Diminețile au devenit mai încântătoare odată cu încălzirea zilelor și nopților, Horică, cu ascuțimea extraordinară a simțurilor sale, ne atrage atenția asupra cântului păsăresc, mereu inedit și fermecător la începutul primăverii. Până de curând m-am temut pentru lalelele mele, să nu iasă din bulbii lor puioși, nu încă, dar există desigur o inteligență a viețuirii plantelor, precum și a animalelor, înnăscută și dobândită, care le ocrotește, singura, de altfel, pe care mă pot, în cazul acesta, încrede. Astăzi, însă, simt în aerul ușor al dimineții, când scutur pe terasă fața de masă, toată energia si vibrația trebuincioase mereu repetatei vieți rodnice a pământului. Pădurea este de la zi la zi mai verde-veselă, iar transformarea asta aproape ireală face din mintea mea un loc prielnic pentru a primi poveștile fanteziste, scornite după un bun-plac de-a dreptul excesiv, dar adorabil de către Felix, zi după zi în drumul nostru spre școală. Cum mă găsesc, precum am observat, mai permeabilă astăzi decât ieri, să zic, iată povestea dimineții, în care se făcea că Felix a ieșit într-o bună zi la o ”plimbare relaxantă” prin savană împreună cu Spotu și a întâlnit un crocodil cu coada rănită (pe Animalozurn, planeta-martor, cozile sunt foarte importante pentru crocodili), au vrut să îl salveze, fiindcă, atrase de rana cozii crocodilului, niște leoaice cu pui îl urmăreau. Și-au dat seama că leoaicele voiau carne pentru pui, de aceea Felix ii Spotu le-au promis câte trei tone de carne. Pe planeta aceea existau plante de carne, însă, când stau la coadă la plante, leoaicele și alte prădătoare își dau seama că n-o să le ajungă tuturor, iar ăsta este motivul pentru care pornesc să vâneze alte animale. În paranteză fie spus, leoaicele plantaseră la ele in grădină plante de carne, lalele prăjite și ghiocei care secretă un sos de ciocolată, numai bun pentru Felix și Spotu, și, deasemenea, o salcie de apă, care, atunci când bate vântul, udă toată grădina. Mă rog, până am ajuns la școală, leoaicele s-au împăcat cu tirurile de carne vegetală primite și cu crocodilul care, de fericire, a început să zâmbească, fiindcă, ”știi”, crocodilii sănătoși de pe planta aceea au mereu un zâmbet pe față. ”Pe cuvânt” de povestitor antrenat. Bună dimineața!
Horia
Elastice
Horică îmi spune că un prieten, student în anul întâi, pleacă la schi cu părinții săi, eu număr vacanțele de iarnă de școlar ale lui Horia și cu greu îmi reprim imboldul de a izbucni în plâns, mă repliez cu dibăcie și profit de impresionabilitatea băiatului pentru a-i smulge promisiunea că va face și el ce face astăzi prietenul său, studentul. Socotesc apoi în minte că mi s-a făcut o nedreptate, băiatul nostru mare abia m-a depășit în înălțime, iar mie ar trebui să mi se dea șansa să mă familiarizez cu noua stare de fapt înainte de a înțelege cum o iau copiii din loc, apoi, însă, mă văd cu ochii (prea) îndrăzneți ai minții pe pârtia de schi de pe care tocmai am coborât ultima, abia-abia ajungându-l pe băiatul mic, mic la cei nouă ani ai săi, desigur, și văd echitatea, noi, mamele, rămânem mult mai degrabă mici decât înălțimea schimbătoare a copiilor noștri ne-o arată.
Caii sunt pur și simplu foarte frumoși și resemnați, ca mine, mama.
Nuanțe
Din toate răspunsurile îngrijitorilor lui Felix de la școală culeg o idee esențială, copilul își vede de treabă cuminte, cuminte în ce sens ar vrea oricine, și responsabil. Dragul mamei, am un deja-vu! Mă apropii de școală, copiii sunt în pauză, ”mama lui Fix, mama lui Fix”, se aude o strigare. Apare fix când ajung să intru pe poartă. Felix se repede să împingă poarta metalică pe șina pe care culisează (îmi amintesc că odată m-am gândit că dacă aș fi o ușă, nu aș voi să fiu una care culisează, întrucât m-aș blaza în spațiul totuși generos care ni s-a dat) și chiar reușește s-o facă, numai că gardianul școlii se repede la rândul său să îl apostrofeze pe Felix, care replică prompt, ”pentru mama”, ”mama”, accentuează. Bărbatul rămâne imparțial față de propriile sale responsabilități, îl îngână aspru pe băiat, ”mama”, însă eu caut să devin părtinitoare față de buna dispoziție a tuturor, zâmbesc când îi reamintesc delicat adultului de universalitatea iubirii pentru mama și mulțumesc pentru că mă primește în spațiul pe care îl străjuiește. Gestul lui Felix de a sări să deschidă poarta este evident un gest interzis în împrejurarea dată, iar responsabilitatea gardianului îi impune acestuia să îl împiedice, dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre nuanțe. Maturizarea presupune abilitatea învățată de a percepe nuanțele, iar asta n-are cum să nu se lege de sensibilitatea artistică, deasemenea învățată. Să crească cu simțurile permeabile la estetica vieții înlesnește atingerea stării ataraxia (grecescul intraductibil), fiindcă am vorbit ieri cu Miss despre asta.
Supus
Aș voi să cred naiv că șirul cuminte și neîntrerupt de mașini ce urmează șoseaua principală a satului este oglinda respectului pe care nu l-am învățat la timpul potrivit și a inteligenței noastre sociale, numai că mi-e teamă că ne ține în loc mai degrabă un sentiment egoist de teamă și nesiguranță pe drumul înghețat, uitat de drumarii înzăpeziți în propria lor neglijență. Din fericire în acest caz, teama ne supune și ne mai diluează convingerile arogante.
Si Kiti înțelege supunerea, natural o face, fără intrări artificiale în învățare, fără teamă sau resentimente, ci crescând simplu în cel mai genuin leagăn al omului, lângă fratele ei. Nu mă mai uimește astăzi, ci rămâne doar să mă încânte observarea răsunetului impresionant asupra fetei al atenției pe care Horică i-o dăruiește cumsecade. Fratelui ei i se supune fără rezerve.
Fără artificii
Și-a luat bilet Kiti pentru reprezentația din seara asta, vrea Felix hâtru să spună că îi îngăduie surorii sale să asiste la activitățile de igienizare de seara, dar are abonament, doar ți-am mai spus, îi reamintesc, domnișoara se așază confortabil pe canapeaua din holul-încăpere, pe care a dispus-o transversal, cu deschiderea către ușa băii, picioarele i se încrucișează, iar adesea dinamica încrucișării lor îi întinde totodată și colțurile gurii într-un zâmbet suav, de parcă o legatură invizibilă se face între vărfurile picioarelor și gură. Avem timp cele trei minute socotite fără greș de clepsidra din brațele broscuței-dentist să ne oferim una alteia senzații și dezmierdări, în timp ce ne prefacem că suntem pe deplin prezente la spectacolul lui Felix. Apoi eu urc pe scenă, iar Kiti își descrucișează picioarele cu delicatețe, așa încât îi rămâne zâmbetul pe față, ca un nod nestrâns pe-o ață, adică oarecum în pericol să se încurce, fiindcă este un pic nelămurită de ce nu ne mai vede de pe canapea. Apare Kiti în baie, ca o asistentă responsabilă în spatele chirurgului, ea ține prosopul cuminte pe brațe cu mai multă adecvare în atitudinea maternă de soră mai mare, iar când coboară Felix din cada de baie, îl înfășurăm amândouă în el și-l alintăm cu duioșie, mă rog, uneori cu câte un gest brutal-duios, așa încât să creăm premisa unui somn cu vise frumoase fiecăruia dintre noi. Ceea ce nu se împlinește celor care nu ni s-au alăturat, întrucât Horică se trezește terifiat de coșmarul ce îi dă senzații concrete de rău, de abia îndrăznesc să vreau să știu ce imagini onirice l-au tulburat, deci îndrăznesc, și mă prăpădesc insensibilă de râs când aflu despre coșmarul unui iminent mic dejun constituit de un bol de iaurt scârnăvit de o lingură uriașă plină cu Nutella.
Cu simpatie despre melci
Astăzi, prima zi de școală, Felix întârzie. Dacă aș fi în locul lui, m-aș neliniști. De fapt mă neliniștesc fără condiția de mai înainte, deci nu contează covârșitor pentru starea mea cine întârzie. Eu cred că undeva, înaintea noastră, s-a întâmplat un accident. Felix crede că o trupă de melci traversează strada în grabă mare, ca să nu întârzie la serviciu, și de-asta stăm pe loc. Care serviciu, mamă, melcii lucrează de-acasă, îi spun, fiindcă știu ce înseamnă să-ți (con)duci casa în spinare. Da, știu, dar melcii ăștia sunt colegi cu tati, lucrează acolo și sunt cei mai buni lucrători, după tati. Bine, măcar știm cum stăm. Kiti nu se mișcă niciodată ca melcul; fără discuție, nici melcul n-are agilitatea fetei nici în vis (asta cu visul este o presupunere, desigur). Ca atare, Kiti n-ar trebui să întârzie vreodată și nici n-o face, dar asta n-are nici întâmplător legătură cu iuțeala copilei. Ce o poate împiedica pe Kiti sunt propriile ei hohote de râs, fiindcă, se știe, energia necesară râsului în hohote se suprapune peste energia cinetică, micșorând-o pe cea din urmă. Deși râde în hohote nesfârșite ca valurile la țărmul mării, Kiti nu întârzie astăzi la școală, microbuzul ei trece cu mult timp înaintea trupei lui Felix de melci. Horică este prea blazat ca să-i pese de moluște și întârzieri, deci nu-i pasă sau se preface. Dacă se preface, o face bine, iar masca indiferenței se va usca și va cădea vreodată. Deocamdată ne cade începerea școlii direct în spinare, brutală și grea, ca îmbulzeala din autobuzul studenției mele.
Serios? Bucătăreasă pe Everest???
Plouă bizar la minus șase grade în timp ce Horică se ține de planul de a ieși în parc la o bulgăreală cu prietenii. Nu pleacă fără umbrelă, din păcate nu am una mai mică, mai discretă să-i dau, decât cea mai mare umbrelă existentă de mână. Ideea se dovedește a nu fi deloc rea, îmi spune la telefon că se apară de bulgări cu ea. Sunt fericită când îmi spune lucruri la telefon și știu că se cade să fiu recunoscătoare, mai ales că de dimineață i-am făcut o nedreptate. S-a înfuriat fiindcă voia să-și găsească în grabă mănușile aflate într-o cameră pe care o ținem încuiată din cauza lui Kiti și a bombănit-o pe sora lui, iar eu, mai crudă pe moment decât înțeleaptă, i-am amintit că în nici doi ani pleacă de acasă. Urăsc să fac asta, dar am noroc de un copil mai degrabă înțelegător decât ranchiunos, iar clipa-mi este favorabilă, este bucuros pentru că își revede prietenii după aproape trei săptămâni. De când a nins, Felix nu-și dă jos mănușile de schi, nici ochelarii de schi de pe cap. Acum, fiindcă i-am cumpărat ghete de zăpadă (a fost nevoit să le poarte pe cele nr 39-40 ale fratelui său, cu 3-4 numere mai mari), vrea să stea și încălțat. Să stea. Îmi spune, ce drăguț sunt, când se privește în oglindă și știu că se referă la bujorii din obraji și de peste rotunjimile bărbiei sale. Ești! Dacă pornim iarăși drumurile cu mașina, Felix se reapucă de creat povești. Acum zice ceva despre o expediție împreună cu Horia, Spotu și trei puiuți, Jon, Josef și Ion (pe Ion eu i l-am botezat), aud de niște dinozauri ruși, cei mai răi dinozauri, de o țară Dinodinia cu un Everest mai impresionant decât al nostru, de conducătorul răilor, pe nume DragodinPutin și tot felul de întâlniri surprinzătoare cu Palpatine și Luc și chiar Darth Vader, dar bun. Îi sugerez să o ia și pe Kiti în poveste, să-i dea măcar un rol de bucătăreasă, dar ma privește zeflemitor și mă maimuțărește, ”Serios? Bucătăreasă pe Everest???”
Semne bune Crăciunul are
Ninge! Pentru întâia oară în iarna nouă ninge, sunt recunoscătoare, fiindcă de dimineață i-am promis lui Felix, în drum spre școală, ninsoarea pe care am văzut-o pregătindu-se să se scuture din nori. Este timpul să tai trandafirii, de fapt este timp întârziat să tai trandafirii, însă au înflorit până i-a surprins brusc înghețul, nu mai departe înapoi decât vreo două săptămâni. Apăsarea norilor are darul să anticipeze Crăciunul, ies în grădină. Da, este iarnă cum trebuie să fie, de aceea am milă pentru bobocii înmărmuriți ai florilor, milă care nu ajută la tăiere. Cruț o singură floare roșie, fiindcă își păstrează neașteptat prospețimea, ca prințesa din poveste. Cânt tare în timp ce ne pregătim să ieșim din casă, Felix trece foarte aproape de mine și strâmbă din nas. Nu îți place cum cânt, mă mir eu sincer, dar Felix nu recunoaște asta, ci mă îmbrățișează și spune că melodia este de vină. Îi îmbrățișez îmbrățișarea și continui să cânt la urechea lui. Râde înțelegător, e mama doar. La fel spune și Horică câteodată despre mama lui, iar bunăvoința cu care copiii mei mă mângâie este rodul inteligenței cu care ei mă pricep. Nu mai spun de Kiti! Ea mă acceptă doar autentică, fără artificii, iar atunci este pregătită să fie cât se poate de îngăduitoare cu mine. Ca acum, când îmi zâmbește misterios ca răspuns la întrebarea, ce rol vei interpreta deseară la serbare, încât să îți presare fetele praful acesta sclipicios din părul tău chic?
Elipticele și obsedantele mele nevrute
Am trei CD-uri noi (oare cine mai cumpără astăzi cu mine CD-uri?) și obsesiv vreau să le ascult (obsesia privește întâmplător atât acțiunea de a vrea, cât și pe aceea de a asculta). Îngăduie-mi, Felix, să las muzica să alunece într-o relativă surdină printre vorbele și ideile tale imaginative, ele însele epitome ale ideii de improvizație ca act artistic (în sens vonnegutian desigur, adică ironic), mi-ai îngăduit din oficiu, da?, bine! Nu apuc să ascult deocamdată decât unul, se înțelege de ce. (Dacă nu se înțelege, dau un indiciu-obsesie.) Felix creează compulsiv la rândul său. Muzica sau întâmplarea îi rimează povestea cu ea însăși, adică spune un fel de poezie, (a nu se uita că ne aflăm pe tărâm artistic). Stările noastre ajung să se îmbine armonios, întru omogenitatea către care tindem stă spațiul redus al mașinii și natura extatică a ambelor, cu alte cuvinte nu se cere efort energetic exagerat pentru asta. Înainte însă de starea compusă echilibrat de mai sus, ascult o muzică și trebuie să împărtășesc cu Horică încântarea, de aceea îl sun la telefon. (Cuvântul telefon nu este plantat zadarnic în text, simt nevoia să o fac, întrucât aș fi ales să-l sun direct în minte, dacă tehnologia mi-ar fi înlesnit-o cumva.) Răspunde, și iarăși acesta nu este un amănunt superfluu, a se gândi numai ce încălcare flagrantă a codului intrinsec adolescentin presupune actul de a răspunde mamei tale la telefon în miezul unui grup de adolescenți. Dar de ce o face, este legitimă întrebarea care se pune. Poate pentru că sunt o mamă autoritară? Hă, hă, hă, adică autoironic, bineînțeles. Sau poate pentru că este dumnealui un copil supus? A se imagina hăhăielile de mai sus. Sau poate pentru că îmi împărtășește bucuria muzicii și știe ce urmează să-i cânt spun? Nu știu și cui îi pasă? Dacă cumva îți pasă ție și aștepți de la mine să-ți spun, voi zâmbi cu prietenie. Asta îmi amintește de niște cetățene care scriu ca mine, vrute și nevrute (deschid ultima paranteză din acest text, ca să subliniez faptul că apreciez mai degrabă pe cele care scriu și nevrute, altfel n-aș îndrăzni să public textul de sub literele astea, închid…), care spuneau și mai spun despre dumnealor că se simt nesigure pe, normal, tot dumnealor, de aceea nu se pot obișnui cu faima și încrederea cu care sunt cinstite. Dar nu despre cele de mai sus am vrut să scriu acum.
Vremea entuziasmării
Privesc la însuflețirea, astăzi rătăcită, din decembrie trecută de a scrie zi de zi în jurnal, privesc fără îngrijorare, răbdarea-mi este cea mai antrenată virtute, către a cărei excelență tânjesc. Se rătăcește deja și Moș Nicolae prin memoria timpului festiv, parcă a fost ieri, spunem astăzi, cum vom spune și mâine, și peste un an, poate că îngrijorarea își are totuși temei. Prea puține dulciuri, și-o exprimă copiii, prea puține idei și însuflețire, mă gândesc eu și caut să o compensez, îngrijorarea, cu niște suplimente din farmacie, dar sunt nehotărâtă, se pretinde prea multă profilaxie închipuită în farmacii, așa că rămân închisă în teama mea familiară, fără prea multe idei și însuflețire. A lui Felix are noimă bine rostuită, dramatismul imaginii unui câine cu guler apretat ca al Caterinei de Medici îl întristează, deși pe mine mă înveselește descrierea plastică a copilului, “săracul câine cu guler în sus de la mic la mare”. Iau înveselirea drept un semn de șovăiala, să mă entuziasmez sau să nu mă entuziasmez? Deocamdată am înțelepciunea să rămân neutră înaintea răspunsurilor date cu aplomb de adolescentul nostru, ba mă hotărăsc să chiar învăț câte ceva din ele, desigur, însuflețirea. Înțeleg totuși că îngrijorarea este ea însăși rătăcitoare printre senzații și îi ofer circumstanțe atenuante. În cele din urma, se pare că până și Kiti găsește împrejurarea momentului oportună pentru lejeritate și zâmbete caline, să ne înviorăm așadar, zic!
Metamorfic
Nu știu de ce vine mereu sceptic la concertele de jazz la care îl invit, suntem mama și fiul, cel mai mult mă bucură că vine, îmi spune întotdeauna că lui clasicii îi dau emoția aceea profundă, pe care cuvintele n-o pot decât schița, poate că scepticismul său este doar o mască a ușurinței cu care se poate atașa sau poate că este foarte exigent, mă simt uneori alături de el ca o școlăriță impresionată de cunoștințele profesorului ei, apoi, când începem să râdem amândoi ironici de noi înșine sau obraznici de cine știe cine sau ce, înțeleg că a uitat de scepticism și a recunoscut bucuria, ne prefacem în doi prieteni vechi, urmând ca, spre finele concertului, când Cătă ne îmbrățișează protector în îmbulzeala pașnică și plină de speranța că muzica este o cale de scăpare, mă simt împinsă de la spate să redevin mama fiului meu, Horica.
Nota: dupa seara plina de emotie a concertului Ibrahim Maalouf
Jocul împietririi
Când împietrește în construcțiile estetice și solemne ale trupului ei, se rup niște legături, iar împietrirea capătă două sensuri, altfel greu de suprapus. Insensibilă la îndemnurile cărora firesc este să le răspundem, copila pare dăruită cu o forță neobișnuită, atenția extremă către propria intimitate. Niciun dram de energie nu se risipește în van, iar cea mai mică clintire pare un act ușuratic. N-aș putea bănui ce formă îmbracă această concentrare în conștiința ei și n-am sănătoasa îndrăzneală să sper c-aș putea afla vreodată, însă am totuși încredere că toată această stăruitoare și excepțională orientare a atenției îi dă confort și un crâmpei de fericire.
Dar Horica a inventat pentru ea jocul împietririi și îl joacă veseli amândoi câteodată, ba chiar toți trei. Neclintirea trupească ce i se pretinde în joc fetei nu o mai întoarce înspre sine, ci dimpotrivă o deschide către bucurie consimțită, cu bunăvoință maternă și maturitate. Desigur, încuviințarea neîndoielnică pe care o arată îmi întărește iarăși încrederea, un fapt îmbucurător, rămâne ca la nevoie să mă opresc din mers, s-o accesez.
Saizeci de stații
Felix scrie aici despre aventura celor trei câini, dar Horica întâmplă o aventură mai puțin fictivă, când ia tramvaiul în sens invers, visătorule, astfel încât ajunge să călătorească cât n-a călătorit vreodată sau chiar laolaltă toate călătoriile sale cu mijloacele de transport în comun, omul tramvaiului i s-ar fi putut spune ieri, în restul de timp scurt cât n-a călătorit, dar nici rătăcirea nu mai este ce a fost în mileniul acesta nou, când distanțele, deși se străbat fizic în timpi comparabili cu cei de pe vremuri nu foarte îndepărtate, aproape că nu mai există, ele chiar nu mai există când vrei să comunici, să împărtășești, așadar te absolut-rătăcești doar dacă insiști s-o faci și chiar și atunci îți vine greu, viețile noastre conectate sau labirinturile noastre binevoitoare, mulțumesc!
Note
Europa arde și nu doar baba rămâne să se pieptene, lucidă, lumea se dumirește și, ironic, în vremurile acestui prezent sângeros, își alege un ideal estetic al traiului, libertatea, numai de frumusețea ar învinge!
Liceenii noștri rămân să mocnească în bănci, doar limbajul acrimonios, la modă printre ei, îi înflăcărează, numai de nu i-ar epuiza zadarnic și precoce! In cealaltă parte, profesorii ne suferă de miopie, ei speră inutil să atragă în spațiul lor personal îngustat cât mai multe dintre impersonalitățile pe care le educă, numai de-ar înceta să pretindă respect și sfiiciune și le-ar crește subit acuitatea vizuală. Lumile lor rămân într-un istovitor paralelism de stare.
Desigur, cei doi lei și pisicuța
Din când în când, ca să nu uite Laura cine sunt eroii acestei pagini de internet.
Stiu că știuca mușcă
‘Câinele care latră nu mușcă’ nu spune mai nimic despre cum arată câinele care mușcă, dar, și dacă ar spune, nu ar fi destul de interesant, întrucât pe Horică nu l-a mușcat un câine, ci l-a mușcat o știucă de două degete. Nefiind ranchiunos, Horică a iertat-o, iar știuca i-a mulțumit și i-a promis să-i îndeplinească trei dorințe. In felul acesta, ambii, știuca și Horică, au rămas împăcați în lumile lor, acvatică și terestră, știuca- trăind senzația nălucitoare de a fi pentru o clipă un peștișor de aur, iar Horică- încrezându-se în promisiunea știucii de a reapuca momeala băiatului odată și-odată. Intre timp, Felix, care dobândește exponențial cunoștințe în domeniul pescuitului de la fratele său cel pasionat, a scos din lac o altă știucă, imediat după încă altă știucă, ceea ce l-a umplut de invidie mândrie pe povățuitorul micului învățăcel. Aici povestitorul (nu povățuitorul) deschide o paranteză [în paranteză fie spus, acestuia îi sunt tot atât de trebuincioase excursurile, cât îi sunt unui programator instrucțiunile condiționale, (dacă înțelegi ce vreau să spun- foarte bine, treci mai departe; dacă nu înțelegi ce vreau să spun- nu-i bai, treci mai departe)], așadar deschide o paranteză în care subliniază condiția contradictorie, natural compatibilă cu fericirea, a educatorului în general, aceea de a oscila între bucuria de a transmite idei și tristețea de a înțelege limitele menirii sale, ca să vezi de ce iubirea pentru elevii săi îi împlinește educatorului viața. Tot răstimp, Kiti și-a îndesat mâinile în buzunarele hainei și nu și-a făcut defel griji pentru câinii, știucile și, în general, animalele care mușcă sau nu, ceea ce, desigur, nu este neapărat întristător, cum nu este nici îmbucurător, întrucât, vezi mai sus, pe Horica tocmai l-a mușcat o știucă de două degete. Dar, cum am spus, fata și-a vârât degetele împreună cu mâinile în buzunare. Fiind una dintre acele zile de toamnă târzie însorite, noi două nu am cules roadele toamnei, ci am cules flori de câmp, cu care ne-am împodobit solar spiritele și viu chipurile, ceea ce am făcut și cu cățelușele noastre dragi (vezi fotografia). Limpeziți de griji și ifose (unora le-au ieșit chiar prin sânge, nu doar respirator, vezi știuca mușcătoare), ne-am sălășuit cuminte între noi, apoi.
Dependențe și independențe, genitivale desigur
Se apropie ora la care o aștept pe Kiti să se ivească pe poarta parcului. Horica joacă tenis, Felix sparge nuci cu un pietroi aspru, din ciment. Inainte de ora la care aștept să-i prind silueta strecurându-se pe poartă cu privirea, n-am, evident, grija asta, ci îi admir pe adolescenții sportivi, în același timp îi dezavuez tatălui de lângă mine ieșirile nefericitoare, pătimașe și prostești de furie pe bietul său băiat, care pierde, și gesticulează, și se lameteaza pe terenul de tenis, fără să țină seama de câți bani dumnealui, tatăl, bagă în dumnealui, fiul, obraznic nesimțit, o să vezi tu. Tot atunci, înainte așadar de apariția candoarei însăși pe poarta parcului, Felix încă nu sparge nuci, întrucât abia le culege din copacul care-l invită în cârca dumnealui, copacului, împrăștiind haotic lovituri de coardă de sărit printre frunzele încă verzi ale nucului, bătrânului, și, bineînțeles, nici nu le pisează cu coajă dură cu tot pe asfalt pentru împlinire senzorială și încântare din acțiunea inedită. Eu nu tac, ci îl deplâng pe fiul căruia i se promit măsuri corectoare în absență, și încerc zadarnic să îmblânzesc asupritorul, care mă somează să îi plătesc eu însămi antrenamentele fiului dumnealui, al tatălui, apoi tac, dar nu pentru că omul aduce argument rațional, ci pentru că omul n-are nici măcar sănătosul bun-simț al propriului său ridicol, am mai zis. Si se ivește deodată, la braț cu noua ei protectoare, ooo, fiți binecuvântate, protectoarelor lumii ăsteia fragile, calcă în ritm alert, în ciuda oboselii, dar îi zăresc din depărtare aura de senin ce-o acoperă fericit și pe exterior, Felix împrăștie praf de nuci pisate cu coajă dură cu tot în jur, aura noastră are astfel parfum delicat și, totuși, pătrunzător, iar Horica se exprimă trupește acum tot mai armonios. Dar fug către ele, fetele, să le întâmpin, apoi să preîntâmpin o adolescentină catastrofă, ce s-ar naște, poate, dacă ciudățica surioară a lui, a fratelui mai mare, ar apărea subit în fața ochilor lor, ai cruzilor, prin definiție, celor adolescenți de pe teren, catastrofa lui Horica, desigur, căci Felix sparge nuci parfumate și nu simte încă vreo apăsare mai dureroasă decât o eventuală scăpare a pietrei peste degete, care nu scapă, mulțumesc.
Alegeri chibzuite
Ar putea visa vreodată să fie reprezentantul clasei în consiliul elevilor doar dacă s-ar epuiza visele și visurile, iar dacă s-ar ajunge acolo, cine s-ar mai sinchisi de consilii și taifasuri, așadar nu, să nu mă votați pe mine, nici de vă veți fi gândit, nici de nu vă veți fi gândit la asta, nu este timpul pentru irosit pauzele, deschid o paranteză, la vremea sa, lui Horica i s-a imprimat, oarecum din mers, o funcție în frunte, șeful clasei, apoi, într-un an, i s-a râcâit fruntea cu șmirghelul, plus obrazul, un șef de clasă adevărat ar fi șters tabla măcar, noroc că băiatul ăsta trăia și trăiește încă după principiul sănătos, “înainte de orice să râd”, deci a râs și supărarea n-a avut pe ce să cadă, închid paranteza, despre Felix vorbesc mai sus.
Copiii se joacă împreună, Kiti este judecător, mimează bine chibzuința, băieții stau drepți, în fața liniei dintre două plăci de gresie, eu am rolul povestitorului, Kiti, tu să hotărăști cine este cel mai prostănac dintre ei, Kiti stă și ea drepți cu fața la băieți, apoi se mai îndoaie ușor, doar are privilegiul ăsta, fiind judecător, își prinde obrazul în palma dreaptă, semn bun, apoi își cuprinde și celălalt obraz cu stânga, semn de îndoială, chibzuiește așadar, apoi se îndreaptă cu brațul întins către Felix, dar schimbă brusc direcția și se oprește pe capul lui Horica, vaaaai, băieții nu mai stau drepți, sunt încovoiați de râs, e convenabilă decizia, copilul mare trebuie să fie mai înțelegător și uneori este, copilul mic trebuie să trăiască emoțiile de a concura cu frații mai mari, iar uneori le trăiește, și copilul mijlociu trebuie să intre cumva în schema familială pentru balansare, iar Kiti parcă pentru asta s-a născut, să armonizeze direct sau cu subtilitate lumea.
Odă monotoniei blue
Haina nu îl face pe om, zice o vorbă, dar Horica insistă pe lângă mine să-i schimb lui Kiti pantalonii cu pătrățele alb și mov de pe ea cu o pereche de blugi, în timp ce Felix se întreabă cum se zice corect, un blugi sau un blug. Haina îl face pe om circumspect. Îi recomand să nu se împiedice în dileme de acest fel și să spună una sau mai multe perechi de blugi, totodată nu ezit să fac rocada, pantaloni cu pătrățele-în dulap, blugi-pe Kiti. Ea poartă acum blugi și un maiou mov cu ștrasuri, chic, ar putea fi lesne confundată cu orice altă fată de vârsta ei, deși îi lipsesc pletele în vânt. Cine s-ar fi gândit că m-aș putea călăuzi vreodată după asemenea criterii conformiste? Horica oftează, dar este totuși mulțumit, lui îi displac stridențele de orice fel, chiar și ale sale. Cum ne pregătim să ieșim împreună la masă și cum aparițiile surorii sale sunt adesea prea intense, blugii de pe ea, se gândește Horia, îi vor estompa înnăscuta și extravaganta ei expresivitate. Bine și-așa, îmi spun fără urmă de șovăială, în realitate nu contează dacă haina îl face sau nu îl face pe om om, atâta vreme cât haina de pe Kiti îl face pe Horica fericit. Fericirea lui Felix nu depinde de îmbrăcăminte, în niciun caz de îmbrăcămintea lui Kiti. A mea, nici atât, numai să se supună normelor estetice după care simt. Ieșim în oraș, iar realitatea pe care o trăim în clipele astea înseamnă un punct de cotitură a vieții noastre de familie. Suntem pe o spirală, într-un punct, pe care, deși n-am mai călcat, memoria îl recunoaște: împreună și împăcați. Desigur că blugii sunt tot atât de aleatorii în ecuația fericirii punctuale de mai sus, precum sunt extravaganțele fetei pregătite să se întâmple, însă lor și numai lor le sunt datoare cu o apreciere, bineînțeles, tot punctuală, pentru paradoxala lor monotonie.
Suflet și trup
Trupul și sufletul omului se află rareori în comuniune, am mai scris despre sufletul-cămilă. În acest sens, îmbătrânirea nu este numai o înșelăciune iscusită, neîntreruptă, descoperită întâmplător (sau nu chiar întâmplător), ci este totodată o împăcare întârziată a trupului de către suflet, ce-l mai ajunge din urmă din când în când. Altfel de ce-ar mai veni și reveni, în ciuda timpului curgător, impresiile? Îi arăt lui Horia o fotografie de când era mic și am bucuria să-l văd cum se îmbrățișează singur. Asta îmi doresc și pentru Kiti, să ajungă să-și imprime impresiile, să se cunoască mirosindu-se, văzându-se, auzindu-se, atingându-se cu grația divină, ce-i pare uneori de neînțeles. Să ajungă să se încânte de țesăturile propiilor ei gânduri și stări, reflexii și amintiri. Poate în decalajul enorm dintre suflet și trup îi stă dizabilitatea, iar nouă, acestor alergători îndârjiți, netoți de frica sufletului, nici prin vis nu ne visează.
Nimereli
Băieții se nimeresc deodată în camera de muzică, în paranteză spun, cine n-are cameră de muzică să-și cumpere, se nimeresc nu doar în cameră, ci și în acorduri, ce cânți acolo, întreabă cel mare în timp ce-și împletește măiastru degetele printre corzile chitarei, Star Wars, uite nu știi să citești, răspunde obraznic cel mic, acorduri desperecheate cu vorbe se unduiesc încoace, mă fac atentă, sol, do, fa diez, ceva așa își spun, pare simplu, dar când dorința împlinește simplitatea, poate începe complexitatea. Potrivirea nu este întâmplătoare sau este, de fapt, nu este, eu cred în neîntâmplare, fiindcă întâmplarea îmi folosește mai mult când raționez, așadar este ziua mamei, iar armonia punctuală dintre frați se augmentează într-una mai plină, melodioasă, cu drag, pentru mine, mulțumesc.
La radio lălăie un băiat insistent, după voce efeminat, ‘it’s hard to say no’, ‘it’s hard to say no’, iar Felix pare ori să nu-l creadă, că prea se contrazice singur, ori să creadă că e cam prostănac. Nici mie nu-mi inspiră încredere. Caldarâmul se punctează delicat cu bobițe albe de gheață, frumusețea efemeră ține o clipă, prelungită artificial, ca pauza de după extrasistolă, atât și de la capăt, nu contează care. Kiti se bucură că ne impresionează, noi acumulăm impresii felurite privind-o și ascultând-o, acum mă alege pe mine, apoi pe Felix să-i ținem isonul. Mă tulbură ușor gestul matern cu care-și îmbrățișează fratele, n-am cuvinte să-i deplâng imposibila maternitate, dar n-am nici dreptul să simt în felul ăsta, așa că refuz desfrâul emoției ce mă cuprinde. Las soarele să schimbe perspective îngrijorătoare, straniu, chiar asta face, mă uită și mă conduce acasă în miez de zi, să coc trei vinete și-o pâine, apoi să croiesc o bluză. Mi-e imposibil să-i spun ‘nu’.
Fetiță și băiat
Tastez grăbită niște mesaje, o fac cu destulă iscusință, însă n-aș face-o niciodată doar din plăcerea de a tasta. Dimpotrivă, scriu cu stiloul cu atâta drag, încât acum, că i l-am cumpărat nou-nouț lui Horica, mă las deplin în voia dorinței care mă îndeamnă să scriu, orice, numai să scriu. N-am inspirație, dar dorința mi-o aduce, îmi amintesc o demonstrație algebrică simplă, în ciuda complex-itații care îmi definește numerele cu care lucrez, și frumoasă, totodată stufoasă, așadar îmi desfăt simțurile scriind. Cerneala îmi șade bine pe degetele cu unghii albastre.
Am, observ, surplus de admirație de oferit, acum o concentrez pe adolescenții de pe terenurile de tenis, toți băieți, o constatare ce ar putea fi surprinzătoare, dar nu este, mă aflu, adesea, singura mamă dintre ale lor, ale băieților, ceea ce mă întristează nedefinitiv, întrucât am înclinație azi să-l portretizez în instantanee luminoase pe Horica, ceea ce aș face cu drag și celorlalți, măcar în spiritul echității, dar, mai ales, pentru că ne e mai mare dragul să, fiecăreia dintre noi, mamele. Îl văd pe băiat elastic și grațios, se mișcă precum un balerin, pun nota asta cu o ușoară ironie, foarte ușoară, doar pentru el și-ai noștri sesizabilă, însă deasemenea o pun cu desăvârșită și lipsită de obiectivitate admirație, fiindcă despre asta tocmai spun.
Îmi vine în minte să o antrenez pe Kiti să răspundă corect la întrebarea pe care medicul neuropsihiatru i-o tot pune an de an la evaluare, ‘esti fetiță sau băiat’, așadar o întreb de dimineață, în baie, pe când fata îmi urmărește veselă și interesată gesturile, de parcă ar tânji după ele, după gesturi, să devină și ale ei, ‘esti fetiță sau băiat?’. Kiti râde ștrengărește și-și atinge urechea dreaptă, eu nu cunosc semnele pentru genuri, dar îl leg pe cel exhibat de purtarea cerceilor mai degrabă de către fete și anunț băieții, deveniți brusc atenți la noi de prin camerele lor, că sora lor cunoaște răspunsul corect. Mă amuz împreună cu ea, o mai întreb o dată, fiindcă fata este dulce-acrișoară ca o cireașă, ‘esti fetiță sau băiat’, iar de data asta, fiindcă în baie apar și frații ei, Kiti își duce râzând indexul sub nas, precum o mustață liniară, puțin probabilă, ah, ne păcălește, acum răspunde ‘băiat’. Este o atmosferă de veselie nepotrivit euforică în baie, spațiu mai curând anost decât entuziasmant, iar gandu-mi descurcăreț mă poartă către hotărârea de a desluși convenabil eventualul rei ăspuns la eventuala lui întrebare, pe care o aștept dupăamiaza asta.
Felix construiește un dialog pe seama unei imagini din manualul de română. Accentuează, îl construiește, întrucât, crede el, el nu creează niciodată inspirat de imagini, carevasazică creează mânat de nevoia interioară și construiește controlat de sugestii exterioare. Zice el, inginerește, bună ziua, domnule doctor, mă cheamă Adina și sunt interesată de mâncarea sănătoasă. Apoi, un bună ziua, alimentele sănătoase sunt: fructele, legumele și multe altele, neexhaustiv din partea medicului nutriționist din desen. Și iarăși o întrebare din partea Adinei, dar făina este sănătoasă, urmată de replica expeditivului doctor, nu, la revedere. Așadar, la revedere!
Un absolut relativ
Îi luasem o carte lui Felix pentru Moș Nicolae de la târgul de carte, ignorând că el, împreună cu colegii săi, sunt acum acolo cu cincizeci de lei în buzunar. M-am hotărât să i-o arăt, ca să nu îl atragă dintre zecile de cărți pentru copii chiar aceea. Pe de altă parte, aș fi putut sta relaxată, o carte în dublură este mult mai utilă decât, să zicem, o bluză în dublură, fiindcă o poți lesne dărui, nu trebuie ca cel care o primește să încapă în ea. Nu mai socotesc că în situația dată voi cumpăra încă o carte, pentru moș, nu de alta, dar socotelile (de bani) mă îngrijorează uneori.
Băieții noștri nu prea mănâncă. Cu toate că nu mănâncă, Horica învață, face sport și chiar crește, ceea ce, pentru o pofticioasă rațională ce m-am aflat încă dinaintea amintirilor proprii, este miraculos. Felix nu își egalează fratele în mofturi, doar frații mai mari sunt, cel puțin în copilărie, greu de egalat, însă este un tip suplu, cu personalitate intens voluntară, care-și idolatrizează fratele, ceea ce trebuia demonstrat. Sau nu, în definitiv, dacă mi-aș fi propus să demonstrez o atare concluzie, ar apărea ilogică vizita mea la farmacia verde. Unde am aflat că singurul produs care dă senzația de foame, așadar îndreaptă omul către frigider, ca o bucată de cașcaval în cursă adulmecată de nasul unui șoricel, este uitatul bitter suedez al copilăriei noastre, pe care, cum decurge din cele de mai sus, eu una nu l-am testat vreodată, desigur. Ieri l-am servit pe cel mic pentru prima oară cu jumătate de linguriță diluată în apa dintr-un pahar și am așteptat efectele. Răstimp, pentru că sunt o împătimită a remediilor naturiste, chiar habotnică de-a dreptul, și încă una analitică, am cântărit în minte posibilitatea ca urmările lichidului binefăcător să devasteze un stomac stârnit de foame, dar captiv într-un trup închis forțat ore în șir într-o școală, ca al lui Horica, de aceea am decis să amân administrarea în cazul său, mai ales că, așa cum am mai spus, Horica învață, face sport și chiar crește, ceea ce nu pot să nu spun și despre Felix, dar. Jumătatea lui Felix de linguriță, dată pe gât de dimineață, a fost urmărită aproape live în coborârea ei pe tractul digestiv, cel puțin așa a reieșit din vorbele copilului, care ajuns acasă, mi-a pufnit nemulțumit că bitterul meu suedez este de doi bani, ba de minus doi bani, întrucât la gustarea de dimineață de la școală, momentul primei îmbucături după medicament, Felix a simțit chiar mai puțină poftă de mâncare decât simte în mod obișnuit, așadar efectele sale sunt cel mult neglijabile. Ah. Ca atare, în astă dimineață, sticluța cu bitter suedez n-a mai fost deschisă. De ciudă. Să nu spună că nu i-am spus.
Datorii scumpe, adică dragi
-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ!
-Da, aprobă el, dar te iubesc!
-Știu că mă iubești, dar…
-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc?
-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.
Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!
Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre ‘cum este’ să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.
În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. Zic, ‘datorăm’ și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis.
Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc!