Ca în fiecare dimineață intru cu grijă la Kiti în cameră, o cameră iluminată doar de curățenia sufletească a fetei, nici un artificiu în plus, deci mă strecor prevăzător prin întunericul mai adânc decât întunericul dimineții prea timpurii și mă ghidez după murmurul lin al respirației. O descopăr totuși ușor, în ciuda întunecimii, dar și a straniei nevoi a fetei de a reordona întruna mobilierul din dormitorul ei, de parcă ar fi un desenator neîmpăcat cu propria-i lucrare, un estet în căutarea deșartă a perfecțiunii, deopotrivă liniștitoare și înnebunitoare. Găsesc prin noua ordine a douămiapatrusutatreizecișișaptea cale către fereastra acoperită cu draperii dense o nouă cale în minimul spațiu al încăperii, care, precum precedentele câteva sute și mai bine de căi, mi se deschide prietenoasă în față, întrucât e întretăiată generos de aproape toate celelalte din trecut, și ajung să dau deoparte zece centimetri de draperie de pe fereastră. Nu intră încă lumină pe geam, nu iese nici din întuneric, rămânem la fel de dependente una de cealaltă. Kiti, tot ca mereu, se sprijină cu spatele de caloriferul fierbinte printre cele două jumătăți de draperie, mă așteaptă în liniște să îi aleg îmbrăcămintea din șifonier. Simt cum mă urmărește, iar dacă există posibilitatea să nu o facă (și există), atunci ardoarea de a mă face cât de cât înțeleasă tot o va atenționa spre mine. Ating cu degetele hăinuțele de pe raftul cu rochițe, cel de sus, din stânga, și, cât caut să-mi imaginez ce rochie ar putea să o potrivească mai acătării, visez un pic la raftul cu rochițe, eu l-am ales acolo sus în stânga, ca pe un mic secret al meu și, poate, și al ei, dar nu al băieților, pe care îi rog de atâtea ori să-i mai aducă câte-o șosetă sau un pantalon de pe raftul din fața ochilor de obicei, rochițele sunt doar ale noastre, desigur, suntem doar noi două ca tainic să le împărțim, la fel cum jumătatea ei de ADN primită de la mine este unică pe lume, dar împărtășită, bineînțeles. Liniștea familiară a oricărei dimineți se rupe însă într-un tulburător scâncet de copil, mă surprinde, nu-l înțeleg, iar neînțelegerea îmi aduce panică. Las visurile deoparte și o întreb, Kiti, tu plângi?, într-un fel destul de lipsit de compasiune, fiindcă Kiti poate să plângă, tot cum poate să râdă sau să danseze, dacă vrea. Dar în alt fel, plin de compasiune, nu vreau s-o doară nimic pe lume, cum nu vrei să fii vreodată deznădăjduit. O iau în brațe, iar atingerea îi ușurează debarasarea de suspine și îmi șterge aroganța de a voi să știu. Continuăm apoi ritualul dimineții, dar, cum o facem, firesc, fără contactul îmbrățișării, pe Kiti o mai scutură din timp în timp câte un suspin, iar pe mine mă reia moderat neastâmpărul de a o ști un pic și pe ea.