Pentru frăţiorul meu cel mic,
Un drăguţ şi un pitic
Scriu această poezie
Scurtă şi frumoasă
Ca o reverie.
Pijama cu litere,
Tricoaş cu stickere,
Asta poartă Dede
Când e cuminte
Şi râde.
Atunci e el activ
Şi găseşte un motiv
Să se plângă de ceva
Nu ştiu ce,
Un…tra-la-la.
Am adus şi la sfârşit
Poezia unui pinc
Despre care scriu acum,
Despre care scriu.
Acum.
După nişte scurte întrebări de matematică puse lui Horia, cu Felix cocoţat în braţele mele, îl întreb aşa, într-o doară, şi pe cel mai nou membru al familiei dacă el o să fie bun la matematică. Spre “dezamăgirea” mea, Felix îmi răspunde : “eu iau la maniacă doi!”.
Hmmm, e oare cazul să mă îngrijorez :)?
imaginea de pe http://www.oup.com/oxednew/images/MathsLogo1.gif
Azi şi-a amintit tati de propoziţia memorabilă gândită şi spusă de băieţelul nostru cuminte şi grijuliu, Horica, pe când era mic şi nu prea neliniştit: “mami, pot să mă joc liniştit în camera mea?”
Ghici ce răspuns am dat!
“Mami, de ce râd căpşunile la mine?”
Ce haine alegem astăzi din dulăpior? O pereche de pantaloni scurţi şi un tricou. Ce tricou să alegem, Felix? Ăla verde. Hmmm, nu prea se potriveşte cu pantalonii. Uite, tricoul ăsta bleumarin, cu guleraş, îţi place? Da, e tricoul-noapte!
Când prietenul nostru din cămin ne-a spus că fiul lui a colorat o foaie de hârtie cu creionul şi la întrebarea ce ai desenat acolo, a răspuns, întuneric, ne-am mirat amândoi de imaginaţia copilului. Iată că şi Felix al nostru spune despre tricoul lui bleumarin că este noaptea. Drăguţ, nu?
Felix şi-a spus la început Dede. Aşa imita el cuvântul Felix, Dede. Chiar şi acum, când spune că îl cheamă Feix, îi place să se alinte uneori şi să te corecteze sfătos: Dede, nu Feix! (psssss, asta doar din când în când, atunci când uită că el e “maie”).
Aţi auzit de strada doctor Felix din Bucureşti? Felix al nostru a auzit! Iar în seara asta a întrebat-o hâtru pe Alina şase (una dintre prietenele lui Kiti şi a noastră) dacă ştie strada doctor Dede!!!
Felix, un tip maruntel, dar hotarat, de neclintit (crede si se manifesta el) cand isi propune ceva, totusi iubitor si bland uneori, ba deseori, avea si el un vis: sa fie mai inalt, mai mare. Si, fiind asa de mic, isi spunea adesea si le spunea celorlalti “sunt maie”, adica mare.
Horia, un alt tip, inalt in comparatie cu tipul mic de mai sus, tot hotarat, insa hotarat sa-l tachineze pe micutul piticut (de patru ori mic, deci, ah, bietul!) chiar isi transforma hotararea in fapta deseori. De aceea il auzeai cand si cand spunand din senin: “pincule!” sau “esti pinc!” catre prietenul sau (caci da, chiar si asa, cu sau fara tachinari, ei erau de fapt buni prieteni).
Va dati seama ce chin, ce suparare pe micul Felix care nu avea alt argument la asa o remarca cruda decat sa strige cat se poate de tare, cu o voce plina de durere sfasietoare “MAIE!”. “Maie” catre Horia, “maie” catre mama lui, “maie” catre lumea-ntreaga.
Intr-o buna si frumoasa, se pare, dimineata, Horia, invadat de un val de bunatate, ii spuse pe un ton bland si cat de incapator posibil prietenos lui Felix asa:
“Uite Felix, tu ai fost mic in trecut (si eu am fost mic in trecut), esti mic chiar si in prezent, dar te vei face mare in viitor. Ai inteles?”
“Da”, zise oarecum neincrezator Felix.
“Asa ca, continua Horia, daca iti voi spune inca ca esti mic te mai superi?”
“Nu!”, raspunse mai convins de data asta Felix.
“Perfect!”
Zambete calde pe fata celui mic.
“Esti pinc!”, iesi tonul imperativ din gura lui Horia.
“MAAAAIIIEEE!”, raspunse Felix.
Inca o data emotia invinse ratiunea.
…
Stiti piesa “Violeta” a trupei Sarmalele Reci? O stie si Horia, a auzit-o la radio si i-a placut. Ii suna in minte cateodata si o fredoneaza.
Asta facea si la ora de romana la scoala, in timp ce doamna preda predicatul verbal. Vazandu-l putin visator, l-a numit sa dea un exemplu de predicat verbal.
Horia a dat un exemplu doar ca pe ritmul cantecului de mai sus: “Vi-o-le-ta du-ce galeata la gunoi.”
S-au distrat toti, chiar si doamna.
Unul mare, peste 30 de ani; altul mic, sub 10 ani.
Cel mic-român, cel mare-american.
Aici.
La o pizza, acasă.
Trei modele de pizza. Toate cu boabe de porumb pe ele.
“Nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată pizza cu porumb. Sau parcă da. Da, doar în China şi aici, la voi!”, marele.
“Mie îmi place porumbul sub formă de mămăligă. Ştii că noi, în România, cultivăm mult porumb?”, micul.
“Păi…nu, dar se vede!”, evident, marele.
Şi mare şi mic, cu porumb sau fără (e o găinuşă care îl ciuguleşte printre noi), savurează sau nu, pizza. Se dezbat teme ornitologice şi marine. Mare către mic, dar mai ales mic spre mare.
Deodată, brusc:
“Aţi avut mare noroc cu Columb!” e de părere adâncă cel mai mic, românul, către cel mare, de peste ocean. “N-aţi mai fi avut voi nici un Empire State Building, Big Apple! Doar băştinaşii, cu suliţe şi piei de animale şi…”
“…porumb de la voi!”
“Mami, stii ce prostanac eram eu cand eram mic? Credeam ca sunt unul din cei 365/366 de norocosi din cele 6 miliarde de oameni de pe Pamant care are o zi de nastere!”
“Ha, ha, ha, cred ca te-a ajutat sa tragi o asemenea concluzie si faptul ca Felix s-a nascut exact cu o zi inaintea ta!”
Imaginea preluata de pe www.180people.com
Trebuie sa o scriu pe asta…
Verisoara lui Horia scrie un roman. Si Horia a inceput mai multe pana acum, pe unul l-am si scris aici. Stimulat de Theo, Horia vrea sa se reapuce de treaba. Si pentru asta ma intreaba:
“Mami, trebuie sa-l scriu cu litere de tipar, nu?”
…ha, ha, ha…
Baietii joaca fotbal. Kiti cu mine ii aplaudam. Scorul e 15-11 pentru Horia.
“Ce gol frumos ai dat!”, striga Horia.
“Ce gou oibil!”, replica Felix.
“M-ai faultat, am penalty!”, Horia.
“Cadat pe jos, faut, am penati!”, striga Felix aruncandu-se pe jos.
“Atentie, m-ai lovit rau!”, zice Horia.
“Auuu, ma doaie uau, uau (rau, rau i.e.)”, e randul lui Felix.
Sunt obositi, e lunga partida. Se odihnesc putin intinsi pe covor, primul Horia, apoi ca o umbra pinca si Felix.
“Ma simt de parca l-as controla din telecomanda!”, rade Horia.
Chinuit ca de obicei de un sandwich, pe care trebuie sa-l manance.
Sta la masa in fata farfuriei cu o felie de paine cu branza si rosie.
Rosia umezeste usor painea de sub ea.
Cauta iarasi motive sa crute sandwichul.
Gaseste unul in cele din urma.
“Nu-l mananc! Felia asta de paine are abdomenul ud!”
Horia.
Biologul nostru.
La M, prietena noastra, in birou. Sunt cu Felix, ne pregatim sa plecam. Cocolosit, rasfatat, bagat in seama de toata lumea (cum ar putea fi altfel un baietel de 2 ani, tare simpatic fie vorba intre noi, aterizat neasteptat prin birourile mai mult sau mai putin plictisitoare ale angajatilor unei companii), vine din biroul vecin sa il imbrac, cu un nu stiu ce aparat agatat de gatul lui subtire, pe care vrea sa-l ia acasa: “te, oooog, putin, putin, il veaaaauuu acaaasaaa!”.
“Trebuie sa il lasam aici, M are nevoie de el!”, incerc sa-l conving sa-l lase.
“Te oooog, te oooog!”…
“Totusi, nu se poate!”, zic.
“Nu totusi, TOTUSIU e a meeeu!”, striga la mine.
Unde? In bucatarie.
Cand? In seara asta.
Cum? Adica cum?
Ce, atunci? Aaa, pregatirea cinei.
Cine? Eu si cu Felix (cel mai haios momentan).
Nerabdator, pentru a primi atentie si nu cina cum v-ati fi asteptat, Felix pune mainile pe cutia cu lapte batut si o ia la fuga din bucatarie.
Punct ochit, punct lovit: mami, adica subsemnata, face stanga-mprejur si, tzushti, fuge dupa el.
Mission accomplished:Felix-fericit.
Recul: inapoi in bucatarie cu urechila de mana si cu lectia de educatie in gura.
Eu:”Unde fugi cu laptele? Daca vrei sa-l duci in frigider nu fugi ca sa nu cazi!”
Felix:”Nu, arunc lapteie!”
Eu: “De ce sa-l arunci, esti rau?”
Felix:”Nu, scump!”
Eu: “Pai, daca vrei sa-l arunci nu prea esti scump!”
Felix (cu o fata teatrala si un gest scurt din cap):”TOTUSI”.
Eu…mai pot spune ceva?
Astazi se implinesc sapte zile de la aterizarea noastra pe insula. Asistentul meu de incredere, Jimmy, alias Felix, si cu mine am hotarat sa exploram insula misterioasa pentru a-i desena harta. Dar pentru asta ar cam trebui sa stim sa masuram, sa desenam, sa exploram…Ei, nu conteaza, cate ceva stim si noi, asa ca am pornit in expeditie.
Pare o insula nelocuita. Din avion i s-a vazut conturul care seamana cu un rechin. Astfel am gasit si numele potrivit: Shark Island.
O-o, Jimmy observa niste urme de pasi de om dupa Zidul Urias. Reusim sa escaladam zidul, probabil la fel ca si urmele pasilor de om vazuti de Jimmy. In spatele zidului insa realizam cu spaima ca nu suntem singuri. Insula este locuita de canibali si de fiare salbatice. Dusmanii nostri.
Plecam repede de acolo si ne indreptam spre nord. Acolo unde se afla o stanca inalta si ascutita pe care o numim Sharp Rock. Este un reper important al insulei. Il vom desena pe harta. Din varful ei se pot observa ambarcatiunile care se apropie de tarm.
Inspre sudul insulei isi traieste veacurile un copac inalt de vreo doua sute de picioare a carui trunchi este strapuns de niste sageti. Tare ciudat! Dar ce frumos si impunator este!
Harta e gata, am desenat-o si cred ca este intocmai cu realitatea.
Despre fauna insulei am multe sa scriu. Jimmy a vazut multe animale mitologice, dar si alte dihanii. Eu am fost norocos si am observat dinozauri diversi. Cel mai mult m-au impresionat raptorii, dinozaurii cu gheara letala la picioare. Vai, ce lume fantastica!
Am avut si momente de cosmar insa. In miezul momentelor mele de admiratie pentru asa o fauna incredibila am fost atacati de vreo 50 de canibali care fugeau spre noi. Noroc ca aveam carabina cu mine. Insa cand sa ma apar cu ea constat ca nu mai am gloante. Uitandu-ma speriat in spate am vazut ca Jimmy disparuse. Am luat-o la sanatoasa. In goana mea, imi dau seama deodata ca nu mias sunt urmarit. Ma intorc si vad canibalii urland de spaima si retragandu-se. Si il mai vad pe curajosul meu asistent, Jimmy, sus pe deal tragand in aer cu mitraliera Thompson pentru a-i indeparta pe atacatori. Am fugit spre Jimmy si l-am imbratisat. Cu ajutorul lui am ajuns in siguranta la baza.
Va urma
Intr-o mina de aur si de argint locuiau si munceau 4 pitici.Ei aveau niste dusmani de temut: trollii, razboinici neinfricati si pirati infioratori ai pamanturilor si apelor. Cei 4 pitici erau mereu in pericol, amenintati fiind de catre 2 trolli mici inarmati si un troll urias. In timp ce piticii sapau in mina, trollii se pregateau de atac.
Dupa ce piticii au reusit sa scoata la iveala aurul si argintul, au pornit la o vanatoare de cerbi. Dupa ospatul pe cinste, piticii si-au pregatit armele in caz de atac. Si bine-au facut pentru ca exact atunci trollii au pornit la asalt. A inceput lupta! Sabii, tarnacoape, catapulte, bolovani, topoare se izbesc in aer… Se cutremura pamantul. Ah, pardon, de fapt, dulapul!
Usurel, usurel, sa nu cazi! Sta cocotat pe varfuri pe scaunul sau mobil ca sa cuprinda cu bratele si cu mainile cat mai mult din scena de mai sus desfasurata pe dulapul surioarei. Dar cum a ajuns acolo?
La inceput si-a construit mica mina si campul de batalie pe covor in camera sa, insa, ca si pe piticii din joc, inamicii l-au inconjurat si l-au napadit, cucerindu-i teritoriul si distrugandu-i pamanturile. Vai, cat de grea a fost aceasta infrangere! Lacrimi si furie!
Dar a revenit si vremea sa, astfel ca prin vointa a reconstruit.Iar dupa reconstructie, si-a instalat doi paznici de temut la intrarea in camera: uratul, un monstru cu forma de bivol, si dragonul inaripat, alt monstrulet mare si verde. Acestia s-au dovedit a fi paznicii perfecti impotriva invaziei Felixilor (“flica de ulatii”), insa nu au rezistat celuilalt atac, al Kiticilor, care i-au calcat fara mila si fara urma de regret in picioare. Ah! Ce dezastru! Ce tipat de durere! Horicii s-au declarat invinsi, au plans, s-au perpelit.
Dar din nou s-au adunat la un loc si si-au concentrat toate fortele pentru inca o incercare. Si au renascut inca o data. Impreuna cu mina si campul de batalie de mai sus. Doar ca de data asta.. …pe dulap!
E perfecta ideea! Este fortareata perfecta. Deocamdata nici urma de Felicsi sau Kitici nu vom vedea pe acolo, pe dulap.
E chestie de vointa. Si de… centimetri.
Sunt un explorator. Ma numesc H-008 si port intotdeauna la mine un briceag elvetian. Am deseori si o carabina, un rucsac, un arc cu sageti si o palarie sau sapca pe cap. Imi place cand afara este racoare, caldura excesiva ma moleseste. Si vreau sa cercetez natura. Pe care o iubesc de cand ma stiu.
E drept, nu ma stiu de cand sunt insa ma stiu de destul de aproape de momentul nasterii mele. Cam de dupa un an. Cam atunci intamplarile din jurul meu au lasat amintiri in mintea mea. Acolo la fund sunt niste cai mici de jucarie si niste cai mari adevarati. Si acesti cai sunt intr-o piata mare, cu multa lume, marginita de mai multe biserici enorme la care oamenii aceia multi se uita admirativ. Si mai vad frig in jurul meu, pe care nu-l simt pentruca sunt imbracat atat de gros intr-o haina portocalie incat abia merg. Piata mai are multe casute mici de turta dulce, cred ca sunt intr-o poveste. O poveste cu cai adevarati si cai de jucarie. Nu mi-e frica de ei, sunt mic si mama e mereu langa mine. Acolo, in sertarelul mintii mele sta si tata. Daca-mi zambeste sunt curajos. Daca se incrunta devin prudent.
Nu stiu cum s-a intamplat dar m-am trezit cu caii in maini. Si fiindca au ajuns la mine ne-am imprietenit. Am devenit nedespartiti cam pentru un an intreg. Acolo, in piata mare, m-am plimbat si am fugit cu calutii mei de jucarie in maini. Priveam fascinat casutele de turta dulce si pofticios dulciurile din ele. Si, desi n-am uitat nici o clipa de calutii mei de jucarie, s-a intamplat totusi sa-l scap pe unul dintre ei pe jos. “Nu, nu, nu calcati pe el!” am plans eu tare, tare. Dar oamenii multi din piata nu ma auzeau. Erau departe, sus de tot, iar eu eram mult mai aproape de pamant. Oamenii nu erau rai, erau doar fascinati de bisericile negre pe langa care eu nu eram decat un gandacel.
Unde e calutul meu?, am fugit eu pe pietrele inghetate. Deodata il vad. E calutul meu maro. Fug sa-l ridic de pe jos. Insa pe masura ce ma apropii de el, devine tot mai mare. Si mai mare. Si se misca. E chiar el, calutul meu de jucarie care acum a devenit un cal adevarat. Vreau sa-l imbratisez. Dar cand sa il ating creste un gard in fata lui. Incep sa plang. Vreau calutul inapoi! E prietenul meu! Tata ma ridica pe brate si sarim gardul impreuna. Ma urca pe cal si eu il imbratisez. E el, imi sopteste la ureche ca e bucuros ca l-am eliberat. Stau pe spatele lui si el da un ocol pietei cu mine in spinare. Tata si mama ma asteapta intr-o parte. Nu mai sunt suparat. De ce sa mai fiu? Doar mi-am gasit calutul! Si…ssst…mai am unul mic de jucarie intr-o mana!
Briceagul l-am primit de ziua mea. Este foarte util. Il port intr-un buzunar special al pantalonilor. M-am antrenat cioplind bradul uscat de iarna trecuta. Creanga cu creanga. Mi-a fost mila de el si am plans putin. Dar oricum parintii ar fi facut acelasi lucru cu el. Asa ca am profitat sa-mi antrenez abilitatea de a taia si a nu ma taia cu briceagul meu elvetian. Nu imi permit sa plec in misiuni fara briceag. Ce m-as face fara el? Trebuie sa ma apar si sa-mi procur bautura si mancare. Daca intalnesc un cocotier sunt salvat. Sau doi-trei. Ca Robinson Crusoe.
“Mami, exista Mos Craciun?”, intreaba Horia venind de la scoala. Nu apuc sa ma gandesc la un raspuns, pentru ca , din fericire, Horia a gasit singur un raspuns si este hotarat si convingator cand il da:
“Unii copii spun ca Mos Craciun nu exista, ca, de fapt, cadourile sunt cumparate de parinti si tinute intr-o ascunzatoare pana la Craciun. Eu nu-i cred pentru ca iti dai seama ce absurditate ar fi sa crezi ca acum, dupa mii de ani in care Mos Craciun a venit cu renii aducand cadouri copiilor, brusc cineva sa descopere ca de fapt Mos Craciun nu este decat un simplu om mascat. (Fata lui exprima dezaprobare, indignare). Si, daca Mos Craciun ar fi ireal, ia sa-mi spuna mie cine sustine asta cum se poate ca o sanie sa zboare? Daca n-ar exista Mos Craciun, atunci “mascatul” ar avea nevoie de o sanie cu airjet engine!!! Eu unul n-am vazut inca asa ceva!!! Ha!”
Am inceput sa ne gandim la Mos Craciun. Nu e devreme pentru ca si batranul Mos Craciun se gandeste deja la prietenii lui dragi, copiii, pe care nu vrea sa-i dezamageasca iar pentru asta are multe de organizat. Te asteptam iubite Mos Craciun!
“Au, ma doaie!”, striga Felix, cu mana stanga tinandu-si bratul drept.
“Ce-ai patit, te doare bratul?”, il intreb.
“Da, am cucui!”.
“Felix, vino sa le dam porumbeilor de mancare niste paine!”
“Nu paine, bombeii piace paine cu gem!”.
In masina, spre casa. Ora exacta, stiri.
Dupa 5 minute. Tot in masina, spre casa, evident. Muzica dupa stiri.
Horia: “Mami, ce multa rabdare a avut Tariceanu!”
Eu: “Ce zici???”
Horia: “Pai, cred ca trebuie sa fii foarte rabdator, sa fii manechin si sa stai nemiscat in vitrine”.
Eu: Ha, ha, ha.
Pauza de ras.
Apoi Horia incepe sa fabuleze: “Cred ca Tariceanu era, inainte de a fi manechin, un fel de Speedy Gonzales pe motocicleta si apoi si-a luat job in vitrina la United Colors of Benetton unde a invatat sa fie rabdator ca sa ajunga prim-ministru”.
Pentru Felix tot ce este placut este “cump si maae”, adica, scump si mare.
In seara asta la baie.
Eu, “de ce te tragi de putza?”
El, “e cumpa si maae si puteste”.
Credeți cumva că România, din perspectiva formei ei pe harta lumii, seamănă cu un pește? Se prea poate ca ăsta să fie răspunsul așteptat la lecția de geografie. Însă nu neapărat întotdeauna. Pentru că Horia crede că România seamănă cu urma unui ren. Și de-aia așa a și răspuns când a fost întrebat. Mi-a povestit despre asta când a sosit acasă, pentru că a crezut din spusele doamnei că a greșit ceva (!!!). Chiar a insistat să-mi deseneze urma de ren și să-mi explice de ce și prin ce neregularități harta României se aseamănă cu urma renului. Piciorele lui au câte 4 degete, două înspre față, adică nord pe hartă, al treilea spre exterior sau vest și al patrulea, subțire, spre interior sau est. L-am liniștit, nu, n-ai greșit nimic dragul meu, imaginația nu greșește, doar creează.
In caietul lui Horia cu teme pentru vacanta:
1) scrieti trei lucruri care va reprezinta.
“seriozitatea, frumusetea si frica de metamorfi”.
Asa ca daca intalniti pe strada un baietel serios, frumos si infricosat de metamorfi sa stiti ca acela e Horica!
2)scrieti propozitii de trei cuvinte care sa inceapa cu aceeasi litera.
“Valentin, vezi vaca?
Costin cara comoara.”
3)alcatuieste propozitie cu cuvantul mostenire.
“Eu inca n-am nici o mostenire.”