va ieși pe ușă, iar el, în aceeași vânzoleală după cărți și caiete, a îndeplinit presimțitor un hohot scurt de râs. Bună dimineața!
Niște semne nu neapărat însemnate
Cu o noapte înainte am visat asemenea grozăvii și scârboșenii, încât abia am așteptat să treacă noaptea de azinoapte pentru a da pagina. S-a dat singură, desigur, sau cel puțin n-am dat-o eu cu bună știință, mă rog, ca să ajung să mă torturez într-o sisifică străduință de a completa, copia și transporta niște dosare printr-un labirint nemaivăzut, totuși mult mai grozav decât cel pe care trebuie să-l străbat astăzi ca prin vis în realitate. Ca prin vis, fiindcă adesea mă regăsesc confuză în astfel de treburi administrative, nu prea înțeleg de ce. Măcar e rece afară, iar recele în atari situații ajută. Povestea lui Felix a continuat, bineînțeles, în dimineața asta, de obicei poveștile lui se întind cam pe trei-patru zile. Continuarea a înregistrat note autoironice, pe care le descopăr cu plăcere și le asemăn cu cele ale fratelui său mai mare, chiar dacă nu întrevăd în cazul lui Felix dobândirea subtilității fratelui său. Dar mai bine să nu anticipez.
N-au trecut prea multe zile de când au ajuns în cele din urmă toți copiii noștri să-și doarmă profund diminețile, ceea ce se poate nota și identifica cu un prag al devenirii noastre familiale, unul tânjit prostește-prematur de mai toți tinerii părinți, pentru că așa este mersul vieții în general, grăbit. Nici nu-i de mirare de ce ne chinuie într-atât precum o fac așteptările. Noi nu putem să ne plângem că nu am ajuns la o anumită performanță a răbdării, cam de la trei-patru luni ale lui Horică, deci de acum șaisprezece ani visăm să ne reapucăm de visat dimineața. Răbdare, așadar, o să vină tuturor vremea să viseze grozăvii și scârboșenii. Trebuie să anunț a nu fi luată totalmente în serios. Ca o introvertită deghizată într-o extro, nu voi renunța să glumesc pe seama propriilor mele frici. Nu mă refer la cele cu adevărat hilare.
Iată de ce grafism încurajator este soarele în stare!
Deschis
Doi dintre prietenii lui Felix se vor plimba la Londra în vacanță, de aceea îl întreb dacă ar dori să mergem doar noi doi împreună cu ei, iar Felix îmi răspunde, ”așa și-așa, cu o ușoară înclinație spre dreapta”, aha, înțeleg eu că nu este nevoie de mai multe amănunte, rămânem acasă. Este foarte fericit încă de la sfârșitul zilei trecute, am participat ieri la aproape toate orele clasei sale, ăsta este motivul, de bucurie vrea să îmi întoarcă bucuria, îmi cântă mai mult decât de obicei la pian, apoi îmi povestește despre adorația lui Mr. Bean pentru Beethoven, în timp ce pe fundal pianul redă una dintre sonatele marelui compozitor.
Pentru mine, orele deschise ale școlii au rol informativ, dar sunt mai ales niște încântări. Desigur, nu sunt profesoară zi de zi, de aceea am privilegiul de a mă lăsa sedusă de copii, ce interesant cum se reproduc mereu și mereu aceleași însușiri și roluri într-o clasă, fie ea și de dimensiuni mici, cum este a noastră, independent de instrumentele prin care se exprimă ele, cine ar îndrăzni să ne nege umanitatea, să încerce numai să se aplece asupra copiilor.
O prietenă se bucură pentru mine pentru darul de a admira zilnic răsăriturile, pentru o clipă mă mir, credeam că răsăriturile sunt la îndemâna oricui, însă mă gândesc mai bine, cu mai puțină aroganță la darurile despre care cred că mi se cuvin, ”tocmai eu”, mă mustru, măcar sunt conștientă că le transmit mai departe cu toată umilința de care sunt în stare, răsăriturile maiestuoase ale primăverii timpurii.
Ca o undă de șoc, la loc
Vacanța pentru copii începe promițătoare ca existența undelor gravitaționale, apoi, când aproape se sfârșește, dispare în ea însăși nefiresc de fulgerător, de parc-ar fi o gaură neagră, densă și atrăgătoare, zilele nu pot fi decupate din memorie, de exemplu lui Felix răsalaltăieri îi pare un exponat bătut în cuie într-un muzeu al amintirilor antice, (măcar ajunge acolo), vacanța se săvârșește într-un fel straniu până la urmă, violent ca unda de șoc începutul se îndoaie de-și atinge coada, atât și nimic mai mult până data viitoare.
Culmi
Sus, pe telescaun, ne odihnim picioarele de orășeni câmpeni consumate acum de orice grai și admirăm munții, munții frumoșii și supremii, căutăm cu ochii ființele misterioase ale căror urme din zăpadă sunt singurele indicii ale existenței lor pribege, motive de poveste, compătimim sincer un versant ciuntit pe de-a-ntregul de creația-i coniferă, trunchiurile în cioturi încurajează imaginația, butucii-iepuri și butucii-căprioare sunt cei mai atrăgători, țop-țop, gând vesel dă creșa brăduților, Tom-Degețeii verzi de-a pururea, bătrânii lor de peste drum și vale, înalți, cu trunchiuri chelite zăbrelesc prezumțios coastele necucerite ale muntelui, picioarele de orășeni câmpeni sunt gâdilate pe dinăuntru, este semn fidel al apropierii de culme, o culme a fericirii și așa ar putea arăta.
Viața mea în 9 obiecte
Acesta este un articol pe care îl scriu pentru site-ul Supereroi printre noi, un loc în care Ruxandra și prietenii ei strâng poveștile noastre, ale celor care ne împărțim viețile și iubirile cu oameni cu nevoi speciale. Inspirata rubrică Viața mea în 9 obiecte ne arată pe noi, cei care povestim mai sus, un pic altfel decât se așteaptă, poate, cititorii să ne descopere, cu frunțile descrețite și privirile scrutătoare către interior.
1. O casă la purtător
Mașina. Nu am decorat-o cu tablouri pe pereți, nici cu flori de câmp proaspăt culese, nici măcar nu i-am mai șters praful de pe umerii pe care împreună cu copiii ne lăsăm zilnic cu încredere să ne adune laolaltă, să ne aline cu muzica noastră, să ne încălzească și să ne…conducă oriunde.
2. Gustul permis al încântării
Vine când caut intenționat să-l resimt, nu atât din savoarea ceaiului meu cât mai simplu, ci din contactul gingaș al degetelor cu ceașca ce îl ține, un dar de suflet pe care ni l-am adus de departe, din locul devenirii noastre familiale.
3. De drag și dor
Bicicleta mea cochetă de oraș cu coșuleț pe ghidon, mai degrabă potrivită în visurile mele frumoase decât în…visurile mele urâte, întrucât visurile mele cele mai frumoase au decența să se poată înfăptui în realitate. Desigur, realitate frumoasă.
4. Acolo unde se avântă copiii, pentru a da de mine
Biroul-bibliotecă sau ținutul exotic (la propriu și figurat) cu acces nelimitat. Gândit inițial ca spațiul intim al casei destinat oricăruia dintre noi, iată că mi s-a prescris îndeosebi mie, în chip tainic, natural, cum în cele din urmă ne facem cu toții.
5. Colierul opt sau optica estetică a împodobirii
Colierul meu preferat a fost argintiu odată, dar mi-a răspuns arămiu necesarelor mele atingeri cu degetele pentru calmare. Cercurile lui întrepătrunse îmi dau sentimentul de bine, un matematic bine.
6. Tatuajul pe care nu îl am pe piele
Ar fi precum rochia din imagine: necolorat, aglomerat de linii, puncte și figuri și totuși simplu-logic și frumos, ca geometria euclidiană. O am de peste zece ani, dar simt că puterea ei de a mă defini este crescătoare.
7. Născute cu altfel de dureri
Două cărți ce la noi acasă își găsesc loc bun printre alte sute de cărți culese împreună. Mărturia fratelui și a mamei copilei noastre iubite, remedii infailibile la hipertensiune sufletească dobândită.
8. Un obiect de artă anonim
Care mi-a atras privirea prin vitrina unui mic magazin de antichități aflat pe o străduță înclinată dintr-un frumos oraș portuar grecesc. Este deopotrivă suplu și greu, mâinilor care l-au lucrat, dar și esenței lemnoase care-i face trupul le datorează vitalitatea pe care o inspiră. Ca să îl putem adopta în familia noastră l-am desfăcut cu mare grijă și ne-am înghesuit la drum spre casă, oferindu-i locul onorant din dreapta șoferului.
9. Din mâinile mele
Nu pot să nu le prețuiesc. Costume de carnaval cusute și îmbinate de mine pentru copiii noștri. O dată-frumusețea lor, de care cel puțin eu, creatorul, sunt conștientă, apoi- dragul de a-mi bucura copiii. Da, neprețuite, fac carnaval de unele singure în debaraua mea preferată.
Într-o veselă și neavenită panică
Abia ieri am înțeles (cred) culorile codurilor de panică, despre care pricep că au aceeași semnificație indiferent de grozăvia care stârnește panica. Așadar roșu nu înseamnă neapărat că arde la propriu, ci că se simte extrem. Extrem de bine se simt azi cei mai mulți copii, în ciuda faptului că s-a declarat doar cod galben, să se închidă școlile este unul dintre visurile școlarilor, cărora puțin le pasă de joaca autorităților de-a panica. La noi pe uliță este în schimb un cod fantastic, imaculat și geometric așezat, complet fără culoare, așa cum ni s-a dat din moși strămoși prin codul genetic al iernii, fiindcă vorba poetului, ”Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate.”, inclusiv panica. Copiii simt (dulcele), fără să înțeleagă (amarul), că dacă primești o bombonică, trebuie să dai înapoi indulgență. Că doar nu ne arde să dăm la lopată, decât pe unii dintre noi. Să dea ei! Ca atare codul de panică se cere bine cumpănit de către cei nevoiți să fie mai puțin îngăduitori cu ei înșiși. Uite-l pe Felix, de exemplu! Are același vis ca oricare dintre colegii săi, școlarii, dar îi explică cu maturitate fratelui mai mare că în curtea școlii lui, zăpada dispare în lopeți aproape mai repede decât se așterne, așadar ce sens ar avea să îi închidă cineva porțile. Cu asta sunt totalmente de acord, dimpotrivă însă, ușile mașinii mele trebuie să stea închise când ninge, chiar dacă riscul să încremenească de ger este mare, iar accesul lui Felix înăuntrul ei este posibil numai prin portbagaj, ce fericire! Uite-o și pe Kiti, alt exemplu! Ea nu știu ce visează în legătură cu școala, dar știu că își cere dreptul la respectarea rutinei, așadar mă aleargă din bucătărie în hol și înapoi, bucurându-se să mă vadă în familiara panică cinstită a dimineților mele. Bună dimineața albă!
Rămâne cum am stabilit anul trecut, La Mulți Ani!
Lunatic
Ne-am luat la întrecere pe câmpul care nu încetează să fie cât vezi cu ochii, tremuram de emoție de anticipație, oare ce se modelează prin cortina de lumină, am alunecat pe iarba lungă orientată în vârtejuri dese și provocatoare până când am transformat câmpul într-un imens lunecuș nisipiu accidentat cu văi destul de line, hohotind cu veselie niște hohote și al lor ecou prelung și îndepărtat, venit din copilărie, acest mare canion al maturității noastre.
Dezvinovățire
Dacă frumusețea este mai degrabă o încercare emoțională a receptorului decât însușirea unei entități oarecare, abia atunci pot înțelege ce caut eu în împletitura nesfârșită de crengi elastice, netede și lucioase ale salciei mele. Frumusețea este o experiență infinit repetabilă, iar simetria absolută de trăiri este uluitoare. Mă aflu o împletitură haotic-familiară de emoții, de aceea voiesc azi să mă cațăr în copac.
