Este o dimineață rece de august târziu. Prin fereastra dormitorului, întredeschisă aproape toată vara, pătrunde, cu un șuierat discret și în valuri răcoroase, vântul. Toți dorm în jurul meu, chiar și pe cățeaua Xoco o văd prin perdea strânsă încolăcit în ea însăși, ca să-și țină de cald, dormind pe asfaltul încă încălzit după atâtea zile fierbinți. Nu începe astăzi școala, însă noi ne testăm îndrăzneala de a lăsa căldura mângâietoare a păturii, pentru a ne ține de programul propus al ultimelor zile de vacanță. Aș putea să spun despre mine că sunt curajoasă, dar, de fapt, așa îmi stă în fire, să nu pot să dorm mult dimineața. Pe strada noastră nu circulă mașinile. Ele doar își aduc stăpânii la casele lor, apoi îi transportă către diverse locuri. Câteodată, prin fața casei, trece câte o căruță trasă de cai, mânați pe cărare bătută către pădurea din zare. Aud în același timp cu Xoco, de peste lac, tropăit de cai. Câinele începe să latre nestăpânit, doar este câine, iar larma hămăielilor sale pătrunde brutal, dar punctiform, ca acul în profunzimea pielii, în liniștea de după noapte. Intensitatea sonoră crește progresiv dimineața: tropăitul unui cal declanșează lătratul unui câine, care provoacă alt câine să latre, după care corul de lătrături se propagă pe cărări aeriene bătătorite de sunete peste lac, în vale și după deal, pădurea întoarce amplificat și îmbogățit cu fâlfâit de aripi cântecul zorilor, timp în care pragul de percepție a liniștii crește, iar pasul decisiv către starea de trezie este gata făcut. Restul este doar mângâiere și joacă, precum în orice proces natural complex, cu ale sale trei faze, întâlnirea, cunoașterea și acceptarea. (…) Horica își caută pantalonii de trening. Ordinea din dulapul său, ajunsă la râvnita stare a absolutului, îi întinde capcane băiatului cocoloșit. Îmi cere ajutorul, însă eu nu-mi pot înfrâna răspunsul trăirii de spaima, de trecere implacabilă a verii, izbucnesc doar simbolic, ‘nu, nu este încă vreme de pantaloni lungi’. E august, e vară, chiar dacă teoretic vara s-a dus, nu știi ce soare arzător ne așteaptă peste zi? Felix, întotdeauna copilul care-mi ține partea, îmi alină durerea, ‘mami, eu îmi iau pantalonii scurți, să știi!’ Horica se încăpățânează mai mult fiindcă își respectă vârsta, vârsta rebeliunilor, decât din alt motiv, însă aparenta dispariție a pantalonilor săi lungi ne este tuturor convenabilă. Băiatul găsește motiv temeinic de a nu își ține hotărârea, iar eu, ooo, eu, eu expir ușurată, staționând în iluzoriu-mi și patimașu-mi devotament față de vară.