Copiii au glasuri de îngeri

Dimineața de sâmbătă merită o trezire blândă precum atingerea vorbelor de copil, la fel cum merită fiecare floare efemeră și inimitabilă o șansă pentru a fi admirată. Să o admirăm, așadar!

Mi-a șoptit grav Felix la ureche o întrebare, chiar înainte de obișnuita vizită la toaletă, mami, tu ce zodie ești? Mi-am imaginat, imediat după ce i-am răspuns ‘sunt fecioara’, o pauză la grădiniță, un grup de 2-3 copii împărțind niște jucărele, zâmbete și cuvințele, o fetiță sfătoasă, așadar dezghețată, mândrindu-se cu apartenența la vreo zodie și lansând în aer nedumerit de băieței nevinovați o întrebare-cheie, o întrebare tainică, ce așteaptă un răspuns cât o confesiune, ‘tu ce zodie ești?’. Mi-am imaginat apoi fascinația băiețelului pentru un alt fel de raportare a ființării, fascinație sporită de misterioasele categorii din care, se pare, facem toți parte, din niște rațiuni greu de pătruns, un leu, un pește, un berbec, apoi dorința imperioasă de identificare cu unul dintre simbolurile enigmatice.

Așadar zâmbesc în întunericul dimineții de octombrie, îmi desfăt simțul tactil cu mângâierea unui obraz fin și sunt gata să îi dezleg măcar superficial misterul, căci vrea să știe, tu și Horica sunteți lei, Kiti este născută în gemeni, iar tati e săgetător.

Apoi, când dimineața se înfățișează ca deschizătoarea zilei, adică în plină lumină, Felix revine în dormitor și recapitulează, eu și Horica suntem lei, mami, tu ești fecioară, tati este tăietor, iar Kiti este îngeri. Râdem cu toții, căci suntem cinci în patul dublu al dormitorului, chiar dacă Felix și Kiti nici măcar nu au nevoie să înțeleagă ce este atât de distractiv.

Este blândă atingerea vorbelor amestecate minunat de către Felix în această sâmbătă dimineață, pentru că ne lasă uluiți de potrivire și aspirație, un tati tăietor, deschizător de cale lină pentru familia sa, o mami ocrotitoare și bună ca o fecioară, doi lei jucăuși și plini de caracter și o fetiță frumoasă și pură ca un înger.

Nu mai pot să stau de iubire pentru cățeluși…



…este exclamația de drag și desfătare a omului din pozele de mai sus, omuleț, mai curând, că e chiar mai redus dimensional decât frumosul și lățosul ciobănesc cu cap de ursuleț din prima fotografie, ce s-a postat, mult prea artistic pentru biata și desuchiata mea cameră foto, model numai bun de imortalizat. Suntem oameni și câini și câini și oameni pe aici, pe câmpii, iar, atâta vreme cât numărul celor mici și dependenți este mai mare decât al celorlalți, viața se desenează în culori luminoase și mișcătoare ca vibrațiile de iubire ce se opun șederii lui Felix din titlu.

Care a repornit în zi cu dimineață grădinărească, cu obraz revenit și el la dimensiune, consistență și culoare firești, încă sub tratament, cu îndemnul părintesc grijuliu să încerce să nu se zbenguie exagerat și cu asigurarea din partea sa că va încerca, însă “dacă uit?”. Împotrivă uitării, această inexorabilă rătăcire în neant a minții copilărești, dar nu numai, avem leac băbesc, se amestecă o linguriță de reproș călduț diluat în jumătate de cană de apă cu înțelegere, cu o lingură de sentiment de vinovăție proaspăt cules și separat de îndoială și autosuficiență prin cristalizare, care se oferă către înghițire domnișoarelor educatoare, cu drag.

Observ mai nou la Felix o înclinație stăruitoare pentru a desena, în orice moment de răgaz pretinde dreptul de a desena, și o spun astfel nu pentru că i-ar limita cineva aceaste porniri artistice, ci pentru că știu că toate inițiativele creatoare ale copiilor sunt hrană pentru desăvârșirea lor, așadar legi sfinte, că doar n-o să înfometăm cu bună știință suflet de copil. Îi e cămăruța vesel presărată din talpă până-n creștet de grave coli A4 împopoțonate de schițe monocolore sau mai colorate de variate vehicule spațiale sau terestre, permanent iscălite cu litere mixte, tremurate de proaspătul desenator împătimit. Acum artistul lucrează la operă cu dedicație pentru tătic iubit, de ziua lui, din ce observ, un fel de ‘găsește diferențele’, cu amprentă scrisă generoasă și specială, ‘pentru tati plus Felix’.

‘Nu mai pot să stau de iubire’ este expresie plastică de iubire de copil și dicționar de deslușit emoții din comportament. Este explicație potrivită și rațiune pentru empatie a tumultului făptuit de micii noștri companioni de viață. Copilașii noștri nu sunt hiperactivi, ei sunt plini de iubire!

Jaguarul australian


Halloween este sărbătoarea spiritelor, fantomelor, duhurilor. Mai mult sau mai puțin, toți copiii găsesc ziua de astăzi și seara de ieri, unii chiar și zilele următoare, împrejurare binevenită pentru a se costuma la grădiniță și școală, pentru a exagera cu dulciurile și a își exersa îndemânarea și creativitatea, sculptând dovleci (nevinovați), eventual alcătuindu-le figuri cât mai infricosatoare. Nouă ne-a adus o seară specială această îndeletnicire, toți am participat la procesul de creație, necontând în ce etapă a procesului am contribuit. În definitiv, în afară de bucuria propriu-zisă dată de decorarea terasei cu chipurile, iarăși, mai mult sau mai puțin înfiorătoare ale celor trei stranii omuleți fără trunchi și membre, dar (cu urechi, unii dintre ei) și cu spirit înflăcărat, ne-am entuziasmat surprinși de descoperirea în interiorul dovlecilor a semințelor de…dovleac (ce uimitor!), pe care le-am spălat, copt, spart și ros în cor armonios, în noapte rece și bântuită de spirite de sfârșit de octombrie.

De dimineață i-am oferit lui Felix variante de costume de Halloween din care să își aleagă, e drept, nu am prea avut diversitate, o salopetă neagră cu un schelet alb desenat pe ea și un pseudocostum de vrăjitor/vrăjitoare, mai mult pălărie decât costum, în schimb, i-am propus copilului să își dea frâu liber imaginației ca să se închipuie costumat cumva, urmând ca eu să îl ajut cu plăsmuirea imaginației. Ei bine, Felix a strâmbat din nasul său nemonstruos în fața costumelor din dotare și a realizat spontan și firesc că își dorește tare mult să se deghizeze în celebrul(?), înfricoșătorul, temutul jaguar australian. Evident, fără să par altfel decât impresionată de alegerea lui, am cerut (deși nu mai era nevoie) detalii despre acest șiret erou al nopții și al răului, în ciuda numelui său extrem de caraghios, și nu numai atât. Jaguarul australian este, evident, un jaguar, care trăiește numai si numai pe insula României si al cărui nume vine de la strămoșii săi, lesne de imaginat, australiani. Jaguarul australian este un exemplar de animal redutabil de sălbatic, care atacă în timpul nopții si acționează fără frică, netemându-se nici măcar de Anaconda (n.a. firmă de securitate), actiunile sale devastatoare vizează casele locuitorilor acestei insule, case pe care le prădează și le distruge fără milă, în principal de dragul răului și numai de asta. Ce să zic? Chiar dacă sursa de inspiratie mi-a fost doar descrierea plină de patos a lui Felix, am încropit costum pentru băiat, ce a plecat mulțumit de aspectul său exterior și impresionat de puterile-i imaginare dobândite de întruparea sălbaticului personaj la grădiniță, cu o mască bicoloră, cu urechi si cu pete de jaguar pe ochi și nas și infășurat de o piele largă de păturică, multicoloră, cu model aborigen ce ilustrează genele ancestrale australiene, o păturică din care am croit mai de mult poncho cat se poate de american pentru Horică, pentru alt carnaval.

La grădiniță, printre vrăjitoare, schelete, prințese, Frankensteini sau Dracula, căra, ușor stingher, un coșuleț plin de ursuleți, viermișori și păianjeni gumați, un temut și original jaguar australian.

Când un cârnăcior devine pretext pentru duioșie

Țîrrrrr, țîrrrr, sună telefonul. Mă ridic, e mobil, dar stă mai mult conectat la priză, răspund, alo, alo, aud o răsuflare dragă. Apoi, o voce dragă, vorbește rar, subțire și gros în același timp, sunt eu, Felix, ham-ham, vreau să spun, de fapt, Felix, pauză, ham, pauză, ham. Tresar, nu fiindcă nu știu cu cine vorbesc, ci pentru că realizez că nu i-am auzit vocea niciodată de mai departe de douăzeci de metri de mine. Apăs ca fulgerul (nu vreau să-i pierd nici un cuvințel, nu sunt în pericol, vorbește rar, ziceam) două butoane ale telefonului ca să îi răsune glasul cu timbru de rățușcă în toată camera. ‘Am lăsat-o pe Kiti la școală’, mai zice el și zisul mă învăluie, apoi se disipează înspre tavan, ‘și acum mergem la cafea’, iar vibrația enunțului ăstuia în contact cu cel de pe tavan îmi dă senzația de stereofonie. ‘Oooo, drăguților, mergeți, ca băieții, la cafea, pe unde sunteti’, mă pisicesc inconștient prin mimetism, ‘unde suntem, tati’ e răspunsul lui Felix către tati și ‘pe Popa Nan’, către mine.

Îi simt unda de tristețe în voce, ‘așa sunt eu’, îmi zice mereu când îl întreb de ce e supărat, acum nu e chiar supărat, dar ‘îmi place mai mult de mami’, iar asta înseamnă că ar vrea ca eu să îl duc la grădiniță de fiecare dată sau măcar în zilele obișnuite. Astăzi nu e o zi obișnuită, e programul un pic modificat săptămâna asta, astfel că ‘e o prostie de mașină, mașina lui tati’ are justificare. Și, chiar dacă îi place la grădiniță, nu cred că va veni ziua în care să se bucure că e zi de grădiniță, așa cum se bucură alți copii. În plus, mai e și supărat pe Sasha, ‘n-o să mă mai joc niciodată cu Sasha’, pentru că ‘n-a vrut să împartă cu mine cârnăciorul’.

Rime copilăreşti

Când găseşte nişte vreme pentru jurnalul mamei sale, Horică o umple citind cu voce tare şi intonaţie potrivită textele neparcurse sau altele mai vechi care îi stârnesc râsul, iar asta se întâmplă destul de frecvent şi e lesne explicabil, nu uitaţi, deseori chiar el însuşi, cititorul, este eroul textului interpretat. Ceea ce a făcut şi aseară cu acest text. Numai că, pe când Horică se întreba în sinea lui, contemplativ, dar totodată dubitativ, ‘oare leuşteanul este atât de nobil încât să mă definească pe mine?’, Felix, care torcea alăturea (cha-cha), auzindu-se asemuit aşa cum s-a întâmplat, a întins boticul de pisică şi a mieunat nervos: ‘ ce prostănac e ăla care a scris că eu sunt rozmarin!’. Bine-bine, mi-am asumat râzând scriitura, dar nu te supăra, poate nu e chiar aşa de rău să fii frunză câteodată, de exemplu, atunci când eşti frunză nu trebuie să mergi la grădiniţă. Hmmm, parcă nu mai e chiar aşa de nervos. Ca atare reporneşte asaltul asupra-mi cu poezia poveştilor lui fantastice, acum despre vulcanii care scuipă salivă roz sau pink (cu kei).

Ca temă la limba română, Horica are de compus zece rânduri care să conţină câteva întrebări retorice. Din întreaga lui clasă doar lui i-a indicat doamna profesoară cui să i se adreseze şi anume dulapului său. Sunt sigură că se va grăbi mâine să îşi citească compoziţia la fel cum s-a grăbit şi acum să mi-o citească mie. Şi Felix citeşte litere şi dă ture prin casă cu o mică hartă în mână. Kiti n-are chef de citit, în schimb e tare grăbită să cucerească fotografiile înrămate de pe rafturile bibliotecii şi să îi răpească harta frăţiorului de parcă e harta ce duce spre nu ştiu care mare comoară. Reuşeşte, iar Felix, în semn de răzbunare, îi refuză dreptul de a fi partenera lui viitoare de tenis, aşa cum ne promisese mai demult, atunci când într-un exces de iubire fraterna a declarat că el va juca tenis numai cu Kiti când ea va învăţa să vorbească.

Înainte de test. Elevii aşteaptă. Profesorul cere copiilor un creion. S-ar părea că nimeni nu mai scrie în ziua de azi cu creionul. Este doar o falsă impresie. Un elev se îndură de profesorul în nevoie şi îşi îndreaptă oarecum cu îndoială mâinile spre fermoarul penarului său. Fiind singura mişcare care animă încăperea toţi ochii o urmăresc deşi motivaţiile purtătorilor acelor ochi sunt diferite şi diverse, plictiseală, curiozitate, emoţia de dinainte de test etc. Copilul cu mâinile vedetă, neobişnuit cu injecţia masivă de atenţie, este intimidat de inedita postură în care se află şi ratează reprezentaţia. Mâinile dobândesc un tremur necontenit şi imperceptibil, apucă totuşi codiţa metalică a fermoarului pe care o deranjează uşor brutal, aceasta transmite mişcarea dezordonată mai departe dinţilor fermoarului care, la rândul lor, eşuează deschiderea progresivă dinte cu dinte transformând-o într-una lamentabilă, bruscă. Din păcate, odată cu ruperea fermoarului se produce şi o erupţie violentă, neaşteptată care, ca o reacţie chimică în lanţ, dă naştere altei erupţii, o erupţie de râsete şi hohote care fac din bietul ‘bun samaritean’ un clovn straniu îngenuncheat dramatic pe podeaua încărcată de conţinutul penarului său: aproximativ treizeci de creioane de împrumut de la Ikea.

‘Mami, azi la grădiniţă Filip mi-a spus că eu nu sunt puternic, dar ştii ce-am făcut eu odată, mai demult, în America? Am ţinut în degetul mic de la picior un bloc înalt de cincizeci de metri până seara!’

In slalom în jos pe-o cămilă

Diminețile vacanței de iarnă sunt pentru schi, deși aș zice mai degrabă că schiul în vacanță este pentru diminețile lungi ale zilelor. In rest, program de leneveală, activă totuși, în sensul că pregătirile pentru plimbările dupăamiezelor târzii sunt nesupuse stricteții orare cu care ne obișnuim vrând-nevrând în afara vacanțelor și deasemenea program liber ales, așa ca-n patinaj artistic, sau șezători în jurul mesei lungi care ne ține pe toți zece, ăștia ce ne-am strâns ca-n fiecare dintre ultimii șapte ani trecuți. 

Mezinului îi șade bine echipat în clăpari, schiuri și cască pe cap, așa cum de altfel se întâmplă cu toți copilașii aflați în situații similare și ca atare îl echipăm astfel zilnic timp de una-două ore, atunci când eu, a lui mămică, decid să îi las pe Horica cu tatăl lui în vârf de munte și să cobor în alunecare vioaie la gândul reîntâlnirii cu copilul mic, acesta, nerăbdător la rândul său din același motiv cu al vioiciunii mele din rândul de mai sus, adică al reîntâlnirii. Deasemenea îmi potrivesc un pas alergător alert la coborâre, în ciuda oboselii resimțite în primul rând de membrele inferioare și ca urmare a dorinței de a îi revedea capul de ursuleț lui Kiti, cap acoperit trei sferturi de gluga lucitoare a hainei ei ‘de schi’. ‘De schi’ e doar o vorbă, o altă vorbă s-ar potrivi mai bine și anume ‘de zăpadă’ în cazul fetiței dragi și bune lipite zi lumină de bunicii ei și mai ales de bunicul ei, căci zi întuneric Kiti stă lipită de mine în patul mare de împrumut ce îl mai împărțim și cu Felix. Apoi, ca efectul de eliminare a grăsimilor excedentare să fie vizibil, dar în primul rând ca Felix să se bucure de alunecarea cu schiurile, îl iau cu mine pentru încă patru (număr ales aleator sau nu de Felix) coborâri pe pârtia ușoară de la bază și ăsta este încă un prilej fericit pentru mine de a îi asculta și a mă încânta cu născocelile lui nemaipomenite, pe care mi le servește, mulțumesc dragule, atât la urcarea cu babyliftul, cât și în timpul coborârii în slalom pe pârtie, născoceli de genul ‘mami, știi că Spotu-dinozaur când a urcat cu babyliftul n-a căzut niciodata’, la urcare sau ‘mami, noi acum înotam în spatele unor camile’, la coborâre.

Intre timp ajung și cei doi lăsați în vârf de munte la baza de schi și baza de familie, iar Horica aleargă ca disperatul să prindă cât mai multe coborâri pe aceeași minipista de poveste înainte să plecăm spre casă, ocazie cu care îl localizez frecvent în cele mai asimetrice poziții față de mine și fratele lui, când în același sens cu noi, când invers, când în fața noastră, când în spate, când chiar pe același suport ce ne trage sus, la start. Si tot între timp, Kiti se plimbă cu bunicii pe margine și mai scapă din când în când cu mâna în zăpadă pe care o duce așa cum aproape toți am făcut-o măcar o dată la guriță pentru degustare sau, poate, hidratare.

part

almost sentence

noiembrie hmmm o fi bine o fi rău sigur e însă plăcut. a început şcoala grădiniţa lacrimile în reprize scurte şi dese ai mai plâns astăzi daaaa sigur că am plâns doar tot mi-e dor de tine da corect îi e dor de mine că nu mă văzuse de dimineaţă cred că de aia se şi trezeşte la cinci treizeci zilnic ca să putem împărţi mai mult timp împreună doar noi doi. există dimineţi în care ne întâlnim mai mulţi pe holul casei aşa întâmplător cum te mai vezi şi pe stradă câteodată cu câte unul de nu ştii de unde să-l iei. la fel şi noi în principiu ne cunoaştem chiar foarte bine însă ne recunoaştem mai greu din moment ce nici lumina soarelui la răsărit nu se simte iar ochii nici suficient de mari nu s-au trezit la zi. la mulţi ani mami o dată la mulţi ani mami de două ori la-mulţi-ani mami de trei ori şi gata soarele a răsărit că aşa răsare el uneori brusc spontan şi înspumat ca un vulcan de fericire hihihi ce dulce m-am făcut dintr-o dată o să mă acresc acuşi cu un suc de potrocale. sau potorcale. sau por-to-cale na că mi a ieşit asta-i o poantă familial(/r)a adică de la horica ochelarica ajunsese la un moment dat să dea search pe google ca să fie sigur chiar dacă are dexul şi doomul pe birou că el tot în sufragerie îşi face temele şi învaţă ca să îşi lipească corpuşorul cât mai aproape de câte unu-altu dintre noi. scuze dudes că scriu aşa cred că şi alţii ar scrie ca mine dacă ar vrea să scrie neapărat şi ar face-o după trei ore jumate de driving like crazy când sus când jos şi iar şi iar. atât pentru azi în kilometri îmi creşte şi mie rezervorul de energie în felul asta neempatic sper doar că vouă cei care aţi ajuns până aici să nu vă scadă dar aş zice că nu mai ales dacă scroll down uşor unde o albină îşi face de cap la ora asta târzie. kiti a fost solicitată azi la şcoală de domnul muşu nu ştiu cine e domnul muşu dar nu-mi sună decât caraghios să rostesc domnul muşu şi asta poate nu atât din cauza numelui pe care chiar nu l-am mai auzit până acum muşu dar mai ales din cauza faptului că însoţitoarea lui kiti de azi de la şcoală nu a ştiut să-mi spună exact cine este domnul muşu domn muşu care vrea să o ajute pe kiti a noastră dragă pisicuţa să-şi îndrepte comportamentul lăbărţat ca un scris de grădiniţă şi parcă plin de lehamite uneori. aşa că strig în gura mare şi răspundeţi-mi vă rog dacă puteţi: cine este domnul muşu? mă simt parcă puţintel mai energizata cred că de la domnul muşu mi se trage acum deschid o paranteză ca să scriu un scuze domnule muşu nu mi-o luaţi în nume de rău închid paranteza astfel încât aproape că îmi vine să pun o virgulă şi chiar o fac, na! mai jos nişte poze de septembrie în noiembrie şi bonus o orhidee. so long!



Vrtec

Până de curând voia să înceapă grădiniţa ”la primăvară”, acum, că primăvara a sosit, s-a răzgândit, vrea ”la vară”. L-am înştiinţat pe Felix că vara este închisă grădiniţa, ca să-şi aşeze corect lucrurile în cap. Acum ştie, va merge la grădiniţă ”doamna”. Doamna-toamna. Am şi vizitat-o astăzi împreună. Horica ne-a însoţit şi s-a tot minunat, ”ce scump e, abia aştept să-l văd la grădiniţă”. S-a minunat şi către viitorul gradinitar: ”Felix, la grădiniţă e foarte fain şi, stai liniştit, chiar dacă nu o să vrei să te duci, noi o să te ducem cu forţa!”. Doamnele/domnişoarele educatoare au sărit, râzând, ca arsele, ”ssst, nu-i spune asta!”. Sadic, în limitele normale de frate mai mare, Horica a continuat: ”…să te văd cum te perpelesti că te lăsăm la grădi…, ce drăguţ e!”

Notă: vrtec=grădiniţă în slovenă, se citeşte vârteţ, sună fain, nu?

Absurd

El este Spot. L-aţi mai întâlnit poate, dacă aţi mai trecut pe-aici. Cei mai mulţi dintre noi ar spune, este un căţel de pluş, dacă ar fi întrebaţi ce sau cine este Spot. Felix îl vede însă ca pe un băieţel, deşi, chiar şi el recunoaşte, Spot a fost căţel când era mic. Dar acum a crescut. Spot este prietenul cvasi-nedespărţit al lui Felix, altfel nu ar apărea pe-aici. Dar ce legătură are el cu mine? Sau, mai bine zis, există vreo legătură între mine şi Spot în afară de legătura “prin alianţă”?

Mărturisesc: mi-e drag Spot pentru ca este preferatul unuia dintre preferaţii mei, dar îmi place şi pentru ceea ce este el, un căţeluş de pluş tare simpatic cu fătucă de câine cumsecade, urechiuşă neagră bleagă şi un ochi pătat, motiv pentru care i se spune Spot.

Ce face Spot toată ziua şi chiar noaptea? Fiindcă vorbeşte şi se comportă precum un băieţel adevărat, exact ca Pinocchio, graţie lui Felix care încă nu a auzit despre păpuşa de lemn însufleţită, putem să ne imaginăm cu uşurinţă că el, Spot, este reflexia fantastică a tuturor emoţiilor, persoanelor şi întâmplărilor din viaţa lui Felix. Şi cum eu, mama lui Felix, am bucuria de a fi personaj principal al acestei ficţiuni mai mult sau mai puţin reală, iarăşi se subînţelege (pare că până la acest moment vorbele mele au fost superflue întrucât totul a avut un subînţeles evident), deci se subînţelege că eu reprezint pentru Spot un adevărat model. Şi precum discipolii pentru maestrul lor, la fel Spot visează să se identifice cu mine şi cum el este reflexia mea prin mintea lui Felix, şi eu cu el, asta, deşi nu sunt de pluş, n-am o ureche neagră şi bleagă, nici un ochi pătat şi nici nu (prea) latru. Recunosc însă că mai muşc din când în când, dar nu mai tare decât o face orice căţeluş. Chiar azi, la prânz, când mi-am scos colţii să-l muşc în joacă pe Felix de mână, am fost mustrată de acesta:”să ştii că Spot nu muşcă!”.

Spot a învăţat totul bine şi drept de la părinţii săi spirituali aşa încât niciodată nu greşeşte în ciuda faptului că maestrul l-a învăţat şi despre eşec (vezi şi rândul de mai sus). Spot face absolut tot ceea ce fac şi eu sau Felix. Spot este umbra noastră. Spot conduce chiar şi aceeaşi maşină, are aceleaşi hobbyuri. Spot frecventează aceleaşi locuri ca noi şi se îmbracă foarte asemănător (deşi parcă rochii nu am auzit să aibă). Spot cântă la chitară şi joacă tenis. Ba chiar îşi construieşte şi o casă şi, incredibil, lucrează cu aceeaşi echipă de muncitori!! Vorbeşte engleză şi cunoaşte câteva cuvinte în germană. Spot este prezent în viaţa reală şi imaginară a familiei noastre şi prezenţa lui este cât se poate de vie şi perceptibilă atât prin fizicul său, dar mai ales prin voinţa şi glasul lui Felix. Spot face ca mine tot ceea ce eu fac bine şi face exact pe dos de cum fac eu atunci când greşesc. La fel se întâmplă şi cu ceea ce face Felix. Deci Spot este Mister Perfect. “Spot nu se speie de monsti”, “Spot îndoaie genunchii când loveşte mingea de tenis şi o dă întotdeauna peste fileu”, “Spot pune benzină în rezervor, el nu rămâne niciodată fără benzină”, etc.

Ştii ceva, deşi mi-e drag Spot, parcă a cam început să mă calce pe nervi. Spot nu vorbeşte niciodată urât, Spot nu-şi pierde cumpătul niciodată, mai că-mi vine să-l rog elegant să mă mai scutească. Prea le face pe toate bine! “Ştii, mami, că Spot are pantaloni de militar ca ai mei?” Nu, nu ştiam, dar mi-am imaginat!!!

Şi ca un argument pentru puternica personalitate emanată de Spot spun doar că, stând în maşină cu Felix şi…Spot şi povestindu-i surorii mele la telefon despre Mister Wright şi redându-i cu gelozie replicile admirative ale lui Felix, râdem. Dar nu doar atât, telefonul este pe speaker şi sora mea evită să comenteze pe seama lui Spot…ca să n-o audă! Spot probabil că nu ar face asta!

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine. În primul rând, trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală, din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere, împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile, obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă roşie cu două braţe de la Ikea, în braţele mele, mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi, punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine, şi este supărat şi pe Kiti, fiindcă am un tic nevos si fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acum acasă, o să se bucure să afle, când va veni, că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul lui Horica, proaspăt spălat, s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr, al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori, dar si pentru spectatori, jocul-destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.

De bunăvoie

O ştiţi pe pisicuţa Kiti? Miau-miau, se gudură printre picioarele şi mâinile mele. Îşi lasă capul moale între umeri şi se apleacă din trunchi, ca să intre sub braţul meu drept. Miaaaaau, îmi zâmbeşte discret, dar plin, aţi mai văzut vreodată un zâmbet discret, dar totodată imens? Vino, pis pis pis, ridic braţul şi în acelaşi timp îi răsare caputul dintre umeri şi de sub braţul meu. A reuşit să-mi intre pe sub piele. În mijlocul culoarului dinafara supermarketului mă opresc să-i împărtăşesc îmbrăţişarea, cine are o pisicuţă, ştie de ce!

E tot mai înţelegătoare şi sunt tot mai înţelegătoare. Încetişor îi descoperim şi crâmpeie de spontaneitate. La casa de plată pun cele cumpărate deoparte şi potrivesc o sacoşă larg deschisă în dreptul lor. Nu apuc să transfer produsele în plasă pentru că cineva o face mai repede în locul meu. E Kiti care mă lasă o fracţiune de secundă mută de uimire. Îi zâmbesc aprobator şi încurajator şi o ajut. Umplem sacoşa repejor, o deschid pe a doua. Kiti îşi face treaba cu devotament şi implicare, astfel încât aruncă sticluţa de apă pe jos. Se apleacă cu mimică îngrijorată şi ridică apa. Văd că se descurcă bine şi o las, ca să plătesc. Între timp, Kiti termină ceea ce ce singură a început. Achit şi îmi pun portmoneul în geantă. Kiti ia între timp punga de pâine feliată a clientei de după mine şi o pune în geanta noastră. O iau şi o repun pe bandă. Kiti insistă, reia acţiunea. La fel fac şi eu, în plus îi explic că pâinea nu ne aparţine. Kiti pare că înţelege, de fapt ştiu că înţelege, însă nu îşi poate înfrânge impulsul de a lua pâinea şi a o pune la noi în sacoşă. O repun inca o dată printre lucrurile femeii din spate şi îi arunc o privire mustrătoare lui Kiti. Kiti izbucneşte într-un hohot scurt de râs, e clar, acum totul devine o joacă. Mai am nevoie de câteva secunde ca să îmi organizez plasele, geanta şi copilul mic, timp suficient pentru mâna îndemânatică a lui Kiti să ia pentru a patra oară pâinea de la locul ei. Casieriţa, care a asistat la fază, apucă rapid şi uşor isterizată punga cu pâine şi o trage spre ea cu un “nu, nu e a ta!” şi o mimică de copil care-şi apără cu patos jucăria. Îi spun “scuzaţi-o, va rog, are autism” şi văd că vorbele mele o împietresc. “Staţi liniştită, nu e nici o problemă”, încerc să îi readuc viaţa în muşchii feţei, e drăguţă, îi pare rău, deşi nu are de ce, cred eu. În definitiv nici nu ştie că i-a făcut un compliment pisicuţei noastre care s-a comportat exemplar până la momentul pâinii. Plecăm zâmbind din magazin. Eu, pentru descoperirea unui nou semn de spontaneitate din partea lui Kiti; Kiti, pentru bucuria de a fi fost apreciată; iar Felix, pentru că aşa “e faţa mea”, zâmbitoare, nu ştiaţi?

Later edit: pe canapeaua din spatele meu stau dragii mei toţi trei înghesuiţi unul într-altul. Horica îi explică lui Kiti că se va juca cu ea după ce termină de citit câteva pagini din cartea lui. Felix, ca un cameleon, ia aspect de cititor cu o cărticică în mână, precum Horica. Iar Kiti, Kiti îl ascultă pe Horica şi îi răspunde înţelegătoare cu cel mai gingaş, clar şi mai frumos “DA” pe care a fost vreodată în stare să-l spună. Să nu credeţi că exagerez, copiii se mai miră încă de ce a ieşit din guriţa ei zgârcită cu vorbele!

Zi cu soare

Am intrat într-un magazin cu obiecte legate de instalaţiile unei case. Un fel de “women’s secret” bărbătesc. De aceea, când am deschis uşa grea de la intrare şi am păşit în sala-hala rece şi întunecată, am fost izbită de mai multe priviri iscoditoare şi interesate. În plus, am avut şi o parte dintre copii cu mine, o altă specie ciudată intr-un astfel de loc, noroc că, deşi copii, reprezentau totuşi partea masculină, mulţumesc, dragilor, pentru că mi-aţi fost amortizoare! Am reuşit cu relativă uşurinţă să achiziţionez o listă de produse, este uimitor cum poţi să înveţi anumite lucruri complet necunoscute şi pe care nu ţi-ai imaginat vreodată că ai putea măcar să le auzi. Băieţii nu s-au plictisit, o dată, pentru că ei nu se pot (încă) plictisi, iar apoi, pentru că, băieţi fiind, au o atracţie şi un interes naturale pentru şuruburi, coturi şi robineţi. Horica a urcat şi a coborât treptele ce duceau la un etaj neexplorat de niciunul dintre noi de câteva ori bune, iar Felix l-a urmat îndeaproape. Au lansat avioane din hârtiile colorate, ce făceau reclamă magazinului, de la etaj şi până jos, s-au urmărit printre centrale şi radiatoare cu un pistol de apă. Eu am ridicat o dată- de două, maxim de trei ori vocea la Felix, ca să-i întrerup bălăceala degetelor în apa potabilă de la dozator. La casierie am aşteptat să achit şi să primesc factura pentru ceea ce am cumpărat, compătimind-o în sinea mea pe fata pierdută într-o lume de şuruburi şi am ascultat povestea lui Felix care zicea vitejeşte cum s-a întâlnit el deunăzi cu doi T. rex-i pentru a căror captură s-a înarmat de fapt cu pistolul verde de apă şi cum s-au împrietenit ei în cele din urmă şi au dansat Moonwalker pe muzica lui Michael “Jasken”. Legătură dintre Felix şi cei doi T. recsi s-a dovedit a fi una de genul love-hate întrucât, deşi bucuroşi să danseze împreună, la întrebarea mea ce vrea să-i fac de mâncare pentru mâine, Felix a spus mazăre cu piept de T. rex. Aşa am să fac, dar în cazul în care nu găsesc piept de T. rex, voi cumpăra piept de pui.

Kiti a mers pentru prima dată la şcoală. Se pare că şcoala nu este destul de “specială” pentru Kiti. În sensul că nefiind sedată, ca alţi copii de pe-acolo, Kiti nu stă o oră întreagă în băncuţă ei. Ea are nevoie de mişcare, motiv pentru care de mâine va sta doar două ore. Măcar la început. Apoi mai vedem. Ştiam, dar acum m-am convins: nu poţi să pui toţi copiii cu probleme la un loc. Şi ei sunt diferiţi, iar problemele pe care le au îi diferenţiază şi mai tare. Măcar sunt doar 5 copii în clasa lui Kiti si merge mereu însoţită.

Horica a venit de la şcoală şi îşi face temele conştiincios. Kiti este obosită, ar vrea să adoarmă, dar nu o las, iar Felix stă “liniştit în coteţul său” sau “în locul ăsta frumos pe care l-am găsit io”, adică sub masă. Eu scriu cu senzaţia că am un balon umflat în stomac şi cu gândul la un ceai călduţ pe care o să mi-l fac imediat ce spăl şi culc copiii. Adică în 3 minute!

Titlu plagiat: operaţiunea monstrul

Nici bine nu pornim de dimineaţă de acasă în formaţie incompletă, că unii dintre noi lucrează pe model japonez-vacanţe scurte şi rare, (acum deschid o paranteză în paranteză şi îmi permit o pauză de râs determinată de întrebarea lui Felix “mami, tu faci ouă?”, întrebare sigur în legătură cu dialogul pe care l-am avut împreună ieri pe tema mamifere/păsări, inchid paranteza din paranteză), deci, abia porniţi la drumuri administrative, eu cu băieţii mei, primim un apel telefonic. Fiind la volan, încalc regula şi primesc apelul, mai ales că bulevardul Mihai Bravu, pe care mă aflu, îmi permite să o fac. N-au trecut mai mult de zece minute de când am îmbrăţişat-o pe Kiti de plecare şi văd că cea care mă sună este L, profesoara fetiţei, apoi aud la telefon o voce disperată, ce imi aduce fiori reci pe spinare. Intreb dacă s-a întâmplat ceva.

“Are Kiti o jucărie-insectă mare? E o insectă uriaşă aici!!! Are o jucărie-insectă?” şi vocea ei sună a teamă, scârbă, neputinţă.

“Ce spui? Are mai multe insecte pe-acolo!” încerc să o calmez de la distanţă.

“E mare şi merge. Are o jucărie-insectă?”, repetă L automatic.

“Dacă merge, nu cred că e jucărie” îi spun amuzată, deja imaginându-mi o lăcustă mai măricică, n-ar fi prima oară când as găsi aşa ceva în casă.

“Ah, a intrat sub biblioteca roşie, aştept să i se termine bateria!” şi replica asta îmi transformă zâmbetul de dinainte în hohote de râs.

În acelaşi timp, Horica din spate devine mai mult decât interesat de subiect şi îmi răcneşte la ureche neîncetat “spune-i să nu-i facă nimic, spune-i să o prindă, spune-i să izoleze zona” astfel că mă văd nevoită, pentru siguranţa traficului rutier, să răcnesc la rândul meu in masina, sa cer “LINISTEEEE!”. Obţin pe jumătate ceea ce voiesc cu răgetul meu (iată un argument pro al faptului că mami nu face ouă ca o pasăre, ci rage ca un mamifer) şi continui să o liniştesc pe L, sugerându-i să acopere insecta uriaşă şi nepoftită cu găleata din baie.

“Eu nu mai fac lecţii în cameră la Kiti”, zice ea, “mergem în camera de zi, mi-e tare frică”.

“Bine, aşa să faceţi şi, dacă ai de luat ceva din cameră, apără-te cu Kiti pe post de scut când deschizi uşa”, glumesc cu ea. “Apropo, Kiti a văzut-o?”

“Cred că da, dar a intrat imediat sub bibliotecă şi poate doar a zărit-o!” zice L şi mi-o şi imaginez pe Kiti uitându-se blazată şi uşor amuzată, dar nicidecum speriată, la mica-marea creatură cum îşi caută ea repede adăpost sub rafturile cu jucării.

Horica uită între timp de dorinţa mea de a scădea din decibeli şi revine cu gura mare cu idei de supravieţuire: “L, du-te în camera mea, şi ia de pe dulap scutul şi sabia mea de lemn, pune-ţi casca medievală pe cap şi luptă-te cu insecta. Dar n-o omorî, doar neutralizeaz-o! Ai grijă să nu fie un centiped uriaş veninos că ăsta poate trăi în casele călduroase din Europa sudică şi estică şi te poate capsa! Câte picioare are?”

“Nu ştiu, n-o mai văd, dar cred că are patru picioare!”, L, tot cu vocea tremurândă iar informaţia asta sau poate vocea fetei sau probabil ambele ne fac să râdem din nou în maşină. “Mi-a spus mie Felix acum două zile:L, uite o insectă mare aici!” continuă ea.

“Ai văzut o insectă uriaşă, Felix?” îl implic şi pe mezin în grozăvie, bună idee căci pare nedumerit şi stă prea tăcut ca să zic că e în apele lui.

“Daaaa, am văzut o insectă maaaie în cameia lui Kiti şi avea nişte gheare imense!” se lasă Felix implicat răspunzând cu o voce îngroşată dinadins pentru gravitatea momentului şi, păcat că nu-l pot vedea, imaginându-mi ochii lui frumoşi şi mari măriţi încă pe-atâta.

“E clar, e un monstru acolo!” decid eu, în glumă desigur şi închid.

După un timp ajungem şi noi acasă, bine-nteles că fugim direct în camera lui Kiti, să vedem insecta gigantică, aşa cum ajunsese deja de atâta aşteptare şi curiozitate in minţile noastre. L a fost o eroină. A capturat-o exact aşa cum şi-a dorit Horia să o facă. În siguranţă, captivă sub găleata de la baie. Când ridicăm găleata o vedem. Nu este o lăcustă uriaşă, dupa cum ne-am aşteptat. Este tot uriaşă, dar este o coropişniţă. E ca o furnică maro uriaşă, are pe puţin 7 cm, două antene lungi şi doi cleşti ca scissor man. Picioare? Nu-mi dau seama câte are pentru că nu am loc de Horia şi Felix, bucuroşi de noul lor pet. Cu ajutorul unei coli de hârtie o ridică de pe podea şi o transferă într-o cană pe care o acoperă cu o altă coală de hârtie perforată cu mai multe găurele pentru a-i asigura insectei oxigenul necesar supravieţuirii. Acum sunt înconjuraţi de câteva cărţi despre insecte, caută, vor sa afle ce mănâncă, pentru a-i pregăti meniul.

Aaaaa, nu inainte de a lipi pe usa camerei sale o alta coala de hartie pe care sta scris asa: “RESTRICTED AREA. DO NOT ENTER!!!!! Run for your life! Wanna be eaten? Cold embrio storage. HEAR ME???”
V-am mai spus pe-aici ca e un biolog in devenire!

Ritualul de noapte. Felix.

“E noapte, mami?” întreabă aproape cântând Felix în timp ce vine la prima strigare spre dormitor. La ora opt, aproape că mai vezi încă soarele pe cer dacă te ridici bine pe vârfuri, aşa că îi explic că e doar seară dar că până terminăm pregătirile de culcare se lasă şi noaptea. E mulţumit, vorbăreţul se dezbrăca parţial, i-am arătat de câteva ori cum e cu descheiatul nasturilor, însă această operaţiune rămâne încă un mister pentru Felix, de aceea am şi eu partea mea în dezbrăcare. Rememorăm momentele şi cauzele fiecărui semn de pe corp, le căutăm şi le facem apelul: “mai am buba de la deget, mami?”, întreabă băiatul şi eu mă gândesc ce bine că întrebarea lui n-are decât 7 cuvinte, fiindcă, la cât de suprapuse ca tonalitate sunt, într-o clipă i se poate rupe vocea. Ceva de genul:
……………………………………….mami?”
…………………………….deget,
………………………….la
……………………..de
…………….buba
……….am
“Mai
Apoi, fiindcă face parte din ritual, se cântăreşte, primeşte mândru felicitările mele pentru că a depăşit cu o linie-două 15 kg şi fuge în baie să-şi primească duşul multifuncţional (relaxare, joacă, curăţire, nu în ultimul rând, etc).
Nu înainte de spălarea dinţilor, pe care o fac eu pentru el întrucât apariţia vreunei carii mă îndeamnă la prudenţă. Şi, din păcate, nu e prea încântat de acţiunea asta, îl “doare pasta de dinţi, mami!”, de data asta pe acelaşi ton :).

***

În pătuţul său, primit de la Kiti, care l-a primit de la Horia şi care l-a primit de la un alt copil de pe undeva, din Germania, deci un fel de pătuţ-fourth hand, mai corect însă pat, întrucât dimensiunile sale de 140/70 îl recomandă ca pat mai degrabă decât pătuţ, stă Felix îmbrăcat în pijamaua lui “de domn” cum ne place nouă să îi spunem pijamalei din tercot în carouri, cu cămaşă şi pantaloni, deci stă Felix înconjurat de Spot, Pepi, Muuu, broscuţa fără nume, soricelul alb, elefantul albastru şi Tigerii, gata să adoarmă cu nelipsitul “noapte bună” pe buze, dar şi cu o ultimă întrebare pe ziua ce e pe terminate, întrebare din seria “de unde ai capul ăsta drăguţ, mami?”, întrebare care de obicei nu mai aşteaptă un răspuns, întrucât moş Ene a trecut deja pe la genele lui Felix încă de dinainte de a se încheia sau, din contră, întrebare care vrea un răspuns amplu şi fascinant ca o poveste frumoasă într-un vis de băieţel.

Nota: floricica din gura lui Felix nu mai exista intre timp. De fapt mai exista, insa, cu parere de rau, ne-am luat adio de la ea!

Seară in familie


În cortul montat aproape de pădurice şi de malul lacului stau cei trei copii, iar părinţii îi privesc dintr-o relativă depărtare. Pare că ar fi într-o expediţie de urmărire şi cercetare a animalelor de pe Animal planet. E linişte deplină, chiar şi Kiti îşi măsoară cu grijă şi cu interes respiraţia, se aud totuşi nişte şoapte din când în când. Este noapte cu stele şi lună pe cer.
“Hei, ce faceţi acolo?”. Întrebarea mea primeşte un răspuns abrupt,”şşşt, ne ascundem de turma de dinozauri!”. Aha, se joacă de-a urmărirea. Ei sunt urmăriţii, urmăritorii sunt imaginari. Oare îi vede şi Kiti?

Deodată începe agitaţia. Cortul se leagănă dintr-o parte într-alta şi inerţia mişcării lui îi aruncă afară pe copiii din el. Sunt atacaţi şi conducătorul de grup hotărăşte retragerea. Horia, cu cele necesare expediţiei pe spate, într-un rucsac, porneşte în fugă aranjând coloana de fugari în ordine descrescătoare.

Imaginea copiilor fugind vreo 200 de m în şir perfect, fără ruperi de ritm este acaparatoare pentru noi, părinţii copiilor. În special datorită lui Kiti care trăieşte jocul în acord cu fraţii săi. Şi datorită stilului în care ea aleargă după Horică, aruncând ritmic câte o privire în urmă pentru a se asigura că Felix e în coloană. Kiti aleargă cu viteză destul de mare, însă mişcările membrelor ei sunt uşor excentrice. În fugă, picioarele sunt aruncate spre exterior pas cu pas şi gambele nu sunt flectate suficient pe coapse astfel că arată ca o raţă în grabă mare. Braţele fac mişcări de înot în aer, iar mâinile le ţine cu palmele deschise şi degetele răsfirate, în contrast puternic cu membrele unui atlet în alergare. Dar aleargă şi o face cu viteză.

Ajung neprinşi înapoi la bază, în cort. Reintră unul după altul, aşa cum au şi ieşit, cu mişcări scurte şi sigure ca într-un desen animat (doar fundul lui Kiti mai are nevoie de o a doua mişcare ca să dispară din vedere) în cort unde răsuflă uşuraţi.

Jocul s-a terminat, copiii împart cu noi două pizza, Margherita şi vegetariană. A doua se termină mai repede, dar Felix mai vrea o bucată. Îi ofer din bucăţile pline de sos de roşii rămase pentru Horia (băiatul care mănâncă greu) dar sunt refuzată cu o mimică dezgustată şi cu observaţia că lui nu-i place pizza plină de sânge. Aşteptăm ca Horică să-şi mestece şi să-şi înghită ultimele bucăţele şi plecăm acasă.

De ce, de ce, de ce?

E perioada de ce. De ce cânţi? De ce e noapte? De ce ai mâini? De ce peştii nu ies din apă? De ce, de ce?

De obicei fiecare întrebare de ce de mai sus este doar startul unei avalanşe de alte de ce-uri, legate strâns de prima, cea declanşatoare. Şi precum avalanşa se epuizează dramatic întotdeauna, nici avalanşa de întrebări de ce nu se termină decât printr-un colaps. Al respondentului, că s-a încumetat! El, Felix, îşi ia energia din întrebarea anterioară, este un perpetuum mobile. Tu, că eşti om bun şi îţi chiar place jocul ăsta (atâta timp cât nu se lungeşte prea mult, iată un deziderat imposibil), începi plin de resurse şi sfârşeşti stors de vlagă. Sau nu.

Într-o explozie de agresivitate doar declarativă, din fericire, Felix zice: “Hoia, veau să bat oameni în cap(!?!)!”

“Dar de ce vrei să faci asta?”, cu faţa exprimând nişte semne de întrebare, Horia îngrijorat.

“Pentu că veau afa eu!”

“Păi dacă faci asta, mergi la închisoare, la răcoare!”, cu un discret zâmbet maliţios, Horia.

“De ce meg la inchisoaie?”

“Pentru că ai încălcat legea!”

“De ce am încălcat legea? Ce e legea?”

“Legea este o ordine care se hotărăşte în guvern.”

“Ce e guveni?”

“Guvern, nu guveni! Guvernul este casa aia mare şi înaltă din piaţa Victoriei cu steagul României deasupra.”

Felix micşorează ochii, încruntă fruntea, strânge buzele, a neînţelegere.

“Hai, că ştii clădirea aia mare…”

“Guveni, guveni”, şopteşte el, căutând într-o arhivă nevăzută, “aaaaa, da, da, da, ciu, ciu, siguu că ciu, guveni!”, bucuros de descoperire.

“Uf!”, oftează eliberat Horia.

“De ce uf?”

……………………………………………………………………………………………………………………….

Copilul, bunicul si coşmarele

Întrebare în timpul cinei, de la Horică la bunicul lui:

“Bicu, cum e să fii dentist? Ai coşmare?”

Se râde pe-acolo, doar e greu de crezut că cineva îşi poate alege să facă zeci de ani o meserie care îi provoacă coşmaruri. Cu atât mai puţin Bicu, bunicul cel vesel al lui Horică.

Dar el, Horică, nu se lasă, ne dă repede o idee de posibil coşmar de dentist:

“Visezi cumva că stai pe o bandă rulantă mare acoperită cu piele de limbă care te duce spre o gură imensă plină cu canini uriaşi care se închide şi se deschide continuu?”

Ei bine, dacă meseria de medic stomatolog nu i-a dat încă coşmaruri bunicului lui Horia, de acum are toate şansele să aibă unul… poate mai vesel.

Fără gri pentru copii

După ce l-am rugat şi a acceptat să-şi ajute fratele mai mare la adunat mingile de pe terenul de tenis, Felix a venit la mine, plângându-se cu vocea lui subţirică, miorlăită şi cântătoare:

“Simt foate uău!”.

Îngrijorată, deja cu gândul la complicaţiile unei insolaţii-fulger, îl întreb: “de ce te simţi foarte rău?”

Şi pentru că îngrijorarea mea este exagerată, deci trebuie să dispară, primesc de la Felix următorul răspuns: “pentu că nu simt foate bine!”

Şi dusă fu. Îngrijorarea.

Atunci când vezi lumea în roz

Dialog între fraţi:

“Auzi, Felix”, începe ameninţător şi protector cu jucăria lui nouă, Horică la încercarea rapidă a lui Felix de a apuca şi el o parte din construcţie.

“Da, Horică…”, răspunde candid Felix.

“Dacă cumva te atingi de barca mea…”,continuă Horia amenintarea şi se opreşte repede, crede că intonaţia sa este suficient de clară pentru a-l speria pe curiosul său frăţior. Numai că Felix nu înţelege mesajul şi spune:

“Continuă povestea cu atingerea, Horică!”

La drum

Precum d’Artagnan în Cei trei muşchetari, Horia şi-a pregătit o bocceluţă dintr-un săculeţ vechi de la vreo jucărie pentru drumul pe care l-a avut de făcut azi la…supermarket.

L-am întrebat curioasă ce are în boccea. Mi-a răspuns aşa:

o busolă, în caz că mă rătăcesc printre rafturi;
o sticlă-lupă, pentru a face focul dacă rămân blocat la frigidere;
un ceas cu oglindă, pentru semnalizare;
punga de la scrabble plină cu monede (în jur de 17 lei);
un pacheţel de şerveţele;
un pix Ico orient;
un card expirat, de la tata;
o sfoară cu un cârlig, în caz că trebuie să mă agăţ de ceva;
o pereche de mănuşi chirurgicale, pentru…nu ştiu pentru ce.

Bombonici, pâinici, câinici si altele

Văzându-se într-o poză cărat în spatele lui tati, Felix întreabă:”Dede n-avea picioare?”

*
Impresionat de vederea a şapte căţei mititei înghesuiţi unul într-altul şi zgribuliţi de ploaie, Felix exclamă: “ce drăguţi sunt câinicii!”. Dacă pâine rimează cu câine, de ce n-ar rima şi diminutivele lor, pâinici-câinici?

*
Către sora mea: “tu eşti o bombonică” şi către băieţelul ei de 17 luni: “tu eşti o pâinică!”.
Către o prietenă: “tu eşti o pâinică” şi către fetiţa ei de 18 luni: “tu eşti o bombonică!”.

*
Pe oliţă:”vino repede, mami, am făcut o friptură de pipi!”

*
Dialog:
“Evrika! Am găsit ouşoarele!”, Felix.
“Ha, ha”, râde Horia.
“Nu râde, Horica, nu-i de râs, e de mâns!”

*
Tot dialog:
“Eşti scump!”
“Nu sunt scump, sunt urât!”
“Eşti un urât scump!”
“…hihihi…da!”

O poveste…cam ciudată

Am crezut că va începe o poveste, pentru că aşa cum începe orice poveste şi acum s-a auzit: a fost odată ca niciodată. De data asta a fost odată ca niciodată o brânză fermecată. Şi pentru că am ciulit urechile să ascult povestea brânzei fermecate, m-am hotărât să scriu repede, ca o dactilografă, ce voi auzi de la dragul nostru Felix (pentru puţin timp uitat de toată lumea). Iată, pentru cinci minute cum a sunat povestea:

Mamă, eu vreau desene, mamă, eu vreau desene, desene, desene. Măi Horica măi, l-am pierdut pe Hugo. Mamă, brânza fermecată, brânza fermecată, brânza fermecată. Mamă, eşti o pâinică, tu, Kiti, nu râde, nu eşti şefa, mie nu-mi place şefa, mie-mi plac şefi. Kiti, eşti o bombonică. (Onomatopee, iar onomatopee…şoapte neinteligibile). Brânza fermecată, brânza fermecată. Ha, ha, ha. Gebeshepot. Hapciu, am strănutat şi am căscat. Mami, ai păr frumos, tine pup. pup… tine am pupat.( hopa, topa pe trambulină). Brânza ferme…a căzut. Mamă, m-am supărat pe brânza fermecată. De ce? Fiindcă n-are maşină, ha, ha, hanta. Spot se simte rău, îi pun glugă. Spot pune mâna la ureche. Mamă, Spot ţine amândouă urechile. Acum nu mai e ud. Nu! Acum râd, fiindcă s-a uscat. E dragul meu Spot. Vreau… eşti prea mic, nu poţi să ajungi. Începe ploaia. Uite doi porumbemi. Săracii, stau pe casă. o a o a u a iii. Au zburat toţi şi avem şi geamuri, jucării, pâinici, şi …mamă, Horia are, cum se numeşte, aia care ţine, aia, şi Horia are roe? Ore? Alea cu care alunecă în şosete? Aaa, role? Dadada, hahahaha. Bate vântul şi Kiti are role şi Horia are role. Au mămica, giomanda! Şi Kiti are beca? Da’ unde e? Foaie verde ciocolată, (… este brânza fermecată).

Chiar dacă povestea brânzei fermecate nu are prea mult sens, poate fi folosită ca studiu de caz pentru a estima câte cuvinte emite un copil de aproape trei ani pe zi.