O prietenă dragă ne îndeamnă pe facebook să îi ajutăm pe cei din jurul nostru să se pună în papucii noștri, papucii părinților copiilor cu nevoi speciale, și cred că le datorăm acest ajutor copiilor noștri, dar și oamenilor pe care îi iubim și ne iubesc, oamenilor pe care îi întâlnim și ne întâlnesc sau îi privim și ne privesc, o dată în viață sau în fiecare zi. Dar nu despre asta vreau să scriu acum, când mi-am luat de curând papuci noi, cu eroi de desene animate, ce pot conduce către concluzii neadevărate, glumesc, desigur. Dar mă găsesc întâmplător (destul de) singură cu Kiti acasă și trăiesc necuviinciosul sentiment dat de discordie, (pe undeva prin abdomen se înfiripă el), nimic bun nu transpare prin negura dintre noi în afară de dorința de a putea vedea. Pe mine de ce nu mă ajută nimeni să mă pun în papucii ei?, întreb, chiar dacă știu că fac o nedreptate întrebând, să stau acolo, cât pot de atentă, în ei, să-i calc pe urme sau să mă las dusă de ei, să înțeleg de ce o simt răzbunătoare? Cu teamă mărturisesc că aș vrea să fiu măcar pentru o zi în papucii ei, chiar dacă ea nu poartă niciodată papuci sau poate tocmai de-aia.
