La mulți ani!

Mi-a spus Felix mai de mult că Spotu, prietenul său imaginar, nu serbează anul nou, ci serbează anul vechi în noaptea de revelion. Este posibil ca și noi, oamenii, să sărbătorim de fapt anul care se încheie, dar mărturisesc că eu, una, am crezut până să aflu despre Spotu că toată energia nopții festive înseamnă speranță și visuri pentru viitor, nu glorie închinată anului împlinit. Oricum ar fi, mi-e foarte greu să las în urmă, dar și să caut intenționat să prescriu ce urmează, nici nu mă mir că nu mă entuziasmează focurile de artificii.

Am lăsat copiii acasă, gândindu-mă optimist la vacanța Catincăi. Tot în alertă ne ține, la fel de abilă se dovedește a fi în descoperi breșe în lacătele improvizate ale diverselor uși și cu aceeași insistență ne cere atenția, dar peste toate astea, a căpătat un soi de înțelegere proprie maturității, cu intenții mai degrabă serioase decât neserioase (iat-o, de exemplu, cum ia cartea să o răsfoiască lângă noi), cu adresări mai complicate și mai profunde, chiar cu ceva resemnare, semn cert de maturizare. Desigur, ar fi injust să-i judec exploziile de frustrare, izolate și îndreptățite, ce i-au aprins umorile și i-au dat foc la propriu părului în noaptea de revelion, întru domolirea frustrărilor noastre cu toții suntem datori cu izbucniri și autoagresări, nu despre ele vorbesc.

Din tot acest freamăt al nopții lungi și luminate rămân cu încrederea că timpul scurs nu este un timp pustiit, în definitiv, tot ceea ce simt și înțeleg în clipa asta se construiește pe ce am simțit și am înțeles mai devreme, așadar atâta vreme cât înfășor trăiri și raționamente unele peste altele, mi-este limpede că timpul scurs sunt chiar eu însămi. Uite ce justificată îmi apare astfel urarea “La mulți ani!”!

 

15841097_10211650076677549_1184353925_n

Tempo

De data asta nu m-am mai încuiat singură în bucătărie, am pregătit masa de revelion acompaniată de Kiti. Știe să acompanieze, are ureche muzicală, contrapunctează nimerit și, câteodată, se entuziasmează. Când patosul crește, bat cu bățul de dirijor puternic în masă, de parcă însuflețirea ar fi interzisă. De fapt, ei și aproape numai ei îi este adesea interzisă, iar anul trece precum n-ar fi pe cale să o fi făcut, din perspectiva asta, noi, dirijorii, ne suntem egali nouă înșine, celor de acum un an exact. Ce atâta entuziasm fiindcă timpul trece? Bine măcar că la noapte mai mult va curge, decât va trece, iată o viziune îmbătătoare a (pe)trecerii care este gata să se petreacă la noi acasă. Lui Horică, pentru că la vârsta lui timpul se îmbogățește, timpul îi amplifică numărul de repere, astăzi încearcă entuziasmul nopții festive într-un sistem inedit de referințe, mai departe de casă, de unde pleacă cu zâmbetul deja candid împărțit. La mulți ani cu bucurie!
15841204_10211621399320633_22514837_n

Bază

Când se văd munții din fața casei noastre se simte de parcă ne-ar cânta o voce luminoasă ca a Ellei despre iubire și dor, Felix îi iubește surioarei sale expresia întrebătoare a chipului pe care gurița mereu întredeschisă i-o dă, “dinții ei mari de castor…”, o guriță atât de nevorbită cât de curat este cerul dimineții între câmpie și munte, o raritate, izuri de condimente îmi țin de foame, gătesc festiv și mă dezbrac în maieu, atmosfera se încarcă, fulguie cu făină fără limite în casă și afară, posibil ca guri nenumărate să se fi apucat de vorbit vorbe cu sens, fără sens, eu scriu cu noimă în timp ce-mi cântă un pian fermecător în urechi, văd orice munte vreau eu, Kiti continuă să se mire, “ooooooo”, cățărată pe coapsele mele antrenate, eu însămi am multă mirare să îi îmbrățișez, suntem în vacanță, depun mărturie, am văzut munții.

img_9832

Războieli

“Văzută dintr-un anumit unghi, primăvara pare foarte liniștită: calmă, blândă, cu nopți parfumate și domoale. Și totuși încordarea se simte peste tot, de parcă orașul ar fi clădit pe un balon pe care cineva îl umflă atât de tare încât va plesni.” (Toată lumina pe care nu o putem visa, Anthony Doerr). Cam astfel este ziua Catincăi, dinspre dimineață o vedem toată numai un zâmbet candid, totuși către seară, fără supărare evidentă, o copleșește o tensiune interioară inexplicabilă care plesnește în lovituri scurte cu mâinile și picioarele. Pace!

 

img_4237

May the force be with you (2)

Cu copiii la Star Wars 8. Nu am nicio grijă pentru comportamentul lui Kiti, deși plânge în mașină în drum spre. Popcorn mediu pentru băieții mici, nachos pentru Horică, popcorn mare pentru Kiti, noroc că plătesc doar două bilete din cinci, dar ne amintim că nu ne-am luat ochelarii 3D de acasă. Nici sarmalele, nici cozonacul de Crăciun nu reușesc să-mi facă ce îmi face găleata de popcorn pe care o împart cu Kiti. Dar nu este nimic anormal în cele de dinainte, în definitiv cine și pentru ce ar măsura durata unui film în număr de sarmale sau felii de cozonac îngurgitate? 1536 floricele de porumb pentru trei sferturi din Star Wars 8, iar autismul nu este al meu. Kiti este atentă la film, nu pot ști ce înțelege din poveste. Stă cu ochii în ecran aproape fără întrerupere. Se mai dezlipește spre finalul filmului ca să caute floricele rătăcite pe sub fotoliu. Vecinii din dreapta mea o privesc perplecși. Mă joc cu Kiti, caut să mă ascund ca să-mi pun ochelarii, dar mă surprinde de fiecare dată în câteva secunde. Nu vrea să se lase păcălită, așa că îmi caută ambele mâini și mi le ține strâns în mâinile ei. Te obișnuiești, desigur, și cu vederea neclară, cum te obișnuiești cu orice greutate pe lume. Se bucură și chiuie de două-trei ori când stormtrooperii sunt nimiciți de rebeli. Și ceilalți oameni din sală se bucură, de aceea chiuielile fetei sunt plauzibile. Mi se pare foarte înduioșătoare naivitatea omului căruia i se face întâmplător pe plac. Sunt predispusă în împrejurarea dată să încerc asemenea trăire, eu însămi găsindu-mi liniștea în buna dispoziție a copilei mele. Binele învinge, dar cei buni nu supraviețuiesc. Prințesa Leia rămâne o eroină iubită de toată lumea.
15590069_10211593737229098_5257287149117049281_n

Singurătate însoțită

Mă gândeam că de Crăciun ne adunăm singurătățile laolaltă, (aproape că se cer singure împreună), binecuvântate sunt acele reuniuni în care singurătățile abia înmugurite nu-și realizează încă starea, mai uitam din timp în timp să mă invit la dans, Kiti nu uita niciodată, de parcă ea nu ar fi una cu propria-i singurătate, de fapt, de asta mă găsisem să mă gândesc (de parcă nu împotriva gândurilor ne-am strâns acolo), din cauza ei (din cauza, fiindcă nu-i drept ca singurătatea ei să fie atât de acaparatoare) pentru că m-a îmbrățișat deodată, într-un moment ce-mi era, desigur, interzis în atare adunare festivă de solitudini, iar atunci m-a lovit ca trăsnetul ideea nesăbuită că sunt pe vecie protejată nu de tristețe sau melancolie, ci de durerea aspră a singurătății pentru că ea neagă franc prin toate gesturile suficiența, singure, dar mai însoțite decât aș putea sau chiar aș vrea să fiu vreodată.

 

 

15626008_10211565869812430_1202455186271285030_o

O aglomerare încântătoare

Pe unde întorci privirea, aglomerări de tot felul de indivizi, unii mai disperați să apuce orice, alții sau altele mai senine, ca păsările astea ca niște domnișoare clevetitoare, etalându-și nurii, categoric mai încântătoare decât șoseaua din împrejurul mallului, a cărei fierbințeală nici gerul gerului n-o poate domoli astăzi, înaintea ajunului de Crăciun.


15723541_10211545365259829_6543149775887933881_o

15585107_10211545343539286_5913884746694399385_o

15494121_10211546626131350_1065926277_n

 

Happy

Nu suntem destul de antrenați, nici destul de mulți să ne “batem” cu familia Von Trapp din Sunetul muzicii, în plus (sau în minus), capul familiei (nu) s-ar hazarda să urce cu noi pe scenă, cât despre Kiti, ea ar urca, de ce nu, mai ales că măcar un Do-Re-Mi tot ar cânta. Și totuși am cântat o parte din noi, jumătate (din patru) plus unul, și mult ne-am mai bucurat. Până și Horică în cele din urmă, deși împachetarea instrumentelor sale a durat mai mult decât instrumentarea propriu-zisă de pe scenă. N-am îndoială că generozitatea cu care a fost binecuvântat acest copil îi este fericirii sale premisă. Nu i-ar putea refuza, deci nu i-a refuzat, lui Felix, nici doamnei profesoare invitația de a încheia recitalul de pian cu momentul inedit pe care instrumentul său preferat îl poate obține, iar despre refuzul meu, întrucât și eu am primit invitația de a cânta, acesta nu încape lângă bucuria lui Felix de a mă avea alături, încă o bucurie însemnată. Mărturisesc că mi-a fost mult mai ușor să cânt cu ajutorul gândului că  sunt Kiti, cum mi-ar fi plăcut să se întâmple, și pot spune că mi-a ieșit transpunerea, deși Kiti nu se împiedică așa cum am făcut-o eu când m-am îndreptat către scenă. Este deja al doilea moment în ultimele săptămâni când reușesc să îmi descopăr natura intimă doar fiindcă-mi imaginez că sunt altcineva, dar nu oricine. Din perspectiva asta, timiditatea mea nu pare decât mecanismul necesar de protecție a esenței mele artistice. Fascinația matematicii nu face bine la timiditate, dar nici rău, așadar rămân să-mi socotesc împăcată trăirile, deschisă mereu la a căuta răspunsuri la întrebări de genul “ce-ar fi, dacă aș fi x în împrejurarea y?” Și Kiti iese la socoteală cu bucurie alături de tatăl ei, mai ales că a ieșit bine după un combo epuizant în dimineața asta.

 

dscn5482-024

 

dscn5482-037

Atâtea întrebări

image

Felix se întreabă ce s-ar fi întâmplat cu acțiunea Secret Santa dacă în clasa lui ar fi fost un număr impar de copii, eu sper să nu uite niciodată să se întrebe, îl ghidez să descopere că înmulțirea cu un număr par te conduce la un număr par indiferent de paritatea numărului pe care vrei să-l înmulțești, descoperă cu zâmbet candid răspunsul însoțirii fericite din acest caz, eu mi-am inhibat multe întrebări, Kiti nu se știe dacă le are, suntem tot atât de diferiți și unici pe cât de pricepuți suntem să formulăm întrebări, cu atât mai liberi cu cât mai curioși, deși nu sunt convinsă că ce tocmai am spus nu este o exagerare, un paralogism, în definitiv la câte întrebări referitoare la Kiti îmi pun aș putea să zbor, dar nu pot sau, poate, nu știu că pot, of, atâtea întrebări.

Din preaplin de drag

image

Sufletului stors de vlagă îi trebuie un trup puternic să-l tragă după el, mă duc la sport, (apropo, am văzut acolo oameni puternici care-și țin sufletele în buzunare), de parcă aș duce un câine bătrân la plimbare în lesă (cu jachețică pe el), caut să mă impresionez cu o mângâiere blândă pe creștet, dacă aș încerca s-o fabric ar fi monocoloră ca să nu mă sperie, sufletele încărcate de emoții sunt ca nou-născuții în timpul travaliului, apoi se nasc și trecem cu impresii pe deasupra căpșoarelor lor, iar ei și ele încep să le distingă și să producă energie din schițe de zâmbete până te prind din urmă, nu că eu, una, aș fi greu de prins, că și ăsta este un motiv pentru care mă duc la sport.

Fluturări în eter

De ce ai voce de moș, ești supărat, îl întreb prin telefon pe Horica, el îmi răspunde imediat, dar depărtarea dintre noi cere răgaz de câteva fracțiuni de secunde să îmi trimită glasul lui înapoi, nu, asta îmi este vocea dimineața, și realizez că nu l-am mai trezit vreodată de la mii de kilometri depărtare, apoi că nici nu l-am mai mângâiat sau sfătuit, nici că nu am mai râs împreună de la mare distanță, sunt nespus de recunoscătoare că le putem trăi pe toatele de mai sus, poate că nici n-ar fi necesară toată această tehnologie ca să, dar tot simt recunoștință, mi-e mai ușor așa, ce fac boacele?, se gândește Horia la frații săi, eu îi arăt fotografia cu ghetuțele înconjurate de pungute lucitoare, a lui este încă nedesfăcută, nu sunt sfătoasă, n-am de împărțit înțelepciuni din propria-mi experiență, de fapt am, mereu se găsesc două-trei la o adică, însă simt că nu-i timpul pentru frivolități de genul ăsta, prefer să îi îndrept gulerul cămășii uimitor de netedă după ce a ieșit din bagajul de mână, până la ce nasture să îmi închei cămașa, mai spune, iar eu rămân onestă principiului enunțat (nu simt că pot să sfătuiesc), zicea Cătă că până înainte de ultimul de sus, da, da, parcă așa spunea, își amintește și el, iar eu îmi dau seama că pe drum și-a pierdut inflexiunea de moș din voce și parcă a mai pierdut și un dram de emoție, mulțumesc!

 

15304227_10211319512333647_7933285907041355655_o

Atent și visător

Mi-a spus doamna învățătoare despre Felix că i-a testat de mai multe ori aparenta neatenție din ore, punându-i întrebări la care băiatul a răspuns corect. Într-adevăr, asist la câteva dintre orele lor și îl observ cum pare că visează. Visezi?, desigur, nu-l întreb ușor îngrijorată, deși parcă l-aș întreba, doar ca să-l aud că îmi răspunde cu a sa marcă însemnată încă din bebelusie, “cum adică?”. De fapt, visează cât visează cu ochii deschiși, dar mai mult decât visează, la școală nu se entuziasmează, bineînțeles, cu pauzele obligatorii pentru entuziasmare. Copiii se învârt în cerc în șir indian, cântând și dansând conga, șirul mă depășește treptat, tot în ritm sincopat, cum este și muzica, îi privesc pe toți cu drag, dar chipul lui Felix îmi rămâne întipărit pe retină. Nu am îndoială că-mi lipsește din luciditate, doar îmi privesc copilul, și totuși băiatului îi țâșnește maturitatea din privire; se dezvăluie mai lesne în dinamică, decât în postură statică, el nu este mai înalt decât colegii săi, dar îmi apare uriaș prin prisma ochilor săi mari, pătrunzători, el nu este nicicum mai puțin copil, însă intuiesc iz fin de melancolie în aerul său visător. Simt că am făcut o descoperire importantă. Sunt la birou, scriu pe laptop de împrumut și simt că-mi trădez Mac-ul, lăsat de câteva zile la reparat, pentru că încep să mi se ordoneze gesturile prin care îi comand tastaturii de împrumut ce să execute. Mă obișnuiesc și-mi pare rău. Mă reatasez și-mi refuz bucuria noului atașament. Îmi fuge privirea către Toată lumina pe care nu o putem vedea, este titlul cărții ce mă atrage să o încep cât de curând, culcată pe marginea biroului. Toată lumina pe care nu o putem vedea. Ce titlu încurajator! Atâtea parfumuri pe care nu le putem mirosi, așa de dese savori pe care nu le putem intui, întreaga durere pe care nu o putem îndura… Și totuși, ajunge doar solicitudinea de părinte, ca să ne putem măcar imagina.

15320392_10211281713388697_582796957_n

”Era ca o orchestră părul ei negru”


O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic
, spune atingător scriitoarea Ana Barton despre întâlnirea cu Kiti a noastră. Dacimg_0910ă ar fi spus-o cu cinci minute mai înainte, mi-aș fi plâns întreg plânsul-răspuns la spuse și aș fi intrat golită în sala de clasă. Așa, îmi rămâne un rest de plâns pe mai târziu și încă unul de bucurat în preajma copiilor. De ce plâng? Sunt un om timid, de aceea iubesc să mă însoțesc de copiii mei, de fata mea. Ea nu pare să cunoască timiditatea, în ciuda delicateții trupului ei, dar mai cu seamă a mâinilor; determinarea ei îmi dă încredere. Și totuși, păcătuiesc prin necredință. De ce mă îndoiesc că oamenii pot să îndrăgească fără înțelesuri, când eu și toate mamele din lume (și nu doar noi) o facem? O fetiță din clasă își spune întocmai bucuria care-i vine, mă bucur că am aflat că te cheamă Mihaela, îmi zice ea. Eu decupez migălos o pasăre de grădină și-mi vine să-mi continui plânsul neplâns. Ce frumos ai decupat-o, Mihaela, mai zice fetița, de parcă m-ar fi luat delicat în mâinile ei. Dar eu cunosc bine asemenea atingeri, deci plânsul meu nu-i plâns de mântuire! O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic mă face să plâng la fel cum contracția inimii bate discret la capătul unei artere. Mulțumesc, bineînțeles, pentru contracție, dar și pentru elasticitate vasculară!

Negruțul nostru

Am plecat amândoi, ca aproape în fiecare dimineață, Felix și cu mine, către școală, au farmec aparte diminețile de toamnă târzie de jur împrejurul lacului, este farmecul dat de aerul misterios de poveste, știți, ceața palpabilă și clocotele călduțe de la suprafața apei, ramurile tremurânde, multidigitate ale sălciilor, liniștea prevestitoare și crepusculul; de multe ori plecăm în grabă mare, nu fiindcă nu ne-ar ajunge timpul de pregătiri de acasă, dar pentru că îl extindem noi, intenționat, uite cum astăzi băiatul a stat să experimenteze tonalitățile digitale grave extreme ale pianinei sale, pe acordurile solemne din Star Wars, cu sonoritate de voci umane reunite ca într-un cor, pe mine aproape că m-au speriat, iar el este mai fricos decât mine, îmi place nespus ideea că experimentarea artistică ignoră, ba înghite cu totul frica, am plecat amândoi așadar, un pic îngrijorați de dispariția din aria casei noastre a câinelui Negruțu, pe care l-am mai plâns o dată împreună aseară, cu gândul să îl căutăm la malul lacului, Negruțu, Negruțu, am coborât, strigându-l din mașină, iar câinele s-a întrupat din ceață deasă, amețindu-se și tânguindu-se de bucuria reîntâlnirii în palmele noastre deschise, ca apoi să ne ducă, plângând întruna, să ne arate o domnișoară canină, lângă care ne-a arătat că ar voi să mai stea; apoi am plecat mai departe în drumul nostru, amândoi plângând, mai mult de pisicelile binecunoscute ale marelui Negruțu, ce îmi răsună încă în urechi și-o să-i răsune încă un timp, sunt sigură, lui Felix în urechi; mai încolo l-am lăsat la școală, dorindu-și să vină astăzi, mai curând decât oricând, odată seara, când plănuim să îl aducem iar acasă pe Negruțul nostru.

img_2162

Versatil

Înțelegem împreună că versatilitatea spiritului ei tainic nu este decât oglinda propriei noastre nestatornicii în ce privește cantitatea de atenție pe care i-o dăm, la urma urmei, atenția direct îndreptată către ea este deocamdată cel mai eficient instrument pe care i-l știm oferi pentru armonia către care toți tindem. Frumusețea nici nu cere neapărat permanența soarelui pe cer.

15069024_10211144757524886_7253850682767789152_o

15050469_10211154695293324_1062789176_n

Noroace

”Norocoasa”, spune Felix despre străbunica sa, care ne spune prin telefon că are zăpadă în curte. Noroc, da, când ajungi să ai nepoți și strănepoți care se gândesc din timp în timp la tine. La noi nu ninge, iar suflarea populațiilor de vietăți campestre și lacustre este îngrijorător de imperceptibilă. Vremurile sunt aspre și pentru ele, ne rămân încă în grijă animalele de companie. Acestea vor vota negreșit cu noi, întotdeauna sau cel puțin cât au un os de ros. Ar fi poate totuși mai bine să ningă și pe câmp. Sigur s-ar strânge ceva iepurași să demonstreze că, indiferent de cât de câinește își duc ei traiul, măcar sunt liberi, nu ca alții. În plus, dacă ninge, fie și hipsterește, putem spera la o iarnă normală, fiindcă nu ne plac nici iernile anormale, fir-ar să fie de treabă! Oricum suntem norocoși aici în câmp. Normală sau anormală, cu zăpadă sau fără, iarna nu-i ca toamna. Părerea lui Felix.

15025574_10211106402166026_9049190944973139811_o

Fără bis

Nu-i o ploaie oarecare. Nu mă udă, dar mă atinge. Aș vrea să îi mulțumesc cu ropote de aplauze, de parcă ar fi plouată de un virtuoz. (Nu) aștept cuminte să se termine, cum (nu) aștept cu teamă sfârșitul unei muzici încântătoare. Nu s-ar fi găsit o zi mai potrivită din săptămână să am timp. Stau nemișcată și ascult cum plouă prin mine, ca un bebeluș mângâiat. Mă simt indispensabilă în clipa asta, ca garnitura unei instalații sanitare, ca publicul unui concert. Sunt fericită când mă prinde liberă ploaia, acest detox ancestral imposibil de rezervat. Plouă complet, nu e nevoie de bis.

 

14971153_10211076100208496_1307546497_n

 

Atingem curcubeie

Mi se amintește că astăzi, acum un an, i-am schimbat blogului înfățișarea originală, trec anii ca curcubeiele, se umplu pagini de impresii scrise, nici cele nescrise nu rămân pe dinafară, copiilor le crește barba cât noi nu ne refuzăm îmbătrânirea.

Vorbim despre dor, copiilor le este dor, ei plâng de dor și caută să își aline dorul, eu cred că alinarea este mijlocită de tehnologie, aprind ecrane inteligente și cresc volumul, destinatarul dorului vorbește, râde și îmbrățișează, senzații dragi învăluie încăperea, dar apoi cel mai sensibil recipient de dor sesizează nemulțumit incompletudinea domolirii dorului, el spune răspicat că niciodată dorul nu se stinge în lipsa atingerii și trebuie să îi dau dreptate, Felix ar vrea să-l atingă la fel cum își dorește să atingă curcubeul cu mâna la mijlocul lui, în zona portocalie cel mult, dar nu simți nimic dacă atingi un curcubeu, îi spun nesăbuit, din fericire se preface că nu mă aude, mă răzgândesc, de fapt are dreptate, abia când ești în stare să atingi cu mâna un curcubeu, începi să cunoști senzația de dor stins.

15000701_10211055918103956_4090250905347930447_o

Urban walking doi

Arareori mă plimb pe străzile orașului și-mi pare rău. Cerul de deasupra este greoi, înghesuit, ca gândurile depresivului, dar are totuși farmecul pierdut al firescului, este noiembrie. Nici strada pe care alegem să fim nu este una dintre cele mai frumoase, în plus, bate vânt rece și-mi umezește ochii. Sunt cu Felix și nu ne grăbim. Poate aș face o nedreptate orașului Praga să îl aduc în comparație, deci mai bine nu-l aduc, numai că o nebănuită congruență de stare îmi amintește de orașul de aur, tot un noiembrie, tot fără grabă și cu umezeală și bălți, același rece accelerat și, nu în ultim rând, veselia unui băiat să-mi țină de cald și bine. Felix crede încă în Moș Crăciun, de ce n-ar crede că s-a împrietenit cu porumbelul alb cu cizmulițe trei sferturi roșii. Eu nu mai cred neapărat în Moș Crăciun, dar îmi păstrez mereu o brumă de rezervă, îmi face bine să mă îndoiesc. Îl fotografiez pe celălalt mai mult, este ușor obraznic, dar îmi place îndrăzneala lui. Cum îmi plac și interacțiunile respectuoase dintre oameni. Mă bucură cei doi tineri părinți, ce-și plimbă gemenii nou-născuți, atunci când se apropie de mine cu zâmbete potrivite să mă întrebe ceva. Vorbim, schimbăm impresii, am știut eu că frumusețea urbană depinde și de noi. Întotdeauna le spun copiilor că prezumția de nevinovăție este premisa traiului estetic în comunitate. Suntem un mănunchi zâmbitor de oameni la clătităria ambulantă din stradă, de aceea am certitudinea că proprietățile absolut delicioase ale clătitelor divers construite după gust în fața noastră se vor întregi întru desfătare la prima degustare. Porumbeii citadini nu se mai sperie de mult de oameni și pisici, observă Felix bentița cu urechi ciulite a clătitarului.

14997059_10211056101508541_246909554_n

14976894_10211029271397805_7610110001433742686_o

14882167_10211039464332622_274063714086845915_o

 

 

 

De toamnă

A ieșit în fine soarele și am fotografiat culoare. Culoarea este din timp în timp binevenită. Visez la propriu și figurat la o geantă galbenă, fiindcă fondul lipsit de strălucire al vremurilor îmi stimulează nevoia de frivolitate. Fără, am dureri de cap. O prietenă îmi cere voie să se prezinte lumii îmbrăcată de fotografia mea. Nu cea de mai jos, alta, la fel de frumoasă. Îi dau voie, desigur, în definitiv, dorința ei este esențial mărturisirea pe care orice act artistic ar putea s-o nască. Sunt datoare cu un mulțumesc. Chiar și Kiti simte să se deseneze în nuanțe de sine stătătoare, îmblânzirea fiarei lăuntrice îi moderează expresia. Se construiește treptat, cu mai multă răbdare, prin alăturare respectuoasă, nu prin suprapunere haotică, neempatică. Primesc firesc zâmbetele ei. Felix desenează monocolor, la vârsta lui culoarea este intrinsecă. Horică, în schimb, a ajuns la maturitatea căreia îi trebuie ceva culoare ca să înlesnească starea bună. Cu toții am putea părea monotoni, dar în realitate suntem o adunătură destul de colorată.

14570482_10210987492073348_8718119871383340416_n

Deschis

Kiti preferă ușile deschise. Ea este o ființă eminamente dinamică, deși unii ar putea numi-o hiperactivă. Ușile deschise ar putea să fie legate de dorința de mișcare, dar această ipotetică legătură nu are nicio importanță. Ar putea avea, dacă m-aș lăsa sedusă de înclinația mea romantică, dar cu toate aceste uși deschise de Kiti, posibilul meu romantism trece de bariera raționalului și îmi dă coșmaruri cu pereți mâncați de turme înfrigurate de șoricei. Deschise așadar, oricât de neașteptat ar fi spațiul pe care îl deschid ele. Ușile încăperilor, dulapurilor, sertarelor, sticlelor, cămășilor, epidermei, broaștei țestoase, umbrei, sacilor…Îmi amintesc cum într-o dimineață, pe când spălam eu visătoare două căni, șapte pahare și unsprezece lingurițe, am simțit deodată o împunsătură nu foarte ascuțită în spate, de care nu m-am speriat. Nici nu avea de ce să mă sperie o altă binecunoscută căutare de-a copilei de a deschide o ușă, chiar dacă cuțitul din mâna cercetătoare a fetei le-ar putea părea unora înfricoșător. Am fost de acord să-mi deschid măcar ușa spatelui, totuși, mai aveam de spălat cam opt lingurițe, iar Kiti s-a bucurat. Eu nu sunt neapărat împotriva ușilor deschise, dar trebuie să recunosc că prea mult spațiu deschis îmi provoacă crize de hiperventilație. Este interesant să spun ce tocmai am spus, pentru că mi se revelă o posibilă determinare a deselor momente de respirație superficială pe care i le înregistrez fetei, atunci când am suficientă atenție pentru ea. Nu mai respira!, îi ordon prostește adesea, iar ea îmi râde în nas, inspirând în hohote, și, când este excesiv de zeflemitoare, mai deschide încă o ușă. Să vezi ce a făcut într-o altă dată, era tot o dimineață, dar asta este mai degrabă o coincidență, pentru că nu am niciun indiciu că în această parte a zilei ar fi mai predispusă să deschidă uși, ei bine, a deschis ușa balconului, un fapt absolut de înțeles, prin care a pătruns un aer rece și nervos, care a trântit cu un zgomont infernal ușa dormitorului înapoi, de perete. Atât de ofensatoare i s-a părut opoziția vântului, încât, după ce a deschis ușa trântită, a fugit urlând în camera ei cu ferestre baricadate, a potrivit ușa și s-a aruncat în pat să plângă. Ușa dormitorului meu s-a mai izbit o dată violent de perete, dar jur că, deși  nu sunt adepta ușilor mereu deschise, am urât și eu o clipă vântul.

 

img_6092

Răspunzător

Vin gânditoare de la o întâlnire cu doi dintre educatorii lui Felix, dar dacă n-aș veni gânditoare, de ce m-aș mai fi dus? Am vorbit despre responsabilitățile școlare ale copilului și motivele pentru care copilul le refuză uneori. Doamnele profesoare mi-au confirmat ceea ce știam deja de la Felix, că acesta le vorbește adesea colegilor despre Kiti, surioara lui este eroina admirată a întâmplărilor povestite cu haz. ”Kiti e tare” este părerea tuturor. Felix crede că este atât de ”tare”, încât de dimineață mi-a spus, dacă s-ar întâmpla să se trezească peste noapte Kiti că știe numai spaniolă pe lume, ”Doamne, cum ar fi să iasă din dormitor, spunând, Ola!”, atunci ne-ar obliga pe toți să învățăm spaniola urgent și noi am face-o. Da, bineînțeles că am face-o, de fapt, chiar o facem, în definitiv Kiti comunică cu noi, nevorbitori de spaniolă, într-un fel de spaniolă. Deci da, ea este tare, noi stăm mai prost cu abilitățile lingvistice. Nu am cum să ignor faptul că Felix este singurul din familia noastră care studiază sau a studiat vreodată spaniolă. Să revin la a fi sau a deveni responsabil. Nu mă gândesc acum la dezechilibrul de responsabilizare pe care băieții noștri îl experimentează din cauza condiției familiale specifice în care cresc, ci la faptul că anumiți copii sunt înzestrați natural să intuiască subtilitățile ostile ale diverselor medii și împrejurări în care sunt puși, ceea ce îi determină să respingă în mod aprioric anumite practici, așadar ei refuză intuitiv supunerea normată artificial. Nu spun că școala trebuie să constituie neapărat un mediu ostil, fiindcă nu este cazul școlii noastre, dar spun că unui receptor extrem de sensibil îi este relativ greu să își potrivească armonios frecvența de stimulare. De aceea, poate, uneori Felix răspunde pentru ceea ce face și alteori șuieră deranjant, ca un radio stricat.

310466_2479827085113_588891253_n

O trupă neașteptată de impresii

Când eram eu copilă, am avut un cățel ajuns la adolescență canină care nu lătrase niciodată în toată copilăria sa, evident, tot canină. Apoi s-a întâmplat minunea și câinele a lătrat. Cred că ne-am bucurat cam atât de tare pe cât a făcut-o și Geppetto când a descoperit că Pinocchio este o păpușă vorbitoare. L-am sunat chiar pe tata să-l surprindem cu vestea minunată, uitând că nu puteam să-l deranjăm oricând, oricum la policlinică, dar așa ceva nu se mai văzuse pe lume. Amintirea acestei fericite prime dăți se culege oarecum fără noimă din memoria ticsită de senzații de tot felul, deși am uneori grația să cred că totul are o noimă. Pe de altă parte, mă surprind destul de des scurtcircuitele memoriei, acele accidentale ruperi de logică a rememorării, uite, de exemplu, de ce mă trezesc la cinci treizecișicinci cu Whole Lotta Love, fredonându-mi-se în minte, când chiar înainte de noapte m-am delectat cu o cu totul altfel de muzică, muzica din Magic in the Moonlight-ul lui Woody Allen? Așadar amintirea, prima dată, bucuria. Primesc trei fotografii alb-negru din copilărie. Nu le știam, nu-mi amintesc nimic din ele. Mă înduioșează să mă observ o preadolescentă înaltă, cu o claie ciufulită de păr pe cap, pentru că mimica mea gravă contrastează cu gestul repetat de a-l ține strâns pe tata de braț în două din cele trei fotografii. Nu am cum să nu o văd pe Kiti în mine. Poate un strop mai tăcută decât am fost eu, la fel de sobră și impenetrabilă, tânjind la apropiere fizică și totodată respingând-o, nesigură și tristă uneori, fermă și sociabilă alteori. Frecvent paradoxală. Stă mai mult de o singură clipă lipită de tatăl ei, este binecuvântată de o sfântă seninătate, ce mult o iubește în clipele astea! Poate așa se împletesc amintirile cu prezentul. Incă nu îmi explic de ce îmi răsună Whole Lotta Love înăuntrul capului.

 

14643120_10210855237447065_1646097620_n

Desfășurat într-o seară rece de toamnă

S-au strâns deja câteva seri de când joc cu Felix jocul cu avioanele pe hârtie. Fiecare ni le desenăm în misiuni cât mai ingenioase cu putință, în speranța că celălalt nu ni le va doborî ușor sau nu le va doborî chiar deloc. Felix își arată entuziasmul de a ne juca încă de dimineață, când pleacă la școală. Trebuie să mă leg neapărat de entuziasmul acesta pentru a-i dovedi că toamna nu este deloc lipsită de farmec.

Unei noi prietene nu-i vine să creadă că am un copil de șaptesprezece ani, eu îi spun că Horia a avut până acum un an și jumătate zece ani, apoi că într-o noapte ploioasă am avut revelația transformării sale, ascultându-l la radio pe Billy Idol cu Sweet Sixteen. Un copil! N-o să spun că copilul rămâne de-a pururea copil pentru părinții săi, dar spun cu cea mai mare încredere că mama-de-șaptesprezece-ani ce mă aflu n-a avut nicicând mai aproape copilul-adolescent care a fost ea însăși. Poate lejeritatea cu care ne vorbim, poate maturitatea pe care i-o intuiesc, așadar relaxarea să îmi îngăduie să mă regăsesc.

Refac și cu Kiti, tot precum cu Felix, aceiași pași seară de seară. Cam trei-patru minute mă culc pe umărul ei, întinse amândouă pe canapeaua-spectator al ritualului de seară al lui Felix din baie, acolo unde încerc ușor la limită bunăvoința copilei, mă supun brațelor ce au o forță greu de intuit, ele mă înlănțuie ferm, apoi mă eliberează, iar eu fug, ca imediat să mă las copleșită de milă pentru forța risipită adesea în van a copilei.

 

14686476_10210806237782104_1863177585_n