Am auzit la știri că sunt treizecișidouă de grade în lunca Dunării, dar nu m-a interesat în mod special din frântura asta de știre decât cuvântul lunca, fiindcă mi-a amintit deodată de copilărie, de pajiștea de peste drum de casa bunicilor, pe care aceștia, dar nu doar ei, o numeau luncuță. Haideți să ne jucăm pe luncuță, să căutăm trifoi cu patru foi pe luncuță, alergați pe luncuță, încă îmi cântă ca un clopoțel cuvântul ”luncuță” în urechi, rostit de bunica, dar mai ales de bunicul, pentru că el ne însoțea adesea pe luncuță. Și deși luncuța mea era puțin întinsă, se ducea pe lățime cam cât se lățește un teren de fotbal adevărat și cam tot atâta pe lungime (dar eu nu știam asta atunci, chiar dacă nu ar fi exclus să fi dat și cu piciorul în vreo minge), pentru noi, copiii, era fără margini, pentru că ne aduna laolaltă în centrul ei de parcă ar fi fost o farfurie gigantică de supă, iar noi-o supă clocotită de pui, ca la bunica acasă, veselă și concentrată, tot cam așa. Atât am ținut să notez azi în jurnal, ecoul clinchetului pe care amintirea gingașului cuvânt luncuță l-a stimulat.
