Niște semne nu neapărat însemnate

by maria, Posted on 25/02/2016

Cu o noapte înainte am visat asemenea grozăvii și scârboșenii, încât abia am așteptat să treacă noaptea de azinoapte pentru a da pagina. S-a dat singură, desigur, sau cel puțin n-am dat-o eu cu bună știință, mă rog, ca să ajung să mă torturez într-o sisifică străduință de a completa, copia și transporta niște dosare printr-un labirint nemaivăzut, totuși mult mai grozav decât cel pe care trebuie să-l străbat astăzi ca prin vis în realitate. Ca prin vis, fiindcă adesea mă regăsesc confuză în astfel de treburi administrative, nu prea înțeleg de ce. Măcar e rece afară, iar recele în atari situații ajută. Povestea lui Felix a continuat, bineînțeles, în dimineața asta, de obicei poveștile lui se întind cam pe trei-patru zile. Continuarea a înregistrat note autoironice, pe care le descopăr cu plăcere și le asemăn cu cele ale fratelui său mai mare, chiar dacă nu întrevăd în cazul lui Felix dobândirea subtilității fratelui său. Dar mai bine să nu anticipez.

N-au trecut prea multe zile de când au ajuns în cele din urmă toți copiii noștri să-și doarmă profund diminețile, ceea ce se poate nota și identifica cu un prag al devenirii noastre familiale, unul tânjit prostește-prematur de mai toți tinerii părinți, pentru că așa este mersul vieții în general, grăbit. Nici nu-i de mirare de ce ne chinuie într-atât precum o fac așteptările. Noi nu putem să ne plângem că nu am ajuns la o anumită performanță a răbdării, cam de la trei-patru luni ale lui Horică, deci de acum șaisprezece ani visăm să ne reapucăm de visat dimineața. Răbdare, așadar, o să vină tuturor vremea să viseze grozăvii și scârboșenii. Trebuie să anunț a nu fi luată totalmente în serios. Ca o introvertită deghizată într-o extro, nu voi renunța să glumesc pe seama propriilor mele frici. Nu mă refer la cele cu adevărat hilare.

Iată de ce grafism încurajator este soarele în stare!

Ca prin farmec

by maria, Posted on 24/02/2016

Diminețile au devenit mai încântătoare odată cu încălzirea zilelor și nopților, Horică, cu ascuțimea extraordinară a simțurilor sale, ne atrage atenția asupra cântului păsăresc, mereu inedit și fermecător la începutul primăverii. Până de curând m-am temut pentru lalelele mele, să nu iasă din bulbii lor puioși, nu încă, dar există desigur o inteligență a viețuirii plantelor, precum și a animalelor, înnăscută și dobândită, care le ocrotește, singura, de altfel, pe care mă pot, în cazul acesta, încrede. Astăzi, însă, simt în aerul ușor al dimineții, când scutur pe terasă fața de masă, toată energia si vibrația trebuincioase mereu repetatei vieți rodnice a pământului. Pădurea este de la zi la zi mai verde-veselă, iar transformarea asta aproape ireală face din mintea mea un loc prielnic pentru a primi poveștile fanteziste, scornite după un bun-plac de-a dreptul excesiv, dar adorabil de către Felix, zi după zi în drumul nostru spre școală. Cum mă găsesc, precum am observat, mai permeabilă astăzi decât ieri, să zic, iată povestea dimineții, în care se făcea că Felix a ieșit într-o bună zi la o ”plimbare relaxantă” prin savană împreună cu Spotu și a întâlnit un crocodil cu coada rănită (pe Animalozurn, planeta-martor, cozile sunt foarte importante pentru crocodili), au vrut să îl salveze, fiindcă, atrase de rana cozii crocodilului, niște leoaice cu pui îl urmăreau. Și-au dat seama că leoaicele voiau carne pentru pui, de aceea Felix ii Spotu le-au promis câte trei tone de carne. Pe planeta aceea existau plante de carne, însă, când stau la coadă la plante, leoaicele și alte prădătoare își dau seama că n-o să le ajungă tuturor, iar ăsta este motivul pentru care pornesc să vâneze alte animale. În paranteză fie spus, leoaicele plantaseră la ele in grădină plante de carne, lalele prăjite și ghiocei care secretă un sos de ciocolată, numai bun pentru Felix și Spotu, și, deasemenea, o salcie de apă, care, atunci când bate vântul, udă toată grădina. Mă rog, până am ajuns la școală, leoaicele s-au împăcat cu tirurile de carne vegetală primite și cu crocodilul care, de fericire, a început să zâmbească, fiindcă, ”știi”, crocodilii sănătoși de pe planta aceea au mereu un zâmbet pe față. ”Pe cuvânt” de povestitor antrenat. Bună dimineața!

Oscilații

by maria, Posted on 08/02/2016

Telescaunul se oprește brusc și începe să penduleze amenințător de sus în jos, din față în spate, eu strâng ferm bara de protecție în mână și-mi caut reper îndepărtat din privire. Nu-mi mai pot recrea starea de exaltare pe care legănatul mi-a dat-o în toată copilăria, dimpotrivă, oscilațiile trupului se simt ca disconfort teribil, mi-e frică de vertij. Băieții devin melancolici, cum ne-am fi împărțit pe cele patru locuri ale telescaunului dacă Kiti ar fi schiat cu noi, dar împărțirea noastră pe lift n-ar fi fost o problemă grea, desigur, cel puțin nu mai grea decât împăcarea copiilor cu absența fetei de pe pârtie, mă rog. Telescaunul nu mai pendulează, iar până în vârful muntelui trecem de la visare melancolică la veselie iscată de născocirile lui Felix care-l ”vede” pe Spotu coborând cu schiurile direct pe ghețar, ceea ce este de-a dreptul neliniștitor.

O ploaie veselă și adevărată cu nuci uriașe

by maria, Posted on 01/02/2016

Felix este bucuros, m-a însoțit la bancă pentru a-și converti bănuții din pușculiță în euro. A primit treizeci de euro, iar în fața bancnotei de 10 euro a izbucnit în râs, sunt exact ca mister Bean când a scos bani de la bancomat. A râs vădit amuzat și băiatul de la bancă, ”ca Mr. Bean”, a zis, el este foarte tânăr, poate că a urmărit, ca Felix, desenele animate cu Mr. Bean. Se poate să fi scris despre asta acum vreo săptămână, dar sigur n-am scris despre ploaia cu nuci uriașe de acasă, din sfârșitul de săptămână care a intrat cel mai de curând în non-existență. Toate cele două zile Kiti s-a ocupat să ne testeze răbdarea, perspicacitatea, perseverența și, până la urmă, inteligența, toate ale noastre, întrucât pe ale ei le-a demonstrat în timp congruent cu cel al testării respective. N-aș putea spune că am trecut testele fetei, întrucât Kiti și-a împlinit cu ocazia noului joc inventat, ploaia cu nuci, deopotrivă nevoile senzoriale, tactilă și auditivă, cât și nevoia de joc și controlul jocului. Aș putea considera, totuși, că nu ne-am aflat, niciunul dintre noi, ceilalți, în postura tristă și dureroasă de pierzători absoluți, întrucât lansările de la etaj ale fetei cu nucile accelerate suplimentar față de gravitație s-au lăsat cu explozii la contactul cu parchetul, nu cu vreun cap de om. Nu mai spun despre praful și pulberea roșcată și țăndările lemnoase groase împrăștiate spectaculos pe rază generoasă, ele fac parte din joc.

Nu pot să nu las pe această filă micul dinozaur de companie creat de Felix și încălecat de nu știu ce stormtrooper.

Tinerețe fără bătrânețe

by maria, Posted on 21/01/2016

De câteva zile Felix îmi spune povestea unei pume care are tot felul de aventuri împreună cu el și cu Spotu într-o junglă nemaipomenită, avem zilnic timp pentru poveste, timpul petrecut în mașină, îmi privesc umbrele feței în oglindă și sunt uimită, cum de nu îmbătrânesc, băiatul crește, desigur că crește, dar poveștile nu se epuizează, iar fabulosul încape încă în realitate, fiindcă îl văd cu ochii, aceiași ochi cu care mă văd copila care, zic ceilalți că, am fost, are nouă ani și multe povești de îmbucurat, sună telefonul în jungla sofisticată (este o junglă care crește în sus, dintr-o cameră din castelul lui Spotu, și crește mulți kilometri în sus, deci se înțelege ce o complică), un glas concret în aer ar putea să se potrivească într-o lume fantastică, dar nu, glasul îmi vorbește până când povestitorul intervine brusc, ”bine, tati, pa”, ne prefacem că eroii au întâlnit o cascadă în cale, apoi continuă să se mire el însuși de ce se mai întâmplă în poveste pe măsură ce o scrie, așa cum cred că funcționează adesea mintea scriitorului, acest prim cititor al operei sale.

Cu simpatie despre melci

by maria, Posted on 11/01/2016

Astăzi, prima zi de școală, Felix întârzie. Dacă aș fi în locul lui, m-aș neliniști. De fapt mă neliniștesc fără condiția de mai înainte, deci nu contează covârșitor pentru starea mea cine întârzie. Eu cred că undeva, înaintea noastră, s-a întâmplat un accident. Felix crede că o trupă de melci traversează strada în grabă mare, ca să nu întârzie la serviciu, și de-asta stăm pe loc. Care serviciu, mamă, melcii lucrează de-acasă, îi spun, fiindcă știu ce înseamnă să-ți (con)duci casa în spinare. Da, știu, dar melcii ăștia sunt colegi cu tati, lucrează acolo și sunt cei mai buni lucrători, după tati. Bine, măcar știm cum stăm. Kiti nu se mișcă niciodată ca melcul; fără discuție, nici melcul n-are agilitatea fetei nici în vis (asta cu visul este o presupunere, desigur). Ca atare, Kiti n-ar trebui să întârzie vreodată și nici n-o face, dar asta n-are nici întâmplător legătură cu iuțeala copilei. Ce o poate împiedica pe Kiti sunt propriile ei hohote de râs, fiindcă, se știe, energia necesară râsului în hohote se suprapune peste energia cinetică, micșorând-o pe cea din urmă. Deși râde în hohote nesfârșite ca valurile la țărmul mării, Kiti nu întârzie astăzi la școală, microbuzul ei trece cu mult timp înaintea trupei lui Felix de melci. Horică este prea blazat ca să-i pese de moluște și întârzieri, deci nu-i pasă sau se preface. Dacă se preface, o face bine, iar masca indiferenței se va usca și va cădea vreodată. Deocamdată ne cade începerea școlii direct în spinare, brutală și grea, ca îmbulzeala din autobuzul studenției mele.

Serios? Bucătăreasă pe Everest???

by maria, Posted on 06/01/2016

Plouă bizar la minus șase grade în timp ce Horică se ține de planul de a ieși în parc la o bulgăreală cu prietenii. Nu pleacă fără umbrelă, din păcate nu am una mai mică, mai discretă să-i dau, decât cea mai mare umbrelă existentă de mână. Ideea se dovedește a nu fi deloc rea, îmi spune la telefon că se apară de bulgări cu ea. Sunt fericită când îmi spune lucruri la telefon și știu că se cade să fiu recunoscătoare, mai ales că de dimineață i-am făcut o nedreptate. S-a înfuriat fiindcă voia să-și găsească în grabă mănușile aflate într-o cameră pe care o ținem încuiată din cauza lui Kiti și a bombănit-o pe sora lui, iar eu, mai crudă pe moment decât înțeleaptă, i-am amintit că în nici doi ani pleacă de acasă. Urăsc să fac asta, dar am noroc de un copil mai degrabă înțelegător decât ranchiunos, iar clipa-mi este favorabilă, este bucuros pentru că își revede prietenii după aproape trei săptămâni. De când a nins, Felix nu-și dă jos mănușile de schi, nici ochelarii de schi de pe cap. Acum, fiindcă i-am cumpărat ghete de zăpadă (a fost nevoit să le poarte pe cele nr 39-40 ale fratelui său, cu 3-4 numere mai mari), vrea să stea și încălțat. Să stea. Îmi spune, ce drăguț sunt, când se privește în oglindă și știu că se referă la bujorii din obraji și de peste rotunjimile bărbiei sale. Ești! Dacă pornim iarăși drumurile cu mașina, Felix se reapucă de creat povești. Acum zice ceva despre o expediție împreună cu Horia, Spotu și trei puiuți, Jon, Josef și Ion (pe Ion eu i l-am botezat), aud de niște dinozauri ruși, cei mai răi dinozauri, de o țară Dinodinia cu un Everest mai impresionant decât al nostru, de conducătorul răilor, pe nume DragodinPutin și tot felul de întâlniri surprinzătoare cu Palpatine și Luc și chiar Darth Vader, dar bun. Îi sugerez să o ia și pe Kiti în poveste, să-i dea măcar un rol de bucătăreasă, dar ma privește zeflemitor și mă maimuțărește, ”Serios? Bucătăreasă pe Everest???”

Elipticele și obsedantele mele nevrute

by maria, Posted on 10/12/2015

Am trei CD-uri noi (oare cine mai cumpără astăzi cu mine CD-uri?) și obsesiv vreau să le ascult (obsesia privește întâmplător atât acțiunea de a vrea, cât și pe aceea de a asculta). Îngăduie-mi, Felix, să las muzica să alunece într-o relativă surdină printre vorbele și ideile tale imaginative, ele însele epitome ale ideii de improvizație ca act artistic (în sens vonnegutian desigur, adică ironic), mi-ai îngăduit din oficiu, da?, bine! Nu apuc să ascult deocamdată decât unul, se înțelege de ce. (Dacă nu se înțelege, dau un indiciu-obsesie.) Felix creează compulsiv la rândul său. Muzica sau întâmplarea îi rimează povestea cu ea însăși, adică spune un fel de poezie, (a nu se uita că ne aflăm pe tărâm artistic). Stările noastre ajung să se îmbine armonios, întru omogenitatea către care tindem stă spațiul redus al mașinii și natura extatică a ambelor, cu alte cuvinte nu se cere efort energetic exagerat pentru asta. Înainte însă de starea compusă echilibrat de mai sus, ascult o muzică și trebuie să împărtășesc cu Horică încântarea, de aceea îl sun la telefon. (Cuvântul telefon nu este plantat zadarnic în text, simt nevoia să o fac, întrucât aș fi ales să-l sun direct în minte, dacă tehnologia mi-ar fi înlesnit-o cumva.) Răspunde, și iarăși acesta nu este un amănunt superfluu, a se gândi numai ce încălcare flagrantă a codului intrinsec adolescentin presupune actul de a răspunde mamei tale la telefon în miezul unui grup de adolescenți. Dar de ce o face, este legitimă întrebarea care se pune. Poate pentru că sunt o mamă autoritară? Hă, hă, hă, adică autoironic, bineînțeles. Sau poate pentru că este dumnealui un copil supus? A se imagina hăhăielile de mai sus. Sau poate pentru că îmi împărtășește bucuria muzicii și știe ce urmează să-i ~~cânt~~ spun? Nu știu și cui îi pasă? Dacă cumva îți pasă ție și aștepți de la mine să-ți spun, voi zâmbi cu prietenie. Asta îmi amintește de niște cetățene care scriu ca mine, vrute și nevrute (deschid ultima paranteză din acest text, ca să subliniez faptul că apreciez mai degrabă pe cele care scriu și nevrute, altfel n-aș îndrăzni să public textul de sub literele astea, închid…), care spuneau și mai spun despre dumnealor că se simt nesigure pe, normal, tot dumnealor, de aceea nu se pot obișnui cu faima și încrederea cu care sunt cinstite. Dar nu despre cele de mai sus am vrut să scriu acum.

Vremea entuziasmării

by maria, Posted on 07/12/2015

Privesc la însuflețirea, astăzi rătăcită, din decembrie trecută de a scrie zi de zi în jurnal, privesc fără îngrijorare, răbdarea-mi este cea mai antrenată virtute, către a cărei excelență tânjesc. Se rătăcește deja și Moș Nicolae prin memoria timpului festiv, parcă a fost ieri, spunem astăzi, cum vom spune și mâine, și peste un an, poate că îngrijorarea își are totuși temei. Prea puține dulciuri, și-o exprimă copiii, prea puține idei și însuflețire, mă gândesc eu și caut să o compensez, îngrijorarea, cu niște suplimente din farmacie, dar sunt nehotărâtă, se pretinde prea multă profilaxie închipuită în farmacii, așa că rămân închisă în teama mea familiară, fără prea multe idei și însuflețire. A lui Felix are noimă bine rostuită, dramatismul imaginii unui câine cu guler apretat ca al Caterinei de Medici îl întristează, deși pe mine mă înveselește descrierea plastică a copilului, “săracul câine cu guler în sus de la mic la mare”. Iau înveselirea drept un semn de șovăiala, să mă entuziasmez sau să nu mă entuziasmez? Deocamdată am înțelepciunea să rămân neutră înaintea răspunsurilor date cu aplomb de adolescentul nostru, ba mă hotărăsc să chiar învăț câte ceva din ele, desigur, însuflețirea. Înțeleg totuși că îngrijorarea este ea însăși rătăcitoare printre senzații și îi ofer circumstanțe atenuante. În cele din urma, se pare că până și Kiti găsește împrejurarea momentului oportună pentru lejeritate și zâmbete caline, să ne înviorăm așadar, zic!

Aventura câinelui, de Felix George Rizea

by maria, Posted on 16/11/2015

Amintiri nepetrecute

by maria, Posted on 11/11/2015

Când își inventează poveștile, Felix se oprește câteodată să-și ‘amintească’ întâmplările petrecute în povești. Imi place mult nota de autenticitate pe care vrea s-o dea astfel, carevasazică el își demonstrează intuitiv sie însuși că realității neîndoielnice a prezentului doar trecutul îi dă valoare, bineînțeles, mijlocit de memorie. Pe de altă parte, să-ți amintești întâmplări încă nepetrecute inversează poetic sensul de scurgere a timpului, identifică trecutul cu viitorul, o congruență posibilă datorită memoriei, această certitudine peremptorie a prezentului, a existenței concrete. In alt sens, căutarea printre amintiri a ideilor noi, necreate ar putea fi o metaforă a nașterii vieții pe Pământ. Desigur că Felix nu se gândește la toate astea când inventează povești fantastice, însă tocmai această inocență cu care atinge niveluri ale profunzimii minții mă îndeamnă să caut noimele existenței vieții, în plus, îmi este greu să-mi neg încântarea din aflarea nesfârșitelor sale amintiri (de data asta fără ghilimele).

Oul sau găina 007?

by maria, Posted on 06/10/2015

Ce a fost mai întâi, oul sau găina? este mai degrabă o alegorie a gândurilor mele despre…ganduri, idei și suportul lor concret neuronal, cât despre povestea lui Felix din exact clipa ieșirii noastre de sub idilicul nor lacustru de ceață, acolo nu încape nesiguranța, ouăle sunt de colecție, iar găina este nu o oarecare, ci chiar Găina 007, cu pistol la brâu și cu iscusință în căutarea ouălor de colecție, cu gând bun, iscat oare de unde, de a le cloci de-amorul firescului și numai al firescului unei atari existențe de poveste, auzi, Găina 007, aici ajung din nou să mă întreb, ce-a fost mai întâi, povestea hilară și absolută, prin permisivitatea gândului hoinar, sau visul hilar și înfricoșător deopotrivă, a lui Felix, apoi al meu, desigur, vis care sparge linstea dinăuntrul lui, dar și pe cea din afara mea, căci urlu în noapte un “Felix” cu intenție protectoare copilului iubitor de animale, care fuge să îmbrățișeze o felină uriașa scăpată în grădina noastră, “pe mine mă iubesc toate animalele”, crede el, iar asta îmi dă fiori reci pe spinare, în lumile cunoscute și necunoscute, în aceeași măsură intrigante, despre vis și panică ne-am șoptit încă de prin trena lăptoasă a lacului, așadar înainte de găina 007, când copilul drag m-a liniștit că visurile nu sunt chiar ca găurile negre, deși sunt infinite, pentru că doar întinzi mâna și spui un cuvânt-două și pui mâna pe ele, cum face, de altfel, și Spotu, știi, tipul ăla căruia nu-i lipsește nimic, adică care are orice în afară de nimic, deși există pe undeva în domeniul său de mii de kilometri o cutiuță cam goală, care-i un fel de gaură neagră, infinită, desigur, dar oarecum retractilă, căci se întoarce pe dos și din nimic iese orice sau aproape orice, deci totuși îi lipsește nimicul până la urmă.

Heterogen, dar cu gând bun și sănătate

by maria, Posted on 29/07/2015

Bună ziua, ne salutăm de dimineață în fața microbuzului, părinte spre părinte, ne îmbrățișăm copiii așezați pe locurile lor și le cerem insistent sau mai puțin, după caz, să ne răspundă măcar cu câte un gest din mână sau două fluturări din vârful neantrenat al buzelor, bună ziua, ne salutăm iar sau la revedere și ne retragem care încotro. Tu cunoști toți părinții copiilor cu autism?, vrea să știe Felix și nu întreabă ca să se afle în treabă, ci suspină ușurat după ce răspund că ‘da’, fiindcă trage logic concluzia că dacă eu îi cunosc pe toți înseamnă că nu pot să fie prea mulți, așadar ce fericire! Ah, dacă așa ar sta lucrurile, aproape că n-aș mai risca să cunosc lume nouă, doar ca să nu…

Căutăm o adresă prin Bucureștiul melancolic, ne plimbăm dezordonat pe străduțele vechi și încâlcite, cu nume heterogene precum aspectul lor, de altfel familiar, cu case impunătoare și pline de poezie sau case părăginite, înecate în buruiană, cu copaci bătrâni, cocoșați, alături de un parc tânăr, curat, dichisit până la marginea bordurii, cu doamne cu pălării cochete și oameni săraci, desculți, murdari, apoi cu izuri felurite, când parfumuri florale suave de prin grădini îngrijite, când mirosuri grele, ascuțite de pe la colțuri prăfuite de stradă, ne plimbăm și rememorăm primele zile de școlăriță ale lui Kiti, fiindcă pe una din frumoasele străduțe s-a aflat odată și prima ei școală. Ne amintim cum am dus-o la școală în clasa întâi și am luat-o în clasa a două, pentru că, se hotărâse, locul ei acolo era datorită înălțimii prea mari față de colegii mai mici cu un an, apoi băieții își amintesc ce le-am citit de dimineață, un articol despre un medicament administrat experimental unor șoareci care face ca sindromul Rett să devină reversibil, și cum ne-am mai entuziasmat la gândul că Kiti ar putea, așa de mare cum este, să înceapă clasa întâi printre copilași de-o șchioapă, apoi a doua, a treia și tot așa, ‘la mine în școală s-o dai!’, și ce bine ar mai fi, și ne-am imaginat cum ar fi să găsim în fiecare clasă, din fiecare școală, din fiecare oraș câte un copil înalt, apt să învețe și să cunoască alături de copii mai mici, apoi tot mai puțin mici și chiar fără diferențe importante de fizic sau cu tot cu ele, fiindcă aceste diferențe esențiale sunt totuși neesențiale în cele din urmă, așa să știti, copii.

Când vor zbura câinii

by maria, Posted on 25/03/2015

Mă îngrijorează grădina amorțită de gerul nopților, nimic nu pare să-i miște pe dedesubt. Asta îmi amintește de teama și disperarea unei seri din timpul sarcinii cu Kiti, plâng și-mi ciocănesc abdomenul, îl mângâi cu nervozitate și plâng, implorând copilul nenăscut să-mi dea un semn. Doar o cârtiță (sau poate mai multe) face toată forfota pe dinăuntrul și la suprafața grădinii terne, iar asta mă nemulțumește. Dar Kiti râde mult și molipsitor, din motive necunoscute, ceea ce, observ, nu mă mai obosește, cum o făcea nu de mult, ci din contră, mă binedispune, de unde trag concluzia că sunt mai zdravănă la trup și la suflet decât eram ori că am mai îmbătrânit puțin ori amândouă. Fata râde, râd și eu, în ciuda temerii privitoare la grădină, iar Laura o visează pe Kiti, deși corect din punct de vedere temporal ar fi să spun că fata râde, Laura o visează, iar visul ei mă face să râd. (Oricum, mulțumesc pentru râs și pentru grija pe care și-n vis i-o porți copilei. Și, să nu uit, mulțumesc pentru cele două cămăși superbe!) În oraș înfloresc magnoliile și sălciile, iar mie îmi vine-n gând ideea tristă că plantele noastre vor înflori când vor zbura câinii. Din fericire ăsta nu este cel mai deprimant gând, întrucât ciulesc urechile către camera de muzică, de unde ies plutind în aer niște cățeluși sensibili și veseli. Ei sunt conduși dintr-o joacă la pian de către Felix, care-și exersează imaginația muzicală, inventând ritmuri simple și, desigur, își exersează degetele. O iau împreună cu Kiti (suntem doar noi trei acasă) într-acolo, pornesc să captez cu telefonul forma finală a creației, băiatul îmi permite s-o fac, iar în tot timpul ăsta rămân încremenită de drag, deși Kiti părăsește voioasă și hotărâtă încăperea, stăpână absolută peste casă, liberă să încalce toată mulțimea de interdicții și reguli, ale ei și numai ale ei, dar îmi asum riscul ăsta, așa cum îmi asum și eventualul dezastru domestic ce ar putea rezulta, numai că, din fericire, rămân doar cu încântarea din partea ambilor copii, nici vorbă de vreo altă responsabilitate de asumat. Mulțumesc!

Un absolut relativ

by maria, Posted on 21/11/2014

Îi luasem o carte lui Felix pentru Moș Nicolae de la târgul de carte, ignorând că el, împreună cu colegii săi, sunt acum acolo cu cincizeci de lei în buzunar. M-am hotărât să i-o arăt, ca să nu îl atragă dintre zecile de cărți pentru copii chiar aceea. Pe de altă parte, aș fi putut sta relaxată, o carte în dublură este mult mai utilă decât, să zicem, o bluză în dublură, fiindcă o poți lesne dărui, nu trebuie ca cel care o primește să încapă în ea. Nu mai socotesc că în situația dată voi cumpăra încă o carte, pentru moș, nu de alta, dar socotelile (de bani) mă îngrijorează uneori.

Băieții noștri nu prea mănâncă. Cu toate că nu mănâncă, Horica învață, face sport și chiar crește, ceea ce, pentru o pofticioasă rațională ce m-am aflat încă dinaintea amintirilor proprii, este miraculos. Felix nu își egalează fratele în mofturi, doar frații mai mari sunt, cel puțin în copilărie, greu de egalat, însă este un tip suplu, cu personalitate intens voluntară, care-și idolatrizează fratele, ceea ce trebuia demonstrat. Sau nu, în definitiv, dacă mi-aș fi propus să demonstrez o atare concluzie, ar apărea ilogică vizita mea la farmacia verde. Unde am aflat că singurul produs care dă senzația de foame, așadar îndreaptă omul către frigider, ca o bucată de cașcaval în cursă adulmecată de nasul unui șoricel, este uitatul bitter suedez al copilăriei noastre, pe care, cum decurge din cele de mai sus, eu una nu l-am testat vreodată, desigur. Ieri l-am servit pe cel mic pentru prima oară cu jumătate de linguriță diluată în apa dintr-un pahar și am așteptat efectele. Răstimp, pentru că sunt o împătimită a remediilor naturiste, chiar habotnică de-a dreptul, și încă una analitică, am cântărit în minte posibilitatea ca urmările lichidului binefăcător să devasteze un stomac stârnit de foame, dar captiv într-un trup închis forțat ore în șir într-o școală, ca al lui Horica, de aceea am decis să amân administrarea în cazul său, mai ales că, așa cum am mai spus, Horica învață, face sport și chiar crește, ceea ce nu pot să nu spun și despre Felix, dar. Jumătatea lui Felix de linguriță, dată pe gât de dimineață, a fost urmărită aproape live în coborârea ei pe tractul digestiv, cel puțin așa a reieșit din vorbele copilului, care ajuns acasă, mi-a pufnit nemulțumit că bitterul meu suedez este de doi bani, ba de minus doi bani, întrucât la gustarea de dimineață de la școală, momentul primei îmbucături după medicament, Felix a simțit chiar mai puțină poftă de mâncare decât simte în mod obișnuit, așadar efectele sale sunt cel mult neglijabile. Ah. Ca atare, în astă dimineață, sticluța cu bitter suedez n-a mai fost deschisă. De ciudă. Să nu spună că nu i-am spus.

An-tan-te dizer-mane-me

by maria, Posted on 28/05/2014

Poema Felix

Mami plus tati egal copil,
mami ori tati egal copil-copil-copil,
tati minus mami egal copil.
Toate socotelile cu mami și tati duc către copil.

Cap are două înțelesuri,
o dată, cap este capul nostru, al oamenilor,
a doua oară, cap este cana din care își beau englezii ceaiul.
Sunt distractive cuvintele cu două înțelesuri.

Dă-mi ochelarii de pe jos, Kiti,
am spus, DĂ-MI OCHELARII,
mulțumesc, Kiti, pentru că mi-ai ridicat ochelarii de pe jos.
Surioarele cu autism sunt foarte ascultătoare.

Mami, cine crezi că este mai frumos dintre mami și zid,
dar dintre mami și tati,
dar dintre Horica și mami?
Nu, nu-ți face griji, îi iubesc pe toți!

Citesc întâmplător reflecțiile de mai sus,puse în jurnal exact acum un an,
iar formatul în care sunt tipărite pe pagină,
realizez în clipa asta,
mă obligă să îl respect.
Iată-mă, așadar, pusă în situația de a îmi forța imaginația,
ca să gândesc în versuri,
fie ele și albe.

Întâmplarea, zic, e direcția vieților noastre.
Astăzi, un an,
astăzi, acum,
Felix îmi vorbește despre Kiti,
așa cum îmi vorbește despre șoricelul care a traversat pădurea,
și despre extraterestrul de pe Jupiter,
și despre cei doi prieteni imaginari,
Spotu și Scottu cu doi ‘t’,
(doar o vorbă despre nașterea lui Scottu cu doi ‘t’,
iarăși o întâmplare,
întâmplarea unei poticniri verbale,
este fericită întâmplarea, desigur),
adică ingenuu și cinstit,
îmi spune,
m-a prins de braț aseară pe hol,
și m-a chemat în camera ei cu un tuguit tainic de buze,
de parcă ar fi știut despre visele mele aventuroase
și despre secretele magice ale nopții
sau despre bucuria de a trăi în poveste,
eu am urmat-o încântat,
surioara mea,
draga mea surioară haioasă,
apoi am acceptat invitația ei de a juca cu mâinile
acel joc al fetelor, știi tu,
An-tan-te
dizer-mane-me,
iar după ce am jucat,
Kiti a zâmbit fericită,
așa cum mestecă fericită biscuiți,
m-a luat de mână
și m-a scos din camera ei,
cerându-mi apă prin semne.

Așa mi-a povestit de dimineață Felix,
o întâmplare cu o surioară cu autism,
desigur, una fericită,
altfel de ce i-ar fi sclipit ochii mari?
Și i-ai dat apă, am vrut să știu,
ca să leg capăt de capăt de întâmplare,
deși legătura s-a făcut și fără întrebarea mea utilitaristă.

Nu, nu i-am dat,
fiindcă n-am avut,
mi-a răspuns Felix,
iar Kiti nici n-a cerut mai departe
pe scară ierarhică,
semn că setea i-a fost cumva ostoită.

Mici supărări domestice

by maria, Posted on 12/05/2014

Mi-a dat un pumn în piept, m-a tras de păr și mi-a dat o ‘karată’ în cap! Felix îmi spune asta, neștiind ce să facă, să râdă, să plângă. E cea mai rea fată! Despre Kiti vorbește, pe care aproape cu toții o cunoaștem astfel de curând, gata să își descarce energia prin izbituri fulgerătoare ale mâinilor de diverse suprafețe. Dar te iubește, de-asta te-a ‘bătut’, îi spun, iar ceea ce spun chiar cred, fiindcă adesea își alege ‘victimele’ dintre cei pe lângă care preferă să stea. Mai știi ce karate i-a arătat lui Bicu în cap astă iarnă, îi amintesc băiatului despre una dintre ciufulelile aplicate bunicului, iar întrebarea mea îi provoacă râsul. Dar tot cea mai rea rămâne, zice el, fiindcă senzorii dureroși ai pielii sale delicate încă nu sunt perfect calmați.
Mai târziu o întreb pe Kiti, în fața fratelui ei mic, cât de mult îl iubește pe Felix. Kiti răspunde printr-o adorabilă și stângace deschizătură a brațelor, uite, cam atât, apoi îi râde dulce în față. Felix zâmbește stânjenit, gata, este împăcat.

Felix se supără, desigur, și pe Horică, cum nu, îl roagă fără oprire, adică fără oprire, să se joace cu el v-ați ascunselea. Devine atât de stresant, încât îi cer lui Horică să se joace puțin cu el. Nu că nu i-ar plăcea, dar face altceva, cui îi place să își întrerupă activitățile? Horică aplică tehnici de amânare, îl amenință pe Felix că îi aruncă în iaz două construcții din lego. Felix nu se sperie, ba respinge atacul fratelui cu propriul său atac, îi smulge cartea din mână și promite că-i face o baie în iaz. Horia contraatacă, dacă nu-mi dai cartea în clipa asta, nu mă mai joc cu tine, însă Felix reacționează cu prudență, dar nu te-ai jucat cu mine deloc, de ce să te cred. Horica izbucnește în râs, ce isteț e, ne spune. Acum îl urmăresc cum, delicat, ca frații mai mari față de cei mici, ar vrea să îl înduplece pe Felix, fără violență fizică, poate cu ceva agresivitate verbală, să îl cruțe. Nu reușește, iar nereușita îl amuză. Încep să se joace de-a v-ați ascunselea prin casă, se restabilește armonia.

Nu râde de mine, că te mușc de fund!

by maria, Posted on 24/04/2014

Felix este un băiat sfios. Asta nu are de-a face cu lipsa de încredere în el, ci cu temperamentul său. Când spune despre el că este un cățel, se joacă sau își ușurează comunicarea cu oamenii. Își ușurează comunicarea cu oamenii, comunicare ce unora le este în anumite cazuri dificilă. Ham-ham, îi latră delicat profesorului înlocuitor, împreunându-și lăbuțele sub bărbie și zâmbind, fiindcă și câinii zâmbesc, tot ca oamenii. Nu știu ce efect are glasul cățelandrului Felix asupra profesorului, însă, oricare ar fi acesta, nu trece neexprimat, fiindcă adultul insistă să-l dezbrace pe băiat de protecția cu care s-a înfășurat și cu care nu împiedică nicicum desfășurarea lecției. Tot câine?, întreabă el, de parcă fidelitatea ar fi păcatul copilului ce ține să-și păstreze inocența pe măsură ce crește; tot câine?, întreabă, sugerând că o lipsă de imaginație ar fi culpabilă pentru o atare haină aleasă de copil. De ce n-ai fi un dinozaur?, propune neinspirat profesorul, neinspirat, fiindcă răspunsul lui Felix dovedește că ideea nu este nicidecum salvatoare. Înainte de a spune părerea băiatului, mă transport o clipă înaintea răspunsului său, în pielea sa, unde îmi constat goliciunea silită de indiscreția celui din fața mea, goliciune dureroasă, ce mă obligă să devin agresiv, ca să-mi iau blana de cățel înapoi. Nu mă tem, fiindcă trebuie să mă feresc din calea privirilor celorlalți, așa sunt eu, învăț să comunic, dar nici nu-mi face plăcere să reacționez în felul ăsta. Ce pot să fac? Să îi arăt profesorului de ce prefer să fiu un cățel ar fi o idee. Așadar, Felix răspunde: bine, atunci nu sunt un câine, ci un T-rex, fiindcă am o coadă puternică, cu care îți dau peste cap! Profesorului înlocuitor nu-i surâde înlocuirea câinelui cu dinozaurul, dar nici lui Felix nu-i plac provizoratele, așa că înghite matur în sec și-și latră gingaș în barbă, ham.

Poveste cu rechini

by maria, Posted on 19/02/2014

Profit de decorul misterios al străzii, surprins în dimineața asta, ca să intru în atmosfera de poveste fantastică a lumii inventate de Felix. Start.

Poveste cu rechini

Rechinii de pe planeta lui Spotu au trei tipuri de glande salivare, unele secretă salivă tămăduitoare, altele, salivă veninoasă și restul, salivă pentru digestie. Important după ce ai căpătat o rană este să fugi repede la rechin, pentru că efectul de vindecare (efect-plasture) se produce doar când rana este nouă, nu când ai deja bubă tare (așa cum are Felix acum în cot). De aici se deduce că rechinii pe această planetă sunt buni, sunt un fel de delfini de pe planeta noastră. Nu stau însă lucrurile la fel cu rechinul-brad, acesta este un rechin cu posibilități de a deveni biped, anume când declanșează un buton, de unde și numele, nu că bradul ar fi biped, ci pentru că este vertical de cele mai multe ori. Dorința lui de a deveni biped apare atunci când îl paște amorțeala în coadă, de aceea simte că e cazul să facă niște pași pe uscat. Nu vă faceți griji că nu și-ar găsi echilibrul rechinul-brad, căci din cele cinci deschizături branhiale de pe piept îi ies, odată cu picioarele, niște brațe ascuțite din care mișcă în ritmul plimbării. Cam așa.

Dacă două jumătăți există, întâlnirea lor este sigură, nu neapărat continuă

by maria, Posted on 21/01/2014

Este drăguță ideea șosetelor de la H&M, cum le-am văzut, le-am luat imediat pentru mine, nu pentru Kiti, fiindcă ea nu poartă șosete, însă mi-este milă de biata pisicuță ruptă-n două, așa cum mi-este milă și de câine și de al treilea animal, să nu se întâlnească jumătățile între ele decât pentru o secundă-două, atât cât să mimeze fericirea într-o poză pentru facebook. Sau poate că sunt prea severă în judecata mea, ce, eu nu-mi pun pozele cele mai frumoase pe facebook?, ba da, le pun și le pun cu atât mai hotărâtă, cu cât ele sunt înadins compuse estetic. Dar eu nu sunt ruptă-n două, aș putea să mă atenționez, așa e, nu sunt, fiindcă nu simt că aș fi, dar poate că cine mă observă, nu percepe neapărat sensul armonic al existenței mele și nu o face din diferite motive, ba că aș fi îngâmfată, ba că aș părea prea perfectă, ba că aș avea dinții strâmbi sau că, simplu, nu m-ar putea suferi. Apoi, de ce am aroganța să cred că jumătățile trebuie obligatoriu să se completeze perfect? Există așa ceva? Poate în lumea fantastică a lui Spotu-dinozaur, dar aici? Aici, unde abia după eforturi uriașe de atenție și concentrare, încredere și respect poți să speri la adevărata, încă perfectibila potrivire? Oare câtă energie risipim în dreapta, apoi în stânga, pentru a ne întâlni, tot câte două jumătăți? Și dacă se cheltuie prea multă energie, ca să nu secătuim, să nici nu ne sinucidem, cum descoperim cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă de pe Pământ? De fapt, asta este întrebarea lui Felix, pentru că până și în fanteziile sale, uneori, este nevoie de un asemenea răspuns. Să fie cea mai puternică sursă de energie nepericuloasă iubirea?

În așteptarea Crăciunului- 13 decembrie

by maria, Posted on 13/12/2013

Trec pe lângă grădinița improvizată de brazi, sunt frumoși, încă au sevă călduță prin trunchiuri, le ating crengile cu ace ciufulite, din Austria sunt, doamnă, da, din Austria?, sună ca o garanție intrinsecă a pomilor crescuți special pentru Crăciun, mă duc cu gândul la țara asta europeană verde, la brazii ei falnici, mândri, ca oamenii ei, la grija lor molipsitoare pentru natură, la ordinile stricte după care funcționează, dar brazii în declin din mica pepinieră artificială nu intră perfect în tiparul gândului meu, vânzătorul îmi arată brăduții argintii, nefiresc de argintii, de parcă ar fi stropiți cu picături argintii de plastic lucitor, cei mici sunt pentru copii, îmi strigă, îl întreb, atunci cei mari pentru cine mai sunt, el zâmbește nedumerit, ce-o vrea de la mine, îi spune mimica, inspir adânc cu toată fața printre crengile unui brad încă pâlpâitor și mă îndepărtez cu o mică părere de rău.

La școală se respiră aer de vacanță, Felix numără încă patru zile de școală în anul ăsta, o zi se duce cu serbarea, încă una cu corul de la Ateneu, apoi vinerea liberă de dinaintea vacanței, deja o tradiție în școală. El nu este prea mulțumit de costumul de serbare, însă asta nu ține neapărat de costumul în sine, ci de propria lui percepție despre ce înseamnă ridicolul, iar a te costuma la carnavaluri sau serbări este una dintre semnificațiile despre care scriu. Nici când era mai mic nu i-au plăcut costumele de carnaval, o singură oară, de un Halloween, și-a ales să fie un jaguar australian și a fost. Mă rog, dacă îl va purta sau nu, nu contează prea mult, nu insist, mai ales că pot să am această scăpare, întrucât părinții lasă copiii în grija profesorilor cu vreo două ore înainte de spectacol, apoi îi admiră direct pe scenă.

Kiti învață să ‘vorbească’ în propoziții prin limbajul semnelor, ieri fetele se întrebau și m-au întrebat dacă are vreun sens ce le tot ‘spune’ Kiti prin semne, ea zicând ceva cu ‘bunica miercuri’. Noi am râs, scumpa de ea, vocabularul de semne nu este ușor de reținut, mai ales dacă funcționalitatea lui nu este bine stabilită, Felix insistă că ‘bunica miercuri’ este o marcă de biscuiți, iar Horica, mai rațional, totodată încrezător în surioara lui, crede că ea se referă la săptămâna viitoare, când își așteaptă bunicii să vina, chiar dacă nu într-o zi de miercuri.

Nici lui Horia nu-i mai arde de școală, arde doar teza la matematică de săptămâna viitoare, restul flamelor s-au stins, el cântă la chitară ca un greiere, furnicuțele din jurul său sunt miloase cu el, se lasă încântate de ritmurile sale în schimbul unei felii de pâine unse cu unt și cu miere.

In răstimpuri imperfect

by maria, Posted on 14/11/2013

Prepar micul dejun, iar prepararea micului dejun cere concentrare maximă, întrucât se face cu bifarea imaginară a elementelor unei liste, deasemenea imaginare, de activități repetitive, dar absolut necesare. În plus, atenția-mi către cele de mai sus trebuie însoțită de observarea discretă, cu coada ochiului, a lui Kiti, mai exact, a mișcărilor sale haotice. Sunt complet înecată în propriile-mi gânduri, centrale, cele ce privesc micul dejun, și laterale, cele ce țin de mine, de dispoziția mea de moment, de programul meu, așadar nu sunt foarte atentă la micile înțepături dintre copiii care își așteaptă răsfățați bucatele, nici la ce ne povestește Felix, prind totuși o frază, spusă pe ton interogativ, deci care așteaptă un răspuns de la mine, anume, mereu îmi spune: ‘asta nu contează’. Nu-mi amintesc cine este imperturbabilul, dar Felix vrea să-mi afle părerea, de ce crede ea (aha, este o ea) că nimic nu contează. Ei, n-o spune crezând neapărat și la modul absolut că nimic nu este de interes, este, așa, o vorbă, este ‘miserupista’. Recunosc că, nefiind foarte atentă, îmi scapă vorba asta de argou fără să vreau, însă, din fericire, lui Felix nu îi spune nimic cuvântul, ba trece peste el, corectându-mă, adică vrei să spui că este nepăsătoare, nu-i așa? Ah, îmi mușc buzele și mă întorc către copii de la sandwichurile pe care le prepar, acolo unde Horica își râde de mine, ți-a zis-o! Da, da, mi-a zis-o, mulțumesc, Felix, nepăsător, indolent, senin, insensibil, asta am vrut să spun, să știi, pe cuvânt că asta ar fi vrut mama ta să spună.

Niște monștri, fantezie și un sindrom

by maria, Posted on 26/10/2012

Inspirat de dimineața cețoasă de toamnă, ce ne promite încă o zi strălucitoare și caldă din toamna ce ușor-ușor mai pleacă câte un pic de la noi, Felix îmi spune despre dorința lui de a-l cunoaște pe Yeti, oare cum arată, mami, este om sau este urs, există cu adevărat sau urmele găsite aparțin unor specii de dinozauri dispărute de mult? Vrei să-ți spun o poveste, atunci dă muzica mai încet, am spus mai încet, altfel nu începe povestea, așa încât m-am supus voinței lui de a da muzica mai încet și l-am ascultat, nu cu foarte multă atenție, dar cu atenție totuși, altfel n-aș fi auzit despre excursia lui, a lui Spotu și a puișorului lui Spotu în munții Himalaya, despre peripețiile lor din întâlnirile cu monștrii-viteză și monștrii C9, despre peștera în care erau captivi de o vreme lungă părinții unui leuț simpatic și ai unei veverițe jucăușe, pe care, evident, cei trei i-au salvat cu niște ‘explodibil’, în plus, n-aș fi știut niciodată că monștrii C9 sunt tricolori, albastru, galben și un pic de alb (sau negru, am uitat) și că denumirea le vine de la faptul că prin apăsarea unui buton se deschid niște aripi robotice de sub brațele lor, astfel încât ei dobandesc nouă membre , iar că monștrii-viteză sunt complet gri întrucât pe ei nu stă bine culoarea din cauza vitezei lor mari de deplasare și deasemenea că ăștia din urmă sunt, contrar așteptării, de dimensiuni mici, din aceleași considerente pentru care sunt și tern colorați. Și încă altele despre care vag îmi amintesc, căci între timp, ca un mic Napoleon, deși fără să sufăr de sindromul Napoleon, pentru că nu sunt nici mică de statură, nici bărbat, conduceam și regăseam în minte soluții la niște probleme frumoase de algebră pe care urma în scurt timp să le împărtășesc. Așadar sunt gata să afirm că în această superbă dimineață de toamnă pâcloasă, a cărei frumusețe mi-a apărut și din bunăstarea arătată de toți copiii noștri, nu doar din promisiunea zilei senine, poveștile fantastice ale lui Felix s-au suprapus grațios peste capacitatea mea mare de absorbție, căci am reținut fericit, zic eu, introducere, cuprins și sfârșit de poveste, îl aud încă în urechea minții rostind apăsat, bucuros, întrucât nu deseori are ocazia să își încheie poveștile, deci rostind mândru ‘sfârșit’, ceea ce fac și eu acum cu vorba scrisă, deci, sfârșit.

Aroma blândă a dimineții

by maria, Posted on 19/10/2012

Într-o frumoasă dimineață de octombrie târziu, ca în aproape orice altă dimineață, nu neapărat frumoasă și nici neapărat de octombrie, băiețelul cel fericit, numit la naștere, aproape fără un gând, Felix, m-a îmbrățișat într-un moment al ei în care cu greu aș fi putut spune de e vis ori realitate, așadar în zorii ei, ai dimineții, amintindu-mi că diminețile sunt date pentru bucurie și îmbrățișări, mai ales când ele vin cu seninătate, și nu pentru somnuri adânci de frumusețe sau de orice, deoarece acestea se fac în plină noapte și se pot face de unul singur, adică aproape oricând, pe când o îmbrățișare are nevoie de doi pentru a se împlini. Așadar i-am acceptat îmbrățișarea caldă, deși l-am rugat să se cufunde într-un alt somnic, superficial de data asta, și totodată să se cufunde în brațele mele încăpătoare pentru măcar încă niște minute de trecere blândă din vis frumos în realitate frumoasă, doar atât, iar el mi s-a cufundat acolo unde îl așteptam, în somn ușor și brațe.

Pe mai târziu în dimineața noastră lungă și-a păstrat din atingerea bună a îmbrățișării de mai devreme, astfel că m-a răsplătit cu mai multă atenție, pe care am numărat-o într-o povestioară scurtă despre aviditatea lui Spotu-dinozaur pentru citit, care din pofta lui nestăvilită și-a încărcat castel întreg cu tomuri, de nici ușa n-o poate deschide, căci riscă să îi cadă volumele în cap, și care citește și zece cărți într-o singură zi, aviz academicienilor ce tind să se adune. Am numărat apoi bunăvoința băiatului de a mă ajuta, căci la solicitarea mea de a ordona ușor din nebunia camerei de zi, Felix m-a mângâiat cu un ‘sigur, mami, puiuțul e la dispoziția ta’ și a venit. Iar în drum către școli și grădiniță, deodată, cu speranță ieșind din ochișorii lui perfecți, m-a întrebat, ‘daca aș fi un cățel, mami, unde m-ai ține?’, iar pe mine nici praf de îndoială nu m-a atins, de aceea i-am răspuns instantaneu ‘în brațele mele’, răspuns pesemne așteptat pentru confirmarea regulată a iubirii de părinte de către toți copiii, doar așa, din dor și bucurie, din speranță și încredere, pentru că băiatul mi-a trimis delicat niște zâmbete ingenue și o dezmierdare, ‘mmm, mmm, mmm’.