Cu copiii la Star Wars 8. Nu am nicio grijă pentru comportamentul lui Kiti, deși plânge în mașină în drum spre. Popcorn mediu pentru băieții mici, nachos pentru Horică, popcorn mare pentru Kiti, noroc că plătesc doar două bilete din cinci, dar ne amintim că nu ne-am luat ochelarii 3D de acasă. Nici sarmalele, nici cozonacul de Crăciun nu reușesc să-mi facă ce îmi face găleata de popcorn pe care o împart cu Kiti. Dar nu este nimic anormal în cele de dinainte, în definitiv cine și pentru ce ar măsura durata unui film în număr de sarmale sau felii de cozonac îngurgitate? 1536 floricele de porumb pentru trei sferturi din Star Wars 8, iar autismul nu este al meu. Kiti este atentă la film, nu pot ști ce înțelege din poveste. Stă cu ochii în ecran aproape fără întrerupere. Se mai dezlipește spre finalul filmului ca să caute floricele rătăcite pe sub fotoliu. Vecinii din dreapta mea o privesc perplecși. Mă joc cu Kiti, caut să mă ascund ca să-mi pun ochelarii, dar mă surprinde de fiecare dată în câteva secunde. Nu vrea să se lase păcălită, așa că îmi caută ambele mâini și mi le ține strâns în mâinile ei. Te obișnuiești, desigur, și cu vederea neclară, cum te obișnuiești cu orice greutate pe lume. Se bucură și chiuie de două-trei ori când stormtrooperii sunt nimiciți de rebeli. Și ceilalți oameni din sală se bucură, de aceea chiuielile fetei sunt plauzibile. Mi se pare foarte înduioșătoare naivitatea omului căruia i se face întâmplător pe plac. Sunt predispusă în împrejurarea dată să încerc asemenea trăire, eu însămi găsindu-mi liniștea în buna dispoziție a copilei mele. Binele învinge, dar cei buni nu supraviețuiesc. Prințesa Leia rămâne o eroină iubită de toată lumea.
Experimentale
Singurătate însoțită
Mă gândeam că de Crăciun ne adunăm singurătățile laolaltă, (aproape că se cer singure împreună), binecuvântate sunt acele reuniuni în care singurătățile abia înmugurite nu-și realizează încă starea, mai uitam din timp în timp să mă invit la dans, Kiti nu uita niciodată, de parcă ea nu ar fi una cu propria-i singurătate, de fapt, de asta mă găsisem să mă gândesc (de parcă nu împotriva gândurilor ne-am strâns acolo), din cauza ei (din cauza, fiindcă nu-i drept ca singurătatea ei să fie atât de acaparatoare) pentru că m-a îmbrățișat deodată, într-un moment ce-mi era, desigur, interzis în atare adunare festivă de solitudini, iar atunci m-a lovit ca trăsnetul ideea nesăbuită că sunt pe vecie protejată nu de tristețe sau melancolie, ci de durerea aspră a singurătății pentru că ea neagă franc prin toate gesturile suficiența, singure, dar mai însoțite decât aș putea sau chiar aș vrea să fiu vreodată.
O aglomerare încântătoare
Pe unde întorci privirea, aglomerări de tot felul de indivizi, unii mai disperați să apuce orice, alții sau altele mai senine, ca păsările astea ca niște domnișoare clevetitoare, etalându-și nurii, categoric mai încântătoare decât șoseaua din împrejurul mallului, a cărei fierbințeală nici gerul gerului n-o poate domoli astăzi, înaintea ajunului de Crăciun.
Happy
Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne “batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul “ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.
Atâtea întrebări
Felix se întreabă ce s-ar fi întâmplat cu acțiunea Secret Santa dacă în clasa lui ar fi fost un număr impar de copii, eu sper să nu uite niciodată să se întrebe, îl ghidez să descopere că înmulțirea cu un număr par te conduce la un număr par indiferent de paritatea numărului pe care vrei să-l înmulțești, descoperă cu zâmbet candid răspunsul însoțirii fericite din acest caz, eu mi-am inhibat multe întrebări, Kiti nu se știe dacă le are, suntem tot atât de diferiți și unici pe cât de pricepuți suntem să formulăm întrebări, cu atât mai liberi cu cât mai curioși, deși nu sunt convinsă că ce tocmai am spus nu este o exagerare, un paralogism, în definitiv la câte întrebări referitoare la Kiti îmi pun aș putea să zbor, dar nu pot sau, poate, nu știu că pot, of, atâtea întrebări.
Din preaplin de drag
Sufletului stors de vlagă îi trebuie un trup puternic să-l tragă după el, mă duc la sport, (apropo, am văzut acolo oameni puternici care-și țin sufletele în buzunare), de parcă aș duce un câine bătrân la plimbare în lesă (cu jachețică pe el), caut să mă impresionez cu o mângâiere blândă pe creștet, dacă aș încerca s-o fabric ar fi monocoloră ca să nu mă sperie, sufletele încărcate de emoții sunt ca nou-născuții în timpul travaliului, apoi se nasc și trecem cu impresii pe deasupra căpșoarelor lor, iar ei și ele încep să le distingă și să producă energie din schițe de zâmbete până te prind din urmă, nu că eu, una, aș fi greu de prins, că și ăsta este un motiv pentru care mă duc la sport.
Fluturări în eter
De ce ai voce de moș, ești supărat, îl întreb prin telefon pe Horica, el îmi răspunde imediat, dar depărtarea dintre noi cere răgaz de câteva fracțiuni de secunde să îmi trimită glasul lui înapoi, nu, asta îmi este vocea dimineața, și realizez că nu l-am mai trezit vreodată de la mii de kilometri depărtare, apoi că nici nu l-am mai mângâiat sau sfătuit, nici că nu am mai râs împreună de la mare distanță, sunt nespus de recunoscătoare că le putem trăi pe toatele de mai sus, poate că nici n-ar fi necesară toată această tehnologie ca să, dar tot simt recunoștință, mi-e mai ușor așa, ce fac boacele?, se gândește Horia la frații săi, eu îi arăt fotografia cu ghetuțele înconjurate de pungute lucitoare, a lui este încă nedesfăcută, nu sunt sfătoasă, n-am de împărțit înțelepciuni din propria-mi experiență, de fapt am, mereu se găsesc două-trei la o adică, însă simt că nu-i timpul pentru frivolități de genul ăsta, prefer să îi îndrept gulerul cămășii uimitor de netedă după ce a ieșit din bagajul de mână, până la ce nasture să îmi închei cămașa, mai spune, iar eu rămân onestă principiului enunțat (nu simt că pot să sfătuiesc), zicea Cătă că până înainte de ultimul de sus, da, da, parcă așa spunea, își amintește și el, iar eu îmi dau seama că pe drum și-a pierdut inflexiunea de moș din voce și parcă a mai pierdut și un dram de emoție, mulțumesc!
”Era ca o orchestră părul ei negru”
O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic, spune atingător scriitoarea Ana Barton despre întâlnirea cu Kiti a noastră. Dac
ă ar fi spus-o cu cinci minute mai înainte, mi-aș fi plâns întreg plânsul-răspuns la spuse și aș fi intrat golită în sala de clasă. Așa, îmi rămâne un rest de plâns pe mai târziu și încă unul de bucurat în preajma copiilor. De ce plâng? Sunt un om timid, de aceea iubesc să mă însoțesc de copiii mei, de fata mea. Ea nu pare să cunoască timiditatea, în ciuda delicateții trupului ei, dar mai cu seamă a mâinilor; determinarea ei îmi dă încredere. Și totuși, păcătuiesc prin necredință. De ce mă îndoiesc că oamenii pot să îndrăgească fără înțelesuri, când eu și toate mamele din lume (și nu doar noi) o facem? O fetiță din clasă își spune întocmai bucuria care-i vine, mă bucur că am aflat că te cheamă Mihaela, îmi zice ea. Eu decupez migălos o pasăre de grădină și-mi vine să-mi continui plânsul neplâns. Ce frumos ai decupat-o, Mihaela, mai zice fetița, de parcă m-ar fi luat delicat în mâinile ei. Dar eu cunosc bine asemenea atingeri, deci plânsul meu nu-i plâns de mântuire! O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic mă face să plâng la fel cum contracția inimii bate discret la capătul unei artere. Mulțumesc, bineînțeles, pentru contracție, dar și pentru elasticitate vasculară!
Negruțul nostru
Am plecat amândoi, ca aproape în fiecare dimineață, Felix și cu mine, către școală, au farmec aparte diminețile de toamnă târzie de jur împrejurul lacului, este farmecul dat de aerul misterios de poveste, știți, ceața palpabilă și clocotele călduțe de la suprafața apei, ramurile tremurânde, multidigitate ale sălciilor, liniștea prevestitoare și crepusculul; de multe ori plecăm în grabă mare, nu fiindcă nu ne-ar ajunge timpul de pregătiri de acasă, dar pentru că îl extindem noi, intenționat, uite cum astăzi băiatul a stat să experimenteze tonalitățile digitale grave extreme ale pianinei sale, pe acordurile solemne din Star Wars, cu sonoritate de voci umane reunite ca într-un cor, pe mine aproape că m-au speriat, iar el este mai fricos decât mine, îmi place nespus ideea că experimentarea artistică ignoră, ba înghite cu totul frica, am plecat amândoi așadar, un pic îngrijorați de dispariția din aria casei noastre a câinelui Negruțu, pe care l-am mai plâns o dată împreună aseară, cu gândul să îl căutăm la malul lacului, Negruțu, Negruțu, am coborât, strigându-l din mașină, iar câinele s-a întrupat din ceață deasă, amețindu-se și tânguindu-se de bucuria reîntâlnirii în palmele noastre deschise, ca apoi să ne ducă, plângând întruna, să ne arate o domnișoară canină, lângă care ne-a arătat că ar voi să mai stea; apoi am plecat mai departe în drumul nostru, amândoi plângând, mai mult de pisicelile binecunoscute ale marelui Negruțu, ce îmi răsună încă în urechi și-o să-i răsune încă un timp, sunt sigură, lui Felix în urechi; mai încolo l-am lăsat la școală, dorindu-și să vină astăzi, mai curând decât oricând, odată seara, când plănuim să îl aducem iar acasă pe Negruțul nostru.
Versatil
Înțelegem împreună că versatilitatea spiritului ei tainic nu este decât oglinda propriei noastre nestatornicii în ce privește cantitatea de atenție pe care i-o dăm, la urma urmei, atenția direct îndreptată către ea este deocamdată cel mai eficient instrument pe care i-l știm oferi pentru armonia către care toți tindem. Frumusețea nici nu cere neapărat permanența soarelui pe cer.
Noroace
”Norocoasa”, spune Felix despre străbunica sa, care ne spune prin telefon că are zăpadă în curte. Noroc, da, când ajungi să ai nepoți și strănepoți care se gândesc din timp în timp la tine. La noi nu ninge, iar suflarea populațiilor de vietăți campestre și lacustre este îngrijorător de imperceptibilă. Vremurile sunt aspre și pentru ele, ne rămân încă în grijă animalele de companie. Acestea vor vota negreșit cu noi, întotdeauna sau cel puțin cât au un os de ros. Ar fi poate totuși mai bine să ningă și pe câmp. Sigur s-ar strânge ceva iepurași să demonstreze că, indiferent de cât de câinește își duc ei traiul, măcar sunt liberi, nu ca alții. În plus, dacă ninge, fie și hipsterește, putem spera la o iarnă normală, fiindcă nu ne plac nici iernile anormale, fir-ar să fie de treabă! Oricum suntem norocoși aici în câmp. Normală sau anormală, cu zăpadă sau fără, iarna nu-i ca toamna. Părerea lui Felix.
Fără bis
Nu-i o ploaie oarecare. Nu mă udă, dar mă atinge. Aș vrea să îi mulțumesc cu ropote de aplauze, de parcă ar fi plouată de un virtuoz. (Nu) aștept cuminte să se termine, cum (nu) aștept cu teamă sfârșitul unei muzici încântătoare. Nu s-ar fi găsit o zi mai potrivită din săptămână să am timp. Stau nemișcată și ascult cum plouă prin mine, ca un bebeluș mângâiat. Mă simt indispensabilă în clipa asta, ca garnitura unei instalații sanitare, ca publicul unui concert. Sunt fericită când mă prinde liberă ploaia, acest detox ancestral imposibil de rezervat. Plouă complet, nu e nevoie de bis.
Atingem curcubeie
Mi se amintește că astăzi, acum un an, i-am schimbat blogului înfățișarea originală, trec anii ca curcubeiele, se umplu pagini de impresii scrise, nici cele nescrise nu rămân pe dinafară, copiilor le crește barba cât noi nu ne refuzăm îmbătrânirea.
Vorbim despre dor, copiilor le este dor, ei plâng de dor și caută să își aline dorul, eu cred că alinarea este mijlocită de tehnologie, aprind ecrane inteligente și cresc volumul, destinatarul dorului vorbește, râde și îmbrățișează, senzații dragi învăluie încăperea, dar apoi cel mai sensibil recipient de dor sesizează nemulțumit incompletudinea domolirii dorului, el spune răspicat că niciodată dorul nu se stinge în lipsa atingerii și trebuie să îi dau dreptate, Felix ar vrea să-l atingă la fel cum își dorește să atingă curcubeul cu mâna la mijlocul lui, în zona portocalie cel mult, dar nu simți nimic dacă atingi un curcubeu, îi spun nesăbuit, din fericire se preface că nu mă aude, mă răzgândesc, de fapt are dreptate, abia când ești în stare să atingi cu mâna un curcubeu, începi să cunoști senzația de dor stins.
Urban walking doi
Arareori mă plimb pe străzile orașului și-mi pare rău. Cerul de deasupra este greoi, înghesuit, ca gândurile depresivului, dar are totuși farmecul pierdut al firescului, este noiembrie. Nici strada pe care alegem să fim nu este una dintre cele mai frumoase, în plus, bate vânt rece și-mi umezește ochii. Sunt cu Felix și nu ne grăbim. Poate aș face o nedreptate orașului Praga să îl aduc în comparație, deci mai bine nu-l aduc, numai că o nebănuită congruență de stare îmi amintește de orașul de aur, tot un noiembrie, tot fără grabă și cu umezeală și bălți, același rece accelerat și, nu în ultim rând, veselia unui băiat să-mi țină de cald și bine. Felix crede încă în Moș Crăciun, de ce n-ar crede că s-a împrietenit cu porumbelul alb cu cizmulițe trei sferturi roșii. Eu nu mai cred neapărat în Moș Crăciun, dar îmi păstrez mereu o brumă de rezervă, îmi face bine să mă îndoiesc. Îl fotografiez pe celălalt mai mult, este ușor obraznic, dar îmi place îndrăzneala lui. Cum îmi plac și interacțiunile respectuoase dintre oameni. Mă bucură cei doi tineri părinți, ce-și plimbă gemenii nou-născuți, atunci când se apropie de mine cu zâmbete potrivite să mă întrebe ceva. Vorbim, schimbăm impresii, am știut eu că frumusețea urbană depinde și de noi. Întotdeauna le spun copiilor că prezumția de nevinovăție este premisa traiului estetic în comunitate. Suntem un mănunchi zâmbitor de oameni la clătităria ambulantă din stradă, de aceea am certitudinea că proprietățile absolut delicioase ale clătitelor divers construite după gust în fața noastră se vor întregi întru desfătare la prima degustare. Porumbeii citadini nu se mai sperie de mult de oameni și pisici, observă Felix bentița cu urechi ciulite a clătitarului.
De toamnă
A ieșit în fine soarele și am fotografiat culoare. Culoarea este din timp în timp binevenită. Visez la propriu și figurat la o geantă galbenă, fiindcă fondul lipsit de strălucire al vremurilor îmi stimulează nevoia de frivolitate. Fără, am dureri de cap. O prietenă îmi cere voie să se prezinte lumii îmbrăcată de fotografia mea. Nu cea de mai jos, alta, la fel de frumoasă. Îi dau voie, desigur, în definitiv, dorința ei este esențial mărturisirea pe care orice act artistic ar putea s-o nască. Sunt datoare cu un mulțumesc. Chiar și Kiti simte să se deseneze în nuanțe de sine stătătoare, îmblânzirea fiarei lăuntrice îi moderează expresia. Se construiește treptat, cu mai multă răbdare, prin alăturare respectuoasă, nu prin suprapunere haotică, neempatică. Primesc firesc zâmbetele ei. Felix desenează monocolor, la vârsta lui culoarea este intrinsecă. Horică, în schimb, a ajuns la maturitatea căreia îi trebuie ceva culoare ca să înlesnească starea bună. Cu toții am putea părea monotoni, dar în realitate suntem o adunătură destul de colorată.
Deschis
Kiti preferă ușile deschise. Ea este o ființă eminamente dinamică, deși unii ar putea numi-o hiperactivă. Ușile deschise ar putea să fie legate de dorința de mișcare, dar această ipotetică legătură nu are nicio importanță. Ar putea avea, dacă m-aș lăsa sedusă de înclinația mea romantică, dar cu toate aceste uși deschise de Kiti, posibilul meu romantism trece de bariera raționalului și îmi dă coșmaruri cu pereți mâncați de turme înfrigurate de șoricei. Deschise așadar, oricât de neașteptat ar fi spațiul pe care îl deschid ele. Ușile încăperilor, dulapurilor, sertarelor, sticlelor, cămășilor, epidermei, broaștei țestoase, umbrei, sacilor…Îmi amintesc cum într-o dimineață, pe când spălam eu visătoare două căni, șapte pahare și unsprezece lingurițe, am simțit deodată o împunsătură nu foarte ascuțită în spate, de care nu m-am speriat. Nici nu avea de ce să mă sperie o altă binecunoscută căutare de-a copilei de a deschide o ușă, chiar dacă cuțitul din mâna cercetătoare a fetei le-ar putea părea unora înfricoșător. Am fost de acord să-mi deschid măcar ușa spatelui, totuși, mai aveam de spălat cam opt lingurițe, iar Kiti s-a bucurat. Eu nu sunt neapărat împotriva ușilor deschise, dar trebuie să recunosc că prea mult spațiu deschis îmi provoacă crize de hiperventilație. Este interesant să spun ce tocmai am spus, pentru că mi se revelă o posibilă determinare a deselor momente de respirație superficială pe care i le înregistrez fetei, atunci când am suficientă atenție pentru ea. Nu mai respira!, îi ordon prostește adesea, iar ea îmi râde în nas, inspirând în hohote, și, când este excesiv de zeflemitoare, mai deschide încă o ușă. Să vezi ce a făcut într-o altă dată, era tot o dimineață, dar asta este mai degrabă o coincidență, pentru că nu am niciun indiciu că în această parte a zilei ar fi mai predispusă să deschidă uși, ei bine, a deschis ușa balconului, un fapt absolut de înțeles, prin care a pătruns un aer rece și nervos, care a trântit cu un zgomont infernal ușa dormitorului înapoi, de perete. Atât de ofensatoare i s-a părut opoziția vântului, încât, după ce a deschis ușa trântită, a fugit urlând în camera ei cu ferestre baricadate, a potrivit ușa și s-a aruncat în pat să plângă. Ușa dormitorului meu s-a mai izbit o dată violent de perete, dar jur că, deși nu sunt adepta ușilor mereu deschise, am urât și eu o clipă vântul.
Răspunzător
Vin gânditoare de la o întâlnire cu doi dintre educatorii lui Felix, dar dacă n-aș veni gânditoare, de ce m-aș mai fi dus? Am vorbit despre responsabilitățile școlare ale copilului și motivele pentru care copilul le refuză uneori. Doamnele profesoare mi-au confirmat ceea ce știam deja de la Felix, că acesta le vorbește adesea colegilor despre Kiti, surioara lui este eroina admirată a întâmplărilor povestite cu haz. ”Kiti e tare” este părerea tuturor. Felix crede că este atât de ”tare”, încât de dimineață mi-a spus, dacă s-ar întâmpla să se trezească peste noapte Kiti că știe numai spaniolă pe lume, ”Doamne, cum ar fi să iasă din dormitor, spunând, Ola!”, atunci ne-ar obliga pe toți să învățăm spaniola urgent și noi am face-o. Da, bineînțeles că am face-o, de fapt, chiar o facem, în definitiv Kiti comunică cu noi, nevorbitori de spaniolă, într-un fel de spaniolă. Deci da, ea este tare, noi stăm mai prost cu abilitățile lingvistice. Nu am cum să ignor faptul că Felix este singurul din familia noastră care studiază sau a studiat vreodată spaniolă. Să revin la a fi sau a deveni responsabil. Nu mă gândesc acum la dezechilibrul de responsabilizare pe care băieții noștri îl experimentează din cauza condiției familiale specifice în care cresc, ci la faptul că anumiți copii sunt înzestrați natural să intuiască subtilitățile ostile ale diverselor medii și împrejurări în care sunt puși, ceea ce îi determină să respingă în mod aprioric anumite practici, așadar ei refuză intuitiv supunerea normată artificial. Nu spun că școala trebuie să constituie neapărat un mediu ostil, fiindcă nu este cazul școlii noastre, dar spun că unui receptor extrem de sensibil îi este relativ greu să își potrivească armonios frecvența de stimulare. De aceea, poate, uneori Felix răspunde pentru ceea ce face și alteori șuieră deranjant, ca un radio stricat.
O trupă neașteptată de impresii
Când eram eu copilă, am avut un cățel ajuns la adolescență canină care nu lătrase niciodată în toată copilăria sa, evident, tot canină. Apoi s-a întâmplat minunea și câinele a lătrat. Cred că ne-am bucurat cam atât de tare pe cât a făcut-o și Geppetto când a descoperit că Pinocchio este o păpușă vorbitoare. L-am sunat chiar pe tata să-l surprindem cu vestea minunată, uitând că nu puteam să-l deranjăm oricând, oricum la policlinică, dar așa ceva nu se mai văzuse pe lume. Amintirea acestei fericite prime dăți se culege oarecum fără noimă din memoria ticsită de senzații de tot felul, deși am uneori grația să cred că totul are o noimă. Pe de altă parte, mă surprind destul de des scurtcircuitele memoriei, acele accidentale ruperi de logică a rememorării, uite, de exemplu, de ce mă trezesc la cinci treizecișicinci cu Whole Lotta Love, fredonându-mi-se în minte, când chiar înainte de noapte m-am delectat cu o cu totul altfel de muzică, muzica din Magic in the Moonlight-ul lui Woody Allen? Așadar amintirea, prima dată, bucuria. Primesc trei fotografii alb-negru din copilărie. Nu le știam, nu-mi amintesc nimic din ele. Mă înduioșează să mă observ o preadolescentă înaltă, cu o claie ciufulită de păr pe cap, pentru că mimica mea gravă contrastează cu gestul repetat de a-l ține strâns pe tata de braț în două din cele trei fotografii. Nu am cum să nu o văd pe Kiti în mine. Poate un strop mai tăcută decât am fost eu, la fel de sobră și impenetrabilă, tânjind la apropiere fizică și totodată respingând-o, nesigură și tristă uneori, fermă și sociabilă alteori. Frecvent paradoxală. Stă mai mult de o singură clipă lipită de tatăl ei, este binecuvântată de o sfântă seninătate, ce mult o iubește în clipele astea! Poate așa se împletesc amintirile cu prezentul. Incă nu îmi explic de ce îmi răsună Whole Lotta Love înăuntrul capului.
Desfășurat într-o seară rece de toamnă
S-au strâns deja câteva seri de când joc cu Felix jocul cu avioanele pe hârtie. Fiecare ni le desenăm în misiuni cât mai ingenioase cu putință, în speranța că celălalt nu ni le va doborî ușor sau nu le va doborî chiar deloc. Felix își arată entuziasmul de a ne juca încă de dimineață, când pleacă la școală. Trebuie să mă leg neapărat de entuziasmul acesta pentru a-i dovedi că toamna nu este deloc lipsită de farmec.
Unei noi prietene nu-i vine să creadă că am un copil de șaptesprezece ani, eu îi spun că Horia a avut până acum un an și jumătate zece ani, apoi că într-o noapte ploioasă am avut revelația transformării sale, ascultându-l la radio pe Billy Idol cu Sweet Sixteen. Un copil! N-o să spun că copilul rămâne de-a pururea copil pentru părinții săi, dar spun cu cea mai mare încredere că mama-de-șaptesprezece-ani ce mă aflu n-a avut nicicând mai aproape copilul-adolescent care a fost ea însăși. Poate lejeritatea cu care ne vorbim, poate maturitatea pe care i-o intuiesc, așadar relaxarea să îmi îngăduie să mă regăsesc.
Refac și cu Kiti, tot precum cu Felix, aceiași pași seară de seară. Cam trei-patru minute mă culc pe umărul ei, întinse amândouă pe canapeaua-spectator al ritualului de seară al lui Felix din baie, acolo unde încerc ușor la limită bunăvoința copilei, mă supun brațelor ce au o forță greu de intuit, ele mă înlănțuie ferm, apoi mă eliberează, iar eu fug, ca imediat să mă las copleșită de milă pentru forța risipită adesea în van a copilei.
Compromisuri
Cu ghetuțele noi, pestriț înflorate, Kiti cunoaște un alt nivel de întemnițare. Inferior, fiindcă suntem la nivelul picioarelor, dar și senzorial, pentru că o împiedică să simtă cu picioarele. Fac o paranteză, dacă nu ar fi de dorit să vorbim sau să scriem cu picioarele, ei bine, să simțim cu picioarele poate fi o binefacere pentru inteligența noastră emoțională, în definitiv, cu cât simțim mai mult și mai variat, cu atât (ne) cunoaștem și recunoaștem mai lesne în ceea ce ne înconjoară. Dar plouă mărunt și rece, iar fanatismul copilei de a trăi predominant senzorial este iarna dezavuat. Fetele, la școală, o admiră, ”ce ghete frumoase ai, Kiti”, numai că ei până și aducerea aminte îi provoacă iritare, de-ar vorbi, probabil că ar pufni sau, Doamne, ferește, ar răbufni cum fac adolescenții nemulțumiți, de fapt o face oricum, pentru că vorbele sunt irelevante. Așadar ghete în picioare, împreună cu ceva frustrare, dar, fericit, tot mai puțină.
Sunt ostenită de alergătură și de un stomac iritabil, mă așez pe canapeaua din hol, cu rol de mobilier de joacă pentru copii, o strig pe Kiti, ea vine mai curând decât știe să răspundă la orice, de aceea nu pot să nu fiu impresionată, vine și, cu un pas de uriaș, se lipește de mine, este veselă, îmi mulțumește pentru darul neașteptat, ”tu ești mereu grăbită seara, cum de te-ai oprit în loc?”, îmi spune, apoi mă potrivește poruncitor în postura care-i place, simt că îi datorez măcar atâta, doar sunt moșcrăciunul ei alături de tati, brațe, mâini, picioare, nas, ureche, păr, pe toate mi le împarte după proporții migăloase, de parcă s-ar dichisi și s-ar împodobi cu mine, mă las cu lejeritate desfăcută în bucăți, amestecată după bunul ei plac, am încredere, asta e.
Mă cheamă mirare
Octombrie și încă nu port șosete în picioare, (în picioare nu este un detaliu superfluu, de exemplu, Kiti poartă uneori șosetele peste mâini, (observ că prepoziția ”în” nu este îndreptățită să indice mâna, ca parte înveșmântată a corpului, pun asta mai degrabă pe seama inteligenței speciale a mâinilor, decât pe slăbiciunea prepoziției în discuție)). Ador să mă las surprinsă de nevoia subită de a mă încălța, chiar cu riscul de a răci un pic, în definitiv prea sufăr de scrupulozitate în unele privințe. Pădurea este uimitor de verde, și ea mă va perplexa deodată cu frunzișul ei autumnal pestrițat. Mirarea este binecuvântarea mea. Una dintre ele. Cine mă cunoaște, mi-o poate vedea în ochi, direct. Las mirarea într-o parte, pentru că mă aflu repetat recipientul de încredere al țesăturilor fantastice ale minții copilului meu. E drept, nu trebuie să încetez nici acum să mă mir, dar încrederea pe care mi-o dă cere în primul rând ascultare. Ascultarea este despre el, mirarea este despre mine. Un liliac întârziat zboară în rând cu mașina în care ne aflăm noi doi, aventurierul matinal îi amintește lui Felix de liliacul-vulpe sau vulpea zburătoare, despre care știe că este la fel de mare precum tatăl său (eronat, doar anvergura aripilor sale trece ușor de un metru și jumătate), subiect generos pentru o nouă poveste spontană. Miss Sarah, ”mi-e foarte dor de ea”, le-a spus prima oară despre liliacul-vulpe, iar în propoziția ”mie întotdeauna liliecii îmi amintesc de miss Sarah” stă candoarea în forma ei cea mai pură. Ajungem în trei-patru minute, dar până să ajungem mai este vreme să mă bucure cu o enumerare de câteva superputeri extravagante ale eroului de poveste, el însuși, dintre care le înregistrez pe acestea: abilitatea de a mângâia plăcut și aceea de a vedea până-n zece kilometri. Ajungem la destinație, rămân singură să mă mir pentru că am uitat că am vrut să scriu despre octombrie.
Drag și admirație
Horică nu-mi cere foarte des ajutorul la matematică, dar o face din când în când, iar asta mă apropie mult de mine, cea din ultima clasă de liceu. Nu cred neapărat că ar trebui, însă nu încerc nici urmă de condescendență față de copila de atunci, doar drag și admirație, drag și admirație-astăzi, fiindcă în timpurile acelea nu aveam foarte multă grijă să mă îndrăgesc, iar despre admirație nici nu putea fi vorba. Nu mă miră așadar că mă visez îngrijorată înaintea examenului de bacalaureat, nici tresăririle din timpul zilei iscate de teama că, odată plecată de-acasă studentă, nu voi avea suficient internet pentru a-mi urmări filmele sau meciurile de tenis preferate, iacătă-mă (ca să folosesc o vorbă de-a străbunicii pomenită de tata într-o poveste) îmbrățișată în propria-mi strânsură, dacă nu una mai abilă, măcar mai caldă, mai atingătoare, pentru că am parte de binecuvântarea de a avea nu mai departe de umărul meu drept catalizatorul, catalizatorii acestei transpuneri de aici-atuncea și de azi-acolo, desigur, copilul, copiii, care-mi înlesnesc mie dragul de fiecare zi, că nu-i puțin lucru, mulțumesc.
Dinainte dor
Nu-mi dă voie minunăția asta de vreme să fiu excesiv de critică, de aceea îmi permit un sarcasm blând, ca atingerea solară de septembrie, mă gândesc la mofturile aristocratice ale unora care nu se sfiesc să se laude că vor în viața lor să încerce de toate, dar care nu ar pune mâna, Doamne, ferește, ca dintre toate câte sunt pe lume, să aleagă, pe lângă experiențele adrenergice, și câte unele mai neplăcute, mai dezgustătoare, mai lipsite de fast și de aprecierea semenilor lor, la fel de atrași de fiori hedonici ca ei înșiși. Dar ce-mi bat capul? Până la urmă, voit sau nevoit, toți avem parte de întâmplări neliniștitoare, mai mult sau mai puțin aducătoare de plăcere, cu care ne lăudăm sau nu ne lăudăm deloc sau pe care le ținem ascunse până și de noi înșine, atât de îngrozitoare ni se pot părea pe alocuri.
După atâta relativizare, simt să mă sprijin solid de absolutul iubirii frățești denudate sincer dimineață în mașină. Cât ne-o imaginăm împreună pe verișoara copiilor urcând în avionul ce-o duce natural, la timp potrivit în lume, Felix izbucnește preventiv în plâns, el înregistrează pașii entuziaști sau nu neapărat, pe care fratele lui îi face destul de aproape de urmele imprimate ale verișoarei lor și se întristează în anticipație, dar Horică îi promite apropiere, de toată varietatea existentă, inclusiv fizică, fiindcă știe că a fi student cere necesar a avea și vacanțe. Kiti rămâne de-a pururea studentă, băieții îmbrățișați pe rândul din mijloc își domolesc melancolia când se întorc către sora lor, acolo, pe rândul din spate, de unde Kiti iradiază cu veselie înțeleaptă întreaga atmosferă.
Despre nevoia de pace
Să strivesc păianjenul sau să-l las în pace, mi-a cerut Felix părerea înainte de noapte, împărțit în două, deopotrivă iubitor de animale și arahnofob, eu m-am pornit să mă gândesc la ce răspuns să-i dau băiatului sensibil și l-am aflat, e des și repetat păienjenișul în casa ce abundă de esență lemnoasă, iar nouă ne este bine aici, eu l-aș lăsa în pace, i-am răspuns, și a fost pace.
Pace. Pace bună îmi trebuie ca să pot să urmăresc un film emoționant cum este Born To Be Blue (2015), de Robert Budreau, un film care nu se vrea neapărat o biografie a jazzmanului Chet Baker, ci este mai degrabă un portret sensibil, mai mult sau mai puțin realist al muzicianului de pe la sfârșitul anilor 50 către finele anilor 60, o viziune duioasă a omului atins de genialitate, dar nesigur și fragil, aflat într-o disperată și ostenitoare luptă interioară (și nu doar) pentru a-și regăsi inspirația rătăcită prin dependența de heroină și alte droguri. Un portret interpretat desăvârșit de Ethan Hawke, nu neapărat în rolul cel mai șarmant al carierei sale, dar nici pe departe lipsit de farmec, nu. Impresie strașnică mi-a făcut și interpretarea sa vocală, guturală (a actorului însuși) a unor piese celebre de jazz. Frumos film.
