La M, prietena noastra, in birou. Sunt cu Felix, ne pregatim sa plecam. Cocolosit, rasfatat, bagat in seama de toata lumea (cum ar putea fi altfel un baietel de 2 ani, tare simpatic fie vorba intre noi, aterizat neasteptat prin birourile mai mult sau mai putin plictisitoare ale angajatilor unei companii), vine din biroul vecin sa il imbrac, cu un nu stiu ce aparat agatat de gatul lui subtire, pe care vrea sa-l ia acasa: “te, oooog, putin, putin, il veaaaauuu acaaasaaa!”.
“Trebuie sa il lasam aici, M are nevoie de el!”, incerc sa-l conving sa-l lase.
“Te oooog, te oooog!”…
“Totusi, nu se poate!”, zic.
“Nu totusi, TOTUSIU e a meeeu!”, striga la mine.