Impresii

Foarte derutantă vremea caldă, ca vremurile. Un stol mixt de egrete și bâtlani se întinde liniar pe câmpul nesfârșit din fața ochilor, părând la sfat înțelept, să migrăm, să nu migrăm? Felix vede păsările, ne strigă, berzele, la NatGeoWild ecranul este plin de flamingo, alergăm la etaj, să le observăm mai bine. Este prima impresie frumoasă a vacanței de Crăciun a copiilor, iar a doua vine odată cu împodobirea brazilor. 12374731_10208370911100459_8616482831490688888_o
DSCN5091

DSCN5082

 

 

 

 

Alb-negru

Opresc mașina lângă lac, chiar deasupra punctului celui mai înalt al podețului. Sunt singură, mă întorc de la școală și observ că anumite zile, împotriva vremii care le îmbracă, sunt intens vizuale, se cer imprimate concret și pe alt suport decât cel retinal. Ziua este strălucitoare, culorile iernii nespus de vii, dar simt că ochiului care privește lacul nu-i trebuie artificii evoluate de percepție pentru a fi impresionat. Oare Felix știe despre câini că le lipsesc niște structuri anatomice din ochi, astfel încât imaginile percepute de ei sunt alb-negru, iar dacă știe sau află ar putea suferi? Cred că l-ar putea atinge doar o supărare scurtă, fiindcă el deja are o vagă înțelegere estetică a varietății. Câinii noștri se gudură pe la picioarele mele, ei nu știu că le zâmbesc colorat pe sub rujul meu transparent, dar știu, deși nu știu că știu, că din forma și umbrele pe care le desenez iese gând prietenos către ei. Săptămâna de dinaintea Crăciunului debutează cu o dimineață nonșalantă în ce privește aspectul ei, să recunoaștem, cam extravagant pentru marea sărbătoare, (nu mă gândesc la acea extravaganță a opulenței), dar am noroc cu lacul temperat, dar atât de frumos, și, desigur, cu prietenia fidelilor patrupezi.

12374939_10208316294495078_3947465983086749963_o

Grafism

Niciodată un loc dezolant, pădurea astăzi atinge transparență maximă. Sunt un artefact mobil într-o uriașă radiografie tridimensională, dar ochii ce mă privesc o fac cu destulă indulgență, nu-i spune radiologului că nu există frumusețe într-o radiografie. Desigur, mă ajut de lumină ca să-i prind clocotirea incandescentă, dar trucul acesta este trucul oricărei ființări, să mi se ierte, rog. Niciodată în dezolare? Măcar există speranță.

 

12314382_10208207727060960_5940069349476475707_o

 

 

12304206_10208204496660202_5073969649482871892_o

O plecăciune

Mă trezește Felix, alarma telefonului a ajuns să fie redundantă, (asta este o veste îmbucurătoare, cum dependența artificială de exterior este doar un răsfăț, în caz fericit, sau lene și neîncredere, în caz nefericit), insist să caut confirmare, (mă găsesc la răscruce de fericire-nefericire, dar ăsta nu-i un lucru rău), da, doar cinci minute până se scoală alarma, (pe alarmă cine o scoală, dacă nu tot eu, cu puterea gândului și a tehnologiei), trei sute de secunde răgaz să privesc răsăritul, trei sute, o sută, o sută și încă o sută, mă fascinează să observ în timp real cum ne plecăm în fața soarelui, mă țin de pervaz, atât de amețitoare îmi pare viteza plecăciunii, pornirea de a fotografia cerul nu socotește vreo piedică în desfășurare, deci, fotografiez. Mă gândesc la toate răsăriturile surprinse și nu le găsesc redundante pentru mine, sunt stări de încântare, cui îi prisosesc acestea?, mă gândesc doar că bucuria de a le împărtăși poate distona cu dispoziția celuilalt, dar îmi asum visătoare dizarmonia, fotografia nu este atât de săracă precum ar putea fi, nici atât de bogată precum ar putea spera să fie, doar un clișeu, ar putea spune unii, dar clișeul sfânt al bunei mele primeniri în dimineață.

11236168_10208171956486718_5693111231152808338_o

Ceruri senine

Calc apăsat și iute, ăsta este mersul meu, uit că sunt în perioada de recuperare fizică, deschid paranteza să spun că am trecut de cea emoțională și am trecut cu bine, închid, apoi obosesc deodată pe de-a-ntregul și mă așez pe un fotoliu, în fața cafenelei. Disonanța energiilor mele intime mă tulbură, dar este de bun augur, nevoia de armonie îmi calmează exuberanța, care, de altfel, vine și ea compensatoriu. Peste tejghea, un băiat cu ochii verzi își sprijină plictisit spinarea de perete, dar privirea-i nu pare să aibă nevoie de vreun sprijin, cade nesocotit în gol. Este liniștea bine venită a dimineții. Imi trag blând și atent sufletul, stând neclintită în fotoliu, mă amuză, ce să zic, putința trupului de a-și strânge energie din statism. Mă dinamizez local, ridic un braț și clipesc sugestiv către barmanul visător. Nu mă vede, apoi observă mișcare. Il chem gestual și îi zâmbesc încurajator. Cine, eu?, pare nedumerit, dar se dumireste imediat și asta îl pune în încurcătură. Măsoară împrejurarea care-i cere neobișnuit să judece singur, măsoară prost, fiindcă îmi spune cu mâinile, nu, nu vin. Ok, îi zâmbesc și îmi reiau atitudinea statuară. Mai încolo, tonusurile mele devin consonante, mă ridic să îi cer băiatului o prăjitură. Mă servește, ignorând faptul că mai devreme am purtat un dialog, dar eu sunt prietenoasă de fel și îl întreb de ce a refuzat să îmi vorbească mai devreme, ca să aflu că îi este interzisă ieșirea din spațiul de după tejghea. Dar sunt operată, aveam nevoie de ajutor, îi zâmbesc și îmi dezvelesc gâtul de șal, ca să-mi vadă pansamentul alb, curat, dar gestul meu îl întristează brusc și-mi pare rău. îi mângâi întristarea cu vorbe vesele, îmi iau prăjitura, iar băiatul rămâne să socotească fără emoție în ce măsură interdicțiile ne pot suprima omenia.

Rămâneri

Trei zile din vacanță rămân. Rămâne să îl ajut pe Felix să pună la punct tabla înmulțirii. Atâtea socoteli, atâtea confuzii, atâtea smiorcăieli! O sută. Rămâne și gerul, tot cam trei zile. Ca teroarea. Tabla înmulțirii rămâne însă. Are mai puține șanse să dispară decât are pâinea să dispară de pe masa omului. Pentru altă comparație n-am inspirație. Toate zăbovesc câte o vreme sau vremurilor. Chiar și vorba zice că graba strică treaba. Totuși, există cazuri când graba previne degerăturile. Catincai îi îngheață degetele de la picioare, așteaptă mult prea mult în frig; nu-i vina ei, nici a noastră. Ne grăbim nimerit. Acasă rămâne în camera ei caldă și parfumată într-un calm indefinit. Rămâne să-l tulburăm, timpul nu rămâne pe loc, este târziu. Graba, în cazul ăsta, nu doar că nu strică treaba, ci o construiește cum se cuvine. Doar patru minute peste întârzierea ultimului întârziat trebuie să o aștepte copiii în microbuz în dimineața asta. Rămâne desigur să îi fie scuzată întârzierea excepțională. Nu sunt de acord că excepția confirmă regula. Dacă întârzii o dată nu înseamnă că ‘nu întârzii niciodata’ devine o afirmație mai puternică prin valoarea ei de adevăr. În schimb, îmi confirmă faptul că în prezența principiilor, viața are șanse mari să devină pe alocuri excepțională. Ah, și principiile sunt principii doar dacă rămân.

Reciprocitate

Dependența bunei ei dispoziții de spațiul ocrotitor al căminului este o certitudine pentru a cărei împlinire hotărâm să ne limităm la călătorii mai puțin inițiatice, convenabile modului ei rutinar de ordonare a vieții. Ne lipsim fără ciudă de stilul curgător al plonjării dintr-o vacanță exotică într-alta, alegem pentru binele întregului pe care îl compunem alunecările line, sigure, pe întinderi simple, nu foarte îndepărtate, familiare prin caracterul natural pe care ținem să-l poarte. Căutăm înadins frumusețea înnăscută, neamestecată, fără artificii redundante sau estetic ațâțătoare. Este mai ales nevoia ei, iar ea, fără s-o știe, simte împlinitor atât de la îndemână!
10881617_10205733413084657_678734160187166188_n10898341_10205733410844601_332118465526953884_nphoto-2010897952_10205733422324888_3527815577832418461_n10636475_10205733463525918_7648710451995852964_o

 

 

 

 

 

O gâdilătură subepidermică

Dimineața translucidă de august aproape împlinit mă gâdilă subepidermic. Ar putea să mă uimească scurtcircuitul simțurilor, însă nu zâmbesc din cauza asta. Recompun cu ceva strădanie o stare uitată. Febrilitatea clipei de transformare merită efortul de primenire a memoriei afective. Oricare transformare, dar însușirile extravagante ale dimineților de august târziu mă unesc cu mine însămi. Școlăriță. Din vară, în toamnă. Din îndrăgostire, în iubire. Din preaplinul tulburător, în calmul îndestulător. E un timp prielnic începerii școlii. E un timp prielnic sublimelor începuturi. Îmi pregătesc o salată din fructe înghețate. Nu este atât pofta și încântarea, cât răspunsul la gâdilătura de sub piele, gheața acționează ca spion antiinflamator. Frunzele proaspete de mentă, abia culese din grădină, sunt liantul meu cu mine. În pas cu limpezirea dimineții crește forfota ei. Kiti trăiește pragmatic clipa prezentă. Mă forțează neliniștită să înghit fructele congelate. Ritmul impus diluează visarea, spionul face exces de zel. Îi întind copilei bolul de sticlă; previzibil, Kiti alege frunza de mentă. În răstimp, ochiul devine punct de focalizare perfect, limpezisul nesfârșit al cerului apare ca atare. Ăsta nu este decât un tratament paliativ al gâdilăturii.

Poveste cu rechini

Profit de decorul misterios al străzii, surprins în dimineața asta, ca să intru în atmosfera de poveste fantastică a lumii inventate de Felix. Start.

Poveste cu rechini

Rechinii de pe planeta lui Spotu au trei tipuri de glande salivare, unele secretă salivă tămăduitoare, altele, salivă veninoasă și restul, salivă pentru digestie. Important după ce ai căpătat o rană este să fugi repede la rechin, pentru că efectul de vindecare (efect-plasture) se produce doar când rana este nouă, nu când ai deja bubă tare (așa cum are Felix acum în cot). De aici se deduce că rechinii pe această planetă sunt buni, sunt un fel de delfini de pe planeta noastră. Nu stau însă lucrurile la fel cu rechinul-brad, acesta este un rechin cu posibilități de a deveni biped, anume când declanșează un buton, de unde și numele, nu că bradul ar fi biped, ci pentru că este vertical de cele mai multe ori. Dorința lui de a deveni biped apare atunci când îl paște amorțeala în coadă, de aceea simte că e cazul să facă niște pași pe uscat. Nu vă faceți griji că nu și-ar găsi echilibrul rechinul-brad, căci din cele cinci deschizături branhiale de pe piept îi ies, odată cu picioarele, niște brațe ascuțite din care mișcă în ritmul plimbării. Cam așa.



Vedere prin ceață

Eh, liceul. Vremea pentru a  cunoaște și note mai mici de nouă, vreme care aduce și supărări, normal. Pentru Horia, supărare ce vine și din simțirea că a dezamăgit comunitatea ochelaristilor. Ne distrăm, distracția are un ușor gust amărui, care mie îmi dă o senzație plăcută-este plăcerea nevinovată, lipsită de vanitate a propriei și sincerei observări. Ne privim critic, totodată ne îngăduim buna dispoziție a unui zâmbet. Dar mamă, nota, se cramponează băiatul, iar rolul meu mângâietor se arată, îi spun că nota este doar o impresie personală a unei clipe, o reflexie a unei stări, pe care i-o produce celui care notează un obiect, un fenomen, o lucrare, ceea ce îl scutește pe cel notat de implacabilul unei generalizări, cu alte cuvinte, o notă nu spune mai multe despre tine, băiatule, decât ar spune un sforăit de-al tău, atâta vreme, desigur, câtă nu sforăi neîncetat. Da, da, mă rog, mormăie Horica, iar cât el mormăie, eu caut în peisajul urban încețoșat din jur un pic de optimism și voie bună, ca să i le arăt și să i le dăruiesc, fiindcă realizez că vorbelor noastre părintești, oricât de iscusite ar fi ele, le trebuie întotdeauna un plus de nerationalitate, de ceva frumos sau bun, să-i țină de cald la suflet copilului, fiindcă din căldura de acolo se hrănește și mintea cea rațională ca să raționeze bine și sănătos.

 

Uneori sunt o doamnă

În diminețile zilelor de joi țin mai multă vreme pijamaua pe mine, cu toate astea trăiesc, așa, în pijama, cu ridicole sentimente de lejeritate și generozitate domnești față de lumea mea înconjurătoare, minimă astăzi, sunt acum în acord maxim cu mine însămi, întrucât Horica încă doarme, iar Broschi nu se pune la socoteală, în timp ce restul e plecat deja. Joia dimineață nu este vreme de zorit, iar răsplata mea pentru seninătate este percepția de dilatare a timpului. Vitezele halucinante ale altor dimineți le dau acestora aer de deșertăciune, nu-i de mirare că ele seamănă atât de mult unele cu altele. Însă în liniștea și solitudinea dimineții de joi găsesc adesea echilibrul perfect între mine, cea dominatoare, și mine, cea supusă, așa încât n-am răutatea și cruzimea cuceritorului, dar nici smerenia și dependența slugii, sunt doar eu, eliberată de virtuți și metehne dobândite, necomplicată, împăcată, înfășurată doar de o pijama simplă. Trăiesc sentimente înălțătoare de generozitate față de lumea mea, sunt gata să o eliberez de orice povară doar cu ajutorul unui mic gest. Am putința să o fac, întrucât larghețea dimineții de joi îmi înlesnește fanteziile, și o fac, așa cum înțeleg eu să o fac, apoi, când bate de miezul zilei vine timpul să renunț la dărnicie și la…pijama. Bună dimineața!

Spaima crește odată cu lungimea pantalonilor

Este o dimineață rece de august târziu. Prin fereastra dormitorului, întredeschisă aproape toată vara, pătrunde, cu un șuierat discret și în valuri răcoroase, vântul. Toți dorm în jurul meu, chiar și pe cățeaua Xoco o văd prin perdea strânsă încolăcit în ea însăși, ca să-și țină de cald, dormind pe asfaltul încă încălzit după atâtea zile fierbinți. Nu începe astăzi școala, însă noi ne testăm îndrăzneala de a lăsa căldura mângâietoare a păturii, pentru a ne ține de programul propus al ultimelor zile de vacanță. Aș putea să spun despre mine că sunt curajoasă, dar, de fapt, așa îmi stă în fire, să nu pot să dorm mult dimineața. Pe strada noastră nu circulă mașinile. Ele doar își aduc stăpânii la casele lor, apoi îi transportă către diverse locuri. Câteodată, prin fața casei, trece câte o căruță trasă de cai, mânați pe cărare bătută către pădurea din zare. Aud în același timp cu Xoco, de peste lac, tropăit de cai. Câinele începe să latre nestăpânit, doar este câine, iar larma hămăielilor sale pătrunde brutal, dar punctiform, ca acul în profunzimea pielii, în liniștea de după noapte. Intensitatea sonoră crește progresiv dimineața: tropăitul unui cal declanșează lătratul unui câine, care provoacă alt câine să latre, după care corul de lătrături se propagă pe cărări aeriene bătătorite de sunete peste lac, în vale și după deal, pădurea întoarce amplificat și îmbogățit cu fâlfâit de aripi cântecul zorilor, timp în care pragul de percepție a liniștii crește, iar pasul decisiv către starea de trezie este gata făcut. Restul este doar mângâiere și joacă, precum în orice proces natural complex, cu ale sale trei faze, întâlnirea, cunoașterea și acceptarea. (…) Horica își caută pantalonii de trening. Ordinea din dulapul său, ajunsă la râvnita stare a absolutului, îi întinde capcane băiatului cocoloșit. Îmi cere ajutorul, însă eu nu-mi pot înfrâna răspunsul trăirii de spaima, de trecere implacabilă a verii, izbucnesc doar simbolic, ‘nu, nu este încă vreme de pantaloni lungi’. E august, e vară, chiar dacă teoretic vara s-a dus, nu știi ce soare arzător ne așteaptă peste zi? Felix, întotdeauna copilul care-mi ține partea, îmi alină durerea, ‘mami, eu îmi iau pantalonii scurți, să știi!’ Horica se încăpățânează mai mult fiindcă își respectă vârsta, vârsta rebeliunilor, decât din alt motiv, însă aparenta dispariție a pantalonilor săi lungi ne este tuturor convenabilă. Băiatul găsește motiv temeinic de a nu își ține hotărârea, iar eu, ooo, eu, eu expir ușurată, staționând în iluzoriu-mi și patimașu-mi devotament față de vară.

Când umbra mea mă eclipsează

 

Am nevoie de umbra mea. E asigurarea mea că cineva trimite o rază de lumină spre mine. Fără umbră nu aș reuși să mă țin în picioare mai mult decât câteva secunde, căci m-aș dezechilibra și m-aș prăbuși sub povara incertitudinilor sau autosuficienței mele. Sau poate aș lua-o în sus, haotic în zbor, neapăsată de greutatea niciunui reper și m-aș pierde în spațiu, printre extratereștri. Gândul că în timpul unei zile există momente în care îmi pot privi umbra în ochi este confortabil, pentru că trebuie să o văd, este vindecător să o privesc. În plus, ea este adesea comică, aproape hâtră, fiindcă pare că abia așteaptă să își râdă de mine, arătându-mă deformată, așa cum nu aș vrea să cred că pot fi percepută. Și totuși, chiar și acea arătare întunecată, urâțită sunt tot eu. De fapt, umbra mea poartă rareori aceleași măsuri la haine cu ale mele, ba este mai umflată, ba mai alungită sau mai disproporționată. Umbra mea este prea versatilă, mă amețește arătându-mă mereu alta. Știu de ce o face, ca să mă facă să mă pot bucura de mine, tot timpul cealaltă. Îmi ador umbrele lungi și subțiri ca prăjinele, cu astea mă țin cel mai ușor pe picioare la verticală, dar și oblic, așa, ca un săritor cu schiurile, ceea ce îmi dă sentimentul că sunt importantă, și chiar sunt, căci am brațele extrem de lungi și pot să devin dirijorul umbrei mele nesfârșite, dacă vreau. De umbrele difuze, șterse, grase sau cocoșate mi-e frică însă, așadar, ca să îmi înving teama, le iau în derâdere, ajung să fiu ironică, apoi, când mă satur de ironie, le ignor, întorcându-le spatele. Ce este interesant la umbrele astea este că ele nu par a îmbătrâni, așa ca noi. Ăsta este un gând reconfortant, ceva din mine să rămână mereu proaspăt, mereu neobosit, mereu curios, perseverent. Și încă fără să dorm vreodată. Și mai interesant este că ele nu mă judecă și nici nu mă condamnă vreodată, doar insistă să mă oglindească. Ce să mai zic, am o umbră, o minune!

 

Înlănțuite

Inițial, culorile se topesc unele într-altele, fiecare este când dizolvat, când dizolvant, în funcție de culoarea de lângă. Întâlnirea.

Urmează ca intensa heterogenitate rezultată din scurgerile haotice și circumstanțiale de culoare să-și atingă limita și să devină marele cenușiu. Cunoașterea.

În final, griul omniprezent purcede către pământ întru sedimentare, limpezind desăvârșit vechiul amestec de culori. Acesta este acoperit discret de o peliculă de lichid transparent, pur, cred că are și un fin gust sărat, liantul lumii. Acceptarea.

Ploaia. Lacrimile cerului pentru împlinirea pământului. Viața.

 

Fete în culori

Intersesant cum culoarea, nefiind altceva decât o impresie a luminii pe retină, deci fiind caracterizată de imaterialitate, îmbracă și definește entități alcătuite din materie, practic decorează obiectiv și subiectiv întreaga noastră realitate.

Perspectiva de pe terasă este predominant verde. Senzația de verde percepută de ochi calmează, armonizează. Oare care este determinarea fenomenului de relaxare dat de frecvența radiației luminoase percepută ca verde? Tendința naturală de echilibrare și contopire cu lumea fizică înconjurătoare are acest efect sau existența unui număr magic, o frecvență specifică de iradiere luminoasă reflectată de obiectele din jur ne aduce seninătate interioară?

Înțeleg că nedumeririle lumii încap și în cele mai simple ordini și daturi, de aceea îmi refuz răspunsuri categorice despre viață. În schimb, îmi acord acum privilegiul trăirii de bucurii nesofisticate ce decurg din simțirea culorilor și formelor din fotografiile fetiței noastre.

 

 

Nu mai pot să stau de iubire pentru cățeluși…



…este exclamația de drag și desfătare a omului din pozele de mai sus, omuleț, mai curând, că e chiar mai redus dimensional decât frumosul și lățosul ciobănesc cu cap de ursuleț din prima fotografie, ce s-a postat, mult prea artistic pentru biata și desuchiata mea cameră foto, model numai bun de imortalizat. Suntem oameni și câini și câini și oameni pe aici, pe câmpii, iar, atâta vreme cât numărul celor mici și dependenți este mai mare decât al celorlalți, viața se desenează în culori luminoase și mișcătoare ca vibrațiile de iubire ce se opun șederii lui Felix din titlu.

Care a repornit în zi cu dimineață grădinărească, cu obraz revenit și el la dimensiune, consistență și culoare firești, încă sub tratament, cu îndemnul părintesc grijuliu să încerce să nu se zbenguie exagerat și cu asigurarea din partea sa că va încerca, însă “dacă uit?”. Împotrivă uitării, această inexorabilă rătăcire în neant a minții copilărești, dar nu numai, avem leac băbesc, se amestecă o linguriță de reproș călduț diluat în jumătate de cană de apă cu înțelegere, cu o lingură de sentiment de vinovăție proaspăt cules și separat de îndoială și autosuficiență prin cristalizare, care se oferă către înghițire domnișoarelor educatoare, cu drag.

Observ mai nou la Felix o înclinație stăruitoare pentru a desena, în orice moment de răgaz pretinde dreptul de a desena, și o spun astfel nu pentru că i-ar limita cineva aceaste porniri artistice, ci pentru că știu că toate inițiativele creatoare ale copiilor sunt hrană pentru desăvârșirea lor, așadar legi sfinte, că doar n-o să înfometăm cu bună știință suflet de copil. Îi e cămăruța vesel presărată din talpă până-n creștet de grave coli A4 împopoțonate de schițe monocolore sau mai colorate de variate vehicule spațiale sau terestre, permanent iscălite cu litere mixte, tremurate de proaspătul desenator împătimit. Acum artistul lucrează la operă cu dedicație pentru tătic iubit, de ziua lui, din ce observ, un fel de ‘găsește diferențele’, cu amprentă scrisă generoasă și specială, ‘pentru tati plus Felix’.

‘Nu mai pot să stau de iubire’ este expresie plastică de iubire de copil și dicționar de deslușit emoții din comportament. Este explicație potrivită și rațiune pentru empatie a tumultului făptuit de micii noștri companioni de viață. Copilașii noștri nu sunt hiperactivi, ei sunt plini de iubire!

On și click!

Primele poze făcute de Horica cu noul său Nikon de care este foarte încântat. La momentul respectiv nu citise cartea tehnică a aparatului şi nici nu urmase cursul de fotografie recomandat de Sabina. Astăzi a terminat de citit cartea şi aşteaptă să înceapă cursul.

Arăt mai tarziu, dupa curs, câteva “opere”.

ul.

Vacanţa noastră la mare: prima săptămână

Acasă, din nou acasă, ajungem după două săptămâni. Mulţi kilometri pe şosele cu maşina am parcurs, aşa cum ne place nouă. Anul ăsta maşina a fost condusă de tati în ritmurile fermecătoare şi atât de diferite ale lui Bob Dylan. Daţi clic aici de vreţi să faceţi ce îl îndemna Felix mereu pe Horică să facă la fiecare prime acorduri de melodie: “Hoia, dă din cap!”. Sau daţi clic aici de vreţi să plângeţi de atâta frumuseţe. Sau aici pentru un electric blues celebru.

Scuze, n-am putut să trec peste, doar muzica asta a făcut parte din vacanţa noastră.

Am revăzut Marea Neagră bucuroşi, unii dintre noi. Am făcut cunoştinţă cu ea timizi, alţii dintre noi:


Am regăsit bucuria dimineţilor devreme la malul mării şi ne-am reamintit de faţa prietenoasă a soarelui:

Am jucat şi ne-am jucat pe terenul de tenis, de data asta un teren alintat de briza mării. Kiti aproape că s-a identificat cu terenul:

Iar Horică ne-a zâmbit (şi) de la înălţime:

Am scris aici despre puterea mării asupra lui Kiti. Aici, scrutând apele jucăuşe:

Obosiţi, relaxaţi, într-o poziţie care mă topeşte de emoţie:

Mai ales când soricelul este satelitul fraţilor săi:

Apoi am găsit o dupăamiază pentru plimbare în grădina botanică şi prin castelul Reginei Maria de la Balcic. E un loc frumos, plin de delicateţe:


Şi un loc întins, chiar şi Felix a remarcat în faţa acestui vas de înălţimea unui băieţel: “ce balcică imensă!”:


Şi ca să nu-mi pară incompletă vacanţa de la mare, am dat o fugă şi la Varna, pentru o seară târzie de jazz, în curtea muzeului de arheologie. Cu copiii, binenteles: