Înșelare


Nu știu dacă se simte vreodată mai înșelată în dragostea pe care o știe ea decât atunci când mă așez la masa din sufragerie să-mi ajut băieții la lecții. N-am văzut-o nicicând mai decisă să-și strige frustrarea lipsei percepute atunci, sunt numărate certitudinile mele în ceea ce-o privește pe Kiti. Iubește-mă acum, nu doar când poți tu s-o faci, parcă îmi spune cu pasul sprinten și mâinile istețe, arată-mi că te străduiești s-o faci, mai zice, îndepărtându-se ademenitor, prevestitor. Mă tulbură să îmi probeze datul, eu socotesc cu grijă, nu cred că am greșit fatal, ci numai poate într-o doară, așa, din nimereală strâmbă.   Vino și tu, copilă, prefă-te că-nțelegi, îi spun, și-i dau o socoteală simplă. Ea râde, e surprinsă, dar se apucă să îmi numere degetele întinse, unu, doi…. Apoi se plictisește și părăsește masa de lucru, e împăcată și neînșelată iarăși.

18268573_10212876536898288_2132532483612259539_n

Da

Kiti confirmă, ‘da, am teză la matematică astăzi’, băieților le arde de glume, fata insistă, zâmbind hâtru, ‘da, am teză la matematică astăzi’, moment în care gluma se întrupează cu realitatea sau realitatea nu mai știe de glumă, băieții sunt surprinși pe granița dintre lumi, desigur că știu, dar surioara nu are cuvânt mai convingător în vocabular decât “da”-ul, adică cel mai convingător versus cei mai lesne de convins din lume, ‘minți, Kiti!’, spun ei într-un glas, dar Kiti tace cu subînțeles, un subînțeles atât de limpede încât n-are nevoie de cuvinte, (nevoie de cuvinte îmi vine în minte cuminte), ea dezminte, nu minte, poate doar îi face bine să întărească încrederea băieților în ea și în putința ei de a le întoarce iubirea frățească, cine știe?, sau poate că e promisiunea ei solemnă, neconștientă de apartenență, cine știe?, cert este că băieții trebuie să traseze linia clară a concretului, de mă umplu de duioșie, ‘te rugăm, spune-ne dacă minți’, până ce copila își spune iarăși cea mai convingătoare vorbă din vocabularul neconvingător, ‘da’, ca o împăcare.

 

18077096_10212784324913046_4016063026804883018_o

Mamă, vrei să-ți povestesc?

Povestește-mi, iubitule, despre impresionanta ta luptă cu monstrul lacustru, spune-mi despre năluci, drilluri, trăsături sau twistere, despre observare și răbdare, nu uita de furnicăturile și hărmălaia de impresii în valuri crescătoare ce te-au trecut când prădătorul a fost pe cale de a fi prădat, cum a fost cu încovoierea undiței și măiestria inginerească a mecanismului complicat al mulinetei, adu-mi aminte despre cât de inconsecvent percepi timpul curgător și cât de fericit te poate face asta, pentru că simți timpul lung al așteptării ca pe o clipă dacă ești binecuvântat cu pasiune, iar clipa întâlnirii ca pe un dar, răsfăț al sufletului, deci prelung și percutant, povestește-mi despre forța antrenată a brațului și inteligența mâinilor tale, apoi despre eșecuri și învățăminte, despre stropii periculoși pentru ochii tăi miopi în lentile erupți din pasiunea viețuirii, a ta, a monstrului, a lacului, și mai spune-mi din timp în timp, “mamă, stai să auzi grozăvia’, fiindcă îmi faci ochii să lăcrimeze de bucurie, fără să am cel mai mic interes în arta pescuitului luată ca atare, izolată de tine, tu spune-mi în continuare, înconjurându-mă concentric cu pasul tău și vorba ta pasională prin bucătăria mișcătoare, căci ea mă împinge de colo-colo, eu n-am habar de ce mă învârt pierdută în ea, spune-mi, nu mă menaja, și iartă-mă că apuc printre frazele tale scumpe să-mi las bucuria de a fi destinatarul impresiilor tale să se amestece cu uimirea și nerăbdarea pe care orice istorisire autentică le naște, apoi cu întrebarea, ce am făcut pe lume ca să merit atâta iubire si incredere?, și neapărat, mulțumesc!

 

17991743_1456644881076346_968991818885851677_o

 

 

O piruetă

Unele peste altele, lucrurile și enervările zilelor s-au strâns în cea mai nefericită combinație posibilă în mintea ei deranjată de cele mai surprinzătoare nepotriviri, la fel cum se strâng deseori gândurile și umorile felurite în același câmp al spațiului virtual, desigur, s-a întâmplat la un moment dat inevitabilul, și-a atins un capăt, cum ating gimnastele periculos extremitatea bârnei dintr-o aparent simplă săritură, atunci și ea s-a dat neapărat peste cap, în felul ăsta sperând și în reconfigurarea aglomerării dinlăuntru, nu doar în salvarea pe care prefacerile o nasc. A început să meargă pe vârfuri în jurul copilei ei plângătoare până când copila a întredeschis bănuitor un ochi din grimasa nefericirii, apoi pe-al doilea, dar nu imediat, ci după ce ea, noua balerină, a încercat și-o piruetă. De atunci și până în zilele noastre, a continuat să îi danseze copilei, iar copila n-a amețit încă de fericirea de a i se dansa doar ei și numai ei.

Desigur asta i-a dat încrederea că fata va putea să urce, ba chiar să stea scurt timp pe scaunul stomatologic al bunicului ei, mai sceptic, dar și mâhnit să-și sperie sau îndepărteze nepoata scumpă. Si totuși, copila a venit, a urcat, a deschis gurița tremurătoare (poate și temătoare) și s-a lăsat în voia adulților din jurul ei (tatăl proiecta lumina reflectoarelor asupra ei, bunica și frații se minunau în culise), plângând ușor și resemnat și adunându-se din timp în timp cu speranță în poziție fetală acolo sus, în centrul atenției și iubirii unei lumi întregi de dansatori doar ai ei și numai ai ei.

18034824_10212699057821422_607591554_n

Ignoranța e pe cale de dispariție timiditatea scade din ce în ce Apa are să ajungă până aici*

In toată discuția asta controversată despre vaccinuri se discerne trista și înrădăcinata trăsătură a neamului, lipsa spiritului civic. Este atât de ușor să te sperii, pe cât este de la îndemână să deschizi o pagină de internet, dar mereu am gândit, așa introvertă cum mă aflu, că deșteptăciunea unui popor, care modelează bunătatea, încrederea și compasiunea, trebuie să presupună alăturarea umană fizică și culturală. Cât despre a vaccina sau a nu vaccina nu pot să spun decât că pe cât de drept este să putem să ne informăm, pe atât de împovărătoare este iluzia controlului. Trebuie să recunosc neapărat nota sarcastică din expresia “a alege informat”.

După acele două săptămâni furtunoase din trecutul recent al lui Kiti și al familiei ei, ce i-a epuizat și i-a aproape naufragiat în subuman, au mai trecut două ca încântarea, ușoare și curate, până când, de dimineață, copila s-a pus iarăși pe plâns, lăsând parcă să se-nțeleagă că ritmul de prefacere a spiritului ei măsoară două săptămâni în cap…sau inimă sau suflet, pe unde s-o afla acesta. Plânge, mi-a spus tatăl, împiedicându-se de teamă, ce facem și încotro ne duce supărarea ei, mi-am zis și eu. Apoi mi-am amintit că nimănui nu i se refuză dreptul la decompensare din prea multă fericire, de ce nu ar putea să plângă pur și simplu? În plus, experiența solitudinii este mai sănătoasă prin puterea de a plânge.

17760815_10212589258396505_3086214374811950309_o

*versuri de Gellu Naum

Las-o, că nu înțelege!

Dacă suntem pe atât de anxioși, depresivi pe cât este de nefericit (sâc) populat intestinul nostru de microorganisme-prietene (cum sugerează de ceva vreme teoriile microbiomului), ei bine, asta nu poate fi decât o veste amăgitoare. Aș putea admite in extremis că substanța care ne compune este alterată într-un continuum întâmplător de o seamă importantă de microorganisme mai mult sau mai puțin inteligente funcțional, însă mi-este dureros a lua de bun faptul că și gândul, impresia și chiar temperamentul mi se joacă nebunesc, aleator în mod similar. Si dacă numai o sumă seacă de reacții probiotice și-atât ar fi omul și tot aș putea orbi de la lumina pe care ea, omul, o răspândește.

17761155_10212596703782635_6326849121413241508_o

Stele cu coadă

Coc un quiche într-o formă de tartă din silicon, când e copt, îl scot din cuptor și vreau să îl împart în opt felii. Mie-aste teamă să nu despic cu cuțitul meu pătrunzător mai mult decât tarta, dar dorința de a-mi duce la capăt pregătirea mesei este mai puternică decât rațiunea. Desigur, obțin nu doar opt felii îmbietoare de tartă franțuzească, ci și o formă originală de copt din silicon, cu fund împărțit de niște crestături de o perfecțiune pe care am naivitatea să o admir în opt sectoare de cerc jucăușe. Masa este aranjată, ceea ce-i dă inimii ghes să tresalte de încântare mai degrabă decât să se supere pentru forma siliconată dusă (dar cât de poetic dusă).

Îmi aud glasul povestindu-mă la radio și mă emoționez. Nu este chiar glasul meu, dar ar putea fi, atât de autentic îmi apare. Poate cuvintele pe care le recunosc ca ale mele, poate trăirile pe care le redescopăr intacte în spatele acelor cuvinte, poate vocea, poate împrejurările sugerate, amintirile, chipurile, dorul, una dintre toate acestea sau toate împreună mă fac să plâng. Și plâng fără grija de a fi descoperită, deși sunt înconjurată de multe geamuri transparente, iar trecători grăbiți se perindă prin spatele geamurilor. Sunt expertă în plânsul-expoziție. M-am citit singură, desigur, de atâtea ori, dar n-am făcut-o niciodată mai mult decât în gând, de aceea nu mă miră emoția ce se naște când mi se dezvăluie un nou glas. Sunt o jucărie desfăcută în n bucăți și recompusă din n+1 piese, un întreg augmentat, un trup însărcinat cu noroc.

Kiti culege cu două degete o petală de narcisă, o zădărnicește de parfum și (o înghite) de concret. Aș putea plânge de supărare, dacă nu aș încăleca supărarea cu grija de a o atenționa pe Kiti de iraționalitatea gestului ei. Fetei pare să nu-i ajungă la țintă sensul îngrijorării mele, atunci eu ridic vocea, iar Kiti acceptă frustrarea de a-și înfrâna temporar imboldul. Simt o ușoară tristețe să știu că îi interzic bucuria misterioasă și mă gândesc la forma mea de tartă, la forma mea de egoism neinterzis. Aș putea să plâng, dacă n-aș râde când Kiti profită și iese din strânsoarea atenției mele vigilente ca să sufoce un alt parfum, al unei alte petale neștiutoare de narcisă.

Emoțiile sunt stele cu coadă. Ele ne luminează sufletele, iar inerția trupului viețuind le prelungește către înapoi. Dacă nu știați, ăsta este motivul pentru care se întâmplă ca râsul să se confunde cu plânsul. Sau plânsul să se suprapună peste plâns. Sau râs peste râs, bătaie de inimă peste bătaie de inimă, coadă de stea peste coadă de stea, împiedicându-se, apoi confundându-se. Emoțiile sunt stele cu coadă, de aceea uneori nu ne mai încap, ne împing delicat sau brutal în afară. Poate că de-asta mă găsesc acum avântată în mijlocul câmpului cu narcise semănate de vânt, culegând câteva pentru a cine știe cui bucurie?

17792539_10212525879572074_479480736_n

Jocul întâmplării

Trebuie să recunosc că, dacă fac tot ce-mi stă în putință să ne ținem împreună, atunci când cred eu că este de dorit ca o familie să fie împreună, tot îmi mai rămân lucruri pe dinafară, pe care nu pot să le cuprind, să le unesc cu o simplă îmbrățișare. Îmi amintesc de observația unei prietene făcută acum ceva ani, cum că familia mea nu poate fi o familie ca oricare alta, observație care m-a revoltat atunci. Acum nu mă mai revoltă, în schimb sunt gata să spun că, chiar dacă familia mea este doar într-o oarecare (sau poate nu atât de oarecare) măsură asemănătoare cu familiile în care nu cresc copii cu dizabilități, știu sigur că ea este exact așa cum trebuie să fie prin conjugarea inițial a celor două personalități cu care venim cei doi părinți să o construim, apoi cu împletirea iscusită a nou-născutelor spirite, fiindcă iscusită este fiecare creație miraculoasă care este viața. Zic, așadar, că rămân să mă împac cu neîndemânarea mea punctuală, aceea de a nu putea să ne emoționăm laolaltă la un spectacol. Nu caut dinadins să îmi petrec timpul pe rând cu fiecare dintre copii, mă depășește gândul că eu trebuie să orchestrez asemenea întâlniri tainice în duete felurite. Sunt o mamă simplă, care iubește soluțiile simple, de aceea nu cumpăr niciodată mai mult sau mai puțin de două sau trei bilete la spectacole, desigur, atunci când nu mă entuziasmez excesiv și aleg numărul cinci. Imi iubesc rolul asumat de dirijor al însoțirii noastre aleator-neobișnuite, fiindcă sunt o mamă simplă, care respectă jocul original al întâmplării.

17554903_10212462184139728_467701735_n

 

 

Modul impresiv

Foarte stranie senzație de dimineață la trezire. Lumină multă, liniște deplină, vise încheiate, somn întreg, ori plenitudine, ori vid, nici urmă de fragmentare. Trăiesc sub pregnanta impresie că soarele s-a grăbit astăzi să ne facă o bucurie. Nu cred neapărat că am merita-o și nu sunt nici superstițioasă. Poate prea rațională, de-asta accentuarea impresiei. Senin. Perfecțiune. Totul sau nimic. Suntem atât de aproape de extreme, încât credem că le atingem. Dimineața asta bem șampanie la micul dejun. Șampanie adevărată, nu dulcegăraia aia grețoasă pentru copii. Felix renunță la lingurița de ciocapic din orice băutură, fiindcă intuiește efervescența momentului (pe cea a șampaniei nu știu dacă a notat-o). Purtăm mănuși delicate din mătase albă, cu ele mângâiem cel mai fin. Timpul stă pe loc, iar nouă ne-a dispărut teama. Se poate oare încerca demonstrarea ipotezei că teama depinde de timp? Dacă lăcrimează cineva în bucătărie, o face de fericire (fericirea este egală cu iluzia ei). Celebrăm împreună o întregire. Nu mi-e frică să o numesc, uite, spun iarăși: întregire. Altădată mi-aș fi zis, nu îi spune pe nume, ca să nu dispară, dar astăzi, de fapt nu astăzi, fiindcă astăzi e prea precis în timp, așadar în spațiul nostru de înfrățire ni se reamintește cu generozitate că și răul este efemer, mulțumesc!

17434851_10212404277492098_7630244761899210666_o

Nu doar hormonii

Deschid articolul ăsta, se numește “Nu doar hormonii”, și încep să citesc: “Fata la vârsta adolescenței este o forță a naturii, are emoții atât de puternice, încât o șochează chiar și pe ea însăși.” “Este o forță a naturii” îmi sună monstruos în urechi, îmi sună în urechi de la exact 5:24, o oră de trezire nu foarte șocantă, dacă nu ar fi fost predestinată să și sune dureros de brutal, ca un ciocan lovit cu putere de metal, așa, ca să cunoască și reverberații. Eu nu mai sunt adolescentă, dar, precum aceasta, mai degrabă fără s-o conștientizez (deși uite că o fac), îmi descarc oful spre tine, o descărcare nu neapărat necinstită, fiindcă tu nu simți emoția, eventual doar o vezi. Dar adolescenta noastră cum iese din șocul acestor trăiri aprige? Bineînțeles, la fel ca orice altă adolescentă, plângându-se părinților ei, cele mai sigure, de încredere ființe din jurul ei. Of, ziceam, pentru că te trezești într-o bună dimineață și nu o mai recunoști, te înspăimântă urletul ei, te arde focul ce îi iese dinăuntru pe ochi, gură și membre, îți face cunoștință cu ura, deopotriva te urăști pe tine și pe ea, de fapt urăști și e de ajuns ca să te disprețuiești, în timp ce copilei continuă să îi erupă halucinant șocul pe pământul pe care l-ai crezut o vreme sigur, măcar ai ajuns să ai bunul simț să nu te mai întrebi de ce ție, să nu te mai compătimești și desigur să plângi, pe jumătate emoțional, pe cealaltă jumătate rațional, să te rogi încă nu ai vreme, cel puțin nu cât alergi după ea, ca vânătorul după vânat, cu precauție și lăcomie, cu și fără emoție, poate mai încolo, când i se vor vindeca rănile de pe trup, dacă nu și cele ale sufletului ei tânar și nespus de încercat, ori poate când cu toții vom uita de monștri, fiindcă, nu mă îndoiesc, va veni și vremea aia.

 

DSCN5566

Idilic

Am citit o carte haioasă și necomplicată, ca o comedie romantică, în ciuda faptului că eroul ei, un profesor de genetică dintr-o universitate australiană, suferă de sindromul Asperger, de altfel o tulburare complexă a comportamentelor sociale în special. Autorul Proiectului Rosie, Graeme Simsion, a fost premiat pentru această carte cu Victorian Premier’s Award și tradus în peste treizeci de limbi. Am râs citind-o și am empatizat pe alocuri cu eroul împiedicat social, dar scriu despre carte, pentru că, deși am aflat că oameni din comunități diverse de Asperger și-au regăsit propriile dificultăți de adaptare la normele sociale în dificultățile eroului, totuși imaginea personajului principal este excesiv idilizată și numără relativ multe prejudecăți legate de tulburarea de spectru autist și sindromul Asperger. Atât am vrut să spun despre cartea asta, pe care aș putea să o recomand pentru un sfert de vacanță.

Există situații imposibile, fără ieșire și nu mă refer la cele mai grave și mai dramatice întâmplări ale ființei. Iată că aflu că pe Kiti și pe terapeuta care o însoțește le-a invitat să coboare dintr-un taxi șoferul lui, în mijlocul cursei, din cauza neliniștii fetei noastre, neliniște care, da, poate arăta suficient de înspăimântător pentru cineva. Si totuși. Cum putem noi să cerem cuiva care organic simte repulsie față de comportamentul tău (dacă nu chiar față de tine) să continue să te tolereze în preajmă, când alăturarea respectivă nu scoate decât răutate, frustrare și tristețe din cei ce se alătură. Putem oare face ceva pentru fata noastră într-o atare situație concretă imposibilă? Spun că cu cât rezistăm mai îndârjit, cu atât ajungem să acceptăm fără împotrivire viața. A te resemna și a nu te resemna, aceasta-i certitudine.

 

 

17358775_10212354970379451_5110229890132281203_o

Sfoara visurilor

Când era mic, Horică își dorea cu ardoare “sfoara visurilor”, o sfoară albastră, plastifiată de la Ikea, pe care până la urma visurilor nu a căpătat-o. Îmi amintesc de ea pentru că ploaia de astăzi mă face să exclam, “iată ploaia visurilor!”, ea, ploaia, îmi apare ca ploaia necesară a începutului, deopotrivă purificatoare și hrănitoare. Acum, ancorat (fără sfoară) în realitatea prezentului, Horia memorează eseuri la română și boscorodește practica obișnuită de zeci de ani de a învăța pe de rost, fără rost. Privind înapoi (nu neapărat cu mânie și totuși), observ că doar pauzele dintre eseuri diferă peste timp între ele, dacă în trecut ele se împlineau mai degrabă centripet, prin gânduri, reverii, capricii orientate spre sine, astăzi comunicarea ideilor se face preponderent către exterior, adolescentul se detașează de materia de înghițit cu ajutorul telefonului mobil, sunt aproape sigură că astfel arată tabloul general al elevului actual învățând. Nu știu dacă este iritația stomacului sau ploaia de vină pentru simplitatea cu care emoția mă cuprinde, dar gândul interzicerii lui Horică a “sforii visurilor” mă întristează până la lacrimi. Nu știu nici dacă resemnarea îi este model mai degrabă copilului mare decât copilului mic dintr-o familie, dar simt de parcă am fi comis o nedreptate mică față de băiatul nostru mare atunci, și o cruzime acum, când eu încerc bucuria ploii mele ce-mi amintește de sfoara lui nebucurată. Caut să-mi dezvăț sufletul de melancolie cu o îmbrățișare discretă, cum se cere în timpul ăsta, pentru copilul mare.

17204150_10212295116883151_2089145215_n

Manuale

Doamna de arte le-a dat ideea copiilor. Felix mi-a spus de câteva zile că îmi pregătește o surpriză, apoi mi-a amintit că mi-a pregătit surpriza și mi-a dezvăluit unde se află ea (în ghiozdan), dar niciunul dintre noi nu a avut timp să o scoată la lumină până astăzi de dimineață, când am organizat militărește plecarea de acasă și când am enumerat împreună activitățile, chibzuind bine timpul și amintindu-ne de surpriză, astfel: Felix- tema la pian, eu- cafea, Felix- pieptănat și băgat maieu în chiloți, eu- cafea, Felix- pus gustare în ghiozdan și, ah, scos surpriza tot de acolo, eu- cafea, amândoi-bucurat de surpriză și plecat către școală. Zis și făcut, cu mențiunea că pliculețul din pânză roșie se asortează bine cu poezioara inscripționată pe inimioara roșie din carton pe care mi-a dăruit-o tot Felix de 8 martie anul trecut,

“Mami is nice

And doesn’t like mice.

She is delicate

And she smiles right!!!!”, poezioară asemănătoare măcar la veselie cu pliculețul, dar și la îndemânarea cu care au fost confecționate. Cusătura laterală a portmoneului-surpriză este madlena mea, mă văd dintr-o dată transpusă în copilărie, miroase frumos, a petrol sau benzină (astăzi stomacul meu refuză vehement să primească liniștit asemenea izuri, darămite să le înghită cu încântare), pentru că sunt la școală, la ora de arte sau lucru manual, cum se numea atunci, eu învăț să tricotez un rând pe față, unul pe dos, trag tare, să nu-mi scape, de firele roșii (știu sigur că sunt roșii), iar andrelele se strecoară cu dificultate prin ochiuri sau nu se strecoară deloc, mă doare crisparea degetelor în timp ce număr cu greu un rând pe față, unul pe dos, dar reușesc totuși să număr câteva de felul ăsta. Imaginea străduinței mele și a lui Felix mă înduioșează, ne îmbrățișăm și Felix își scuză lipsa de inspirație ce l-a împiedicat să completeze cu detalii mai bogate desenul din interiorul plicului, motiv, desigur, de amuzament pentru noi doi, în definitiv, îi zic, de unde atâta imaginație chiar și la Felix, copilul nostru zi-poveste, zău așa!

17203831_10212282594730105_1828831722_n

 

12828942_10208919357571278_8998340085725841927_o

Fără legătură cu ziua mamei

Privesc fotografia de mai jos și-mi zic că este nespus de armonioasă. O mai privesc o dată și-mi spun că știu ce o balansează. Aș putea să scriu că o privesc și a treia oară, dar ar fi plictisitor și, poate, previzibil. Nu scriu. Mă gândesc cum se construiesc și deconstruiesc furtunile familiale, dintre părinți și copii. Este un subiect prea vast, aleg să mă opresc în punctul maxim de înflăcărare. L-am experimentat, desigur. Este acel punct de inflexiune care, odată trecut, se lasă cu traume. Glumesc sau nu. Este punctul față de care argumentele trec asimptotic în cel mai fericit, așadar teoretic caz. De acolo nu poți decât să-ți dai drumul oleacă în jos, bineînțeles, liber de pre-judecată, adică incoerent. Ha. Sau poți coborî mai lin, cam ca pe o parapantă. Așa, ca-n fotografie. Nu găsesc un motiv destul de bun pentru care poza asta să-mi inspire imediata vecinătate trecută a apogeului despre care am zis, decât, poate, fiindcă îmi sugerează o împăcare. Fără legătură cu ziua mamei de mâine, cred că împăcarea cu gândul că copilul nu îți este dator necondiționat cu ascultare poate fi un dar prețios. La mulți ani împăcați carevasăzică, mamelor!
17016889_10212251369669498_8530773223789116205_o

Rugăminți

Cuminte îmi răspunde fiecărei rugăminți (o rog doar când nu sunt grăbită, altfel dau ordine sau mai bine direcții), așază-te, închide gura și ochii, lasă capul pe spate, un ‘te rog’ pentru fiecare. Pentru că am timp, mă minunez cât de irațională este nerăbdarea față de copii și cât de ușor curgătoare este comunicarea cu ei pe timp de pace, fiindcă experimentez adeseori apogee de iritare pe care le ușurez doar pentru că mă încurajez singură să am răbdare, ‘răbdare’, îmi spun când arde, până arde tot, abia cenușa o pot îndepărta cu o suflare înțeleaptă. Strâng sticla de șampon direct peste părul ei ud, căzut compact pe spate și o boare exotică de migdale mă duce în vis. Îi fac fetei o rugăminte iarăși, iar ea îmi face o promisiune în răspuns. Trec câteva minute, cât o conduc către dormitorul ei, o rog din nou să nu uite ce mi-a promis și îi zâmbesc încurajator. Ea mă liniștește, ‘stai fără grijă, mami!’. Intre timp, părul apare clătit cu o cascadă întreagă de apă, nemăsurabilă, ca visul. Trece noaptea și Kiti se trezește surâzând, înțeleg că și-a ținut promisiunea, dar care promisiune? Îmi amintesc de rugămintea din vis, de liniștea în care i-am permis să mă urmeze aseară, de gândul că realitatea coființării noastre nu este doar concret și spus și etalat, ci are și o parte mistică, imposibil de negat, ce bucurie!
13958251_10210197737009965_6791083798597213668_o

Luminos

Câteodată casa este inundată de lumină (iubesc casele pline de lumină și mă tulbură casele luminate artificial în plină zi, de aceea lipesc în fiecare zi liberă a fetei întrerupătoarele cu scotch), astăzi este una dintre acele zile, “inundat” este adjectivul, privirea-mi îngăduitoare înoată lin pe liniile estompate ale mobilelor de sub podea, n-am grija obișnuită a respirației, contururile neclare, jucăușe nu știu că sunt doar niște senzații (asta îmi amintește de povestea inventată ieri de Felix, el zice că Spotu-dinozaurul nu știe despre sine că îi este imaginar prieten lui Felix, cum crede la rândul său că Felix îi există doar în imaginație- iată o perspectivă duală asupra realității obiective), impresia lor este însă concretă, fantele palpebrale se micșorează, dar tot îmi face bine ploaia caldă de lumină, cum îmi face și gândul că toate contururile mișcătoare ale copiilor mei apucă să se rotunjească puțin câte puțin, cu fiecare strop de lumină în plus deasupra capetelor lor.

17078613_10212221384839896_1307746547_n

Din vârful pământului

Uneori vacanța de iarnă a ultimului an de liceu nu este ultima vacanță de schi împreună cu părinții și cu frații tăi, dar numai gândul că ar putea fi îi întristează pe amândoi frații. Sunt cu ei pe telescaun, iar soarele prietenos îmi dă imbold să sper. Om veni iarăși la anu’ la schi, doar că mai repede, în vacanța ta de viitor student, ce zici? Îmi dă imbold să sper, dar nu-mi dă dreptul să uit că atât copiii, cât și adolescenții, mai ales adolescenții, sunt prea ancorați în prezent cu trup și suflet, mai ales suflet, ah. Uit așadar și îi supăr fără să vreau pe amândoi. Felix plânge, mi-e teamă că-i îngheață lacrimile, dar ele nu îngheață niciodată când sunt autentice. Horia tace. Eu ce să mai zic, am zis-o. Unde este căciula Adidas scăpată de cineva în valea pietroasă adâncă, de sub noi, printre copaci, pe care o tot vedem de câteva zile încoace? O caut disperată cu privirea, știu că este pe-aici, dar nu o văd, să rămână nedescoperită de ochii mei îmi stă ca o sentință pe creier. Dacă nu dau de ea,…nu mă încumet mai departe, în același timp zăresc căciula. Uite căciula, strig ușurată, iar băieții, descoperitorii, încuviințează lipsiți de chef, adevărat! Adevărat, da, adevărată este și absența sincronismului sufletesc dintre noi, apoi am o revelație, în asta stă toată nepotrivirea dintre generații, în lipsa de concomitență emoțională. Adică nu că nu putem simți la fel, ci că timpii în care simțim la fel sunt defazați; prezentul adultului este ușor acrit de vremea ce a trecut, pe când cel al copilului clocotește de pasiune. Nu mă îndoiesc că prezentul se poate petrece ca un cântec monoton, imparțial și franc, fiindcă nu pot să nu mă gândesc aici, din vârful pământului, oare ce ar zice Kiti despre asta?

 

16754280_10212055464811999_1693967138_n

În papucii tăi

O prietenă dragă ne îndeamnă pe facebook să îi ajutăm pe cei din jurul nostru să se pună în papucii noștri, papucii părinților copiilor cu nevoi speciale, și cred că le datorăm acest ajutor copiilor noștri, dar și oamenilor pe care îi iubim și ne iubesc, oamenilor pe care îi întâlnim și ne întâlnesc sau îi privim și ne privesc, o dată în viață sau în fiecare zi. Dar nu despre asta vreau să scriu acum, când mi-am luat de curând papuci noi, cu eroi de desene animate, ce pot conduce către concluzii neadevărate, glumesc, desigur. Dar mă găsesc întâmplător (destul de) singură cu Kiti acasă și trăiesc necuviinciosul sentiment dat de discordie, (pe undeva prin abdomen se înfiripă el), nimic bun nu transpare prin negura dintre noi în afară de dorința de a putea vedea. Pe mine de ce nu mă ajută nimeni să mă pun în papucii ei?, întreb, chiar dacă știu că fac o nedreptate întrebând, să stau acolo, cât pot de atentă, în ei, să-i calc pe urme sau să mă las dusă de ei, să înțeleg de ce o simt răzbunătoare? Cu teamă mărturisesc că aș vrea să fiu măcar pentru o zi în papucii ei, chiar dacă ea nu poartă niciodată papuci sau poate tocmai de-aia.

16237127_10211870776754913_1305401042_n

Coexistent

Ca în fiecare dimineață intru cu grijă la Kiti în cameră, o cameră iluminată doar de curățenia sufletească a fetei, nici un artificiu în plus, deci mă strecor prevăzător prin întunericul mai adânc decât întunericul dimineții prea timpurii și mă ghidez după murmurul lin al respirației. O descopăr totuși ușor, în ciuda întunecimii, dar și a straniei nevoi a fetei de a reordona întruna mobilierul din dormitorul ei, de parcă ar fi un desenator neîmpăcat cu propria-i lucrare, un estet în căutarea deșartă a perfecțiunii, deopotrivă liniștitoare și înnebunitoare. Găsesc prin noua ordine a douămiapatrusutatreizecișișaptea cale către fereastra acoperită cu draperii dense o nouă cale în minimul spațiu al încăperii, care, precum precedentele câteva sute și mai bine de căi, mi se deschide prietenoasă în față, întrucât e întretăiată generos de aproape toate celelalte din trecut, și ajung să dau deoparte zece centimetri de draperie de pe fereastră. Nu intră încă lumină pe geam, nu iese nici din întuneric, rămânem la fel de dependente una de cealaltă. Kiti, tot ca mereu, se sprijină cu spatele de caloriferul fierbinte printre cele două jumătăți de draperie, mă așteaptă în liniște să îi aleg îmbrăcămintea din șifonier. Simt cum mă urmărește, iar dacă există posibilitatea să nu o facă (și există), atunci ardoarea de a mă face cât de cât înțeleasă tot o va atenționa spre mine. Ating cu degetele hăinuțele de pe raftul cu rochițe, cel de sus, din stânga, și, cât caut să-mi imaginez ce rochie ar putea să o potrivească mai acătării, visez un pic la raftul cu rochițe, eu l-am ales acolo sus în stânga, ca pe un mic secret al meu și, poate, și al ei, dar nu al băieților, pe care îi rog de atâtea ori să-i mai aducă câte-o șosetă sau un pantalon de pe raftul din fața ochilor de obicei, rochițele sunt doar ale noastre, desigur, suntem doar noi două ca tainic să le împărțim, la fel cum jumătatea ei de ADN primită de la mine este unică pe lume, dar împărtășită, bineînțeles. Liniștea familiară a oricărei dimineți se rupe însă într-un tulburător scâncet de copil, mă surprinde, nu-l înțeleg, iar neînțelegerea îmi aduce panică. Las visurile deoparte și o întreb, Kiti, tu plângi?, într-un fel destul de lipsit de compasiune, fiindcă Kiti poate să plângă, tot cum poate să râdă sau să danseze, dacă vrea. Dar în alt fel, plin de compasiune, nu vreau s-o doară nimic pe lume, cum nu vrei să fii vreodată deznădăjduit. O iau în brațe, iar atingerea îi ușurează debarasarea de suspine și îmi șterge aroganța de a voi să știu. Continuăm apoi ritualul dimineții, dar, cum o facem, firesc, fără contactul îmbrățișării, pe Kiti o mai scutură din timp în timp câte un suspin, iar pe mine mă reia moderat neastâmpărul de a o ști un pic și pe ea.
16107518_10211767920943582_8625101083624777213_o

Codul roșu al sufletului nostalgic

Știu că trandafirii se pot tăia toamna târziu sau cum dă primăvara, eu prefer să îi păstrez neatinși peste iarnă, am sentimentul că floarea încremenită de frig îi ține plantei adăpost așa cum amintirile dragi ale timpului scurs ne țin sufletele sănătoase, am sentimentul că gerul de afară este amplificat de toată melancolia pe care o simte Felix înăuntrul mașinii acum, când pleacă la școală, o căprioară gingașă iese năucă din pădure, o vede Felix la ora trei, dar eu conduc cu privirea încăpățânat pironită pe ora douăsprezece, începe aerul să se încălzească în mașină, nici nostalgia nu mai este atât de prezentă, traficul este așteptat lejer cât mare parte dintre copii rămân încă în vacanță, nu recunosc în împrejurarea dată alt cod decât codul roșu al sufletului nostalgic de copil.

15975110_10211704770124851_7091491011922654306_o

Mergi pe sârmă!

Kiti înșiră mărgele pe sârmă. O spun cu bucuria cu care aș spune ‘Kiti este o balerină pe sârmă’. Este vina mea că nu am destulă răbdare să desfășor mai des pe masă trusa de mărgele a Catincăi. Trusa de mărgele a Catincăi. O spun cu naturalețea cu care aș spune trusa de scule a instalatorului sau trusa de voiaj a călătorului. Știu mai de mult despre Kiti că înșiră mărgele pe sârmă, dar recunosc că îngăduința cu care acceptă provocarea mea, “mergi pe sârmă!”, mă uimește. Mi-este mie mai frică să nu renunțe, decât îi este ei provocare să stea nemișcată mai mult de câteva secunde. Stă aplecată deasupra măsuței, dinamica degetelor ei este curgătoare și cunoscătoare. Odată cu degetele curg și secundele, minutele. Kiti înșiră mărgele pe sârmă. Mi-e drag. Băieților le este drag. Tatălui îi este drag. Bunicilor, unchilor, prietenilor le este drag. Același drag, o, Dumnezeule!

15878862_10211669627046296_2031176287_n

Pe furiș

Deschid jurnalul să ne scriu. Simt să o fac cât mai simplu, necolorat cu putință. Cred că fotografia în sepia are acuratețe, fiindcă simt că o să mă scriu mai ales pe mine. Azi mă percep cam transparentă în fața senzațiilor. Nu-i vorbă că nu le-aș vedea eu, ci că mă găsesc ocupată de tot felul de impresii. Aștept, adică am oarecum răbdare. Răbdarea este o bijuterie prețioasă. Mamă fiind, mă aștept să învăț odată să aștept. Ironic, Felix mă întreabă ce înseamnă “spălăcit”. Nu am nicio problemă cu pierderea culorii. De fapt, culoarea este ca pierdută din clipa în care o vede cineva. Odată cu impresia culorii, ne așteaptă resemnarea. Ador fluiditatea dispoziției sufletești. Părintele Catincăi fiind, îmi prinde bine să mă găsesc lin substituită de toată emoția gestului ei repetat la nesfârșit. Îmi cere câte un strop de cremă de mâini cu ardoarea unei cereri în căsătorie. Odată ce am spus “da” pentru-ntotdeauna, nu mă aștept să-mi fie greu să o repet la nesfârșit. Simplitatea asta îți dă, neașteptare, adică aștepți fără așteptări să-ți vezi copiii fericiți. Eu asta aș face acum dacă aș putea fi o picătură mai transparentă pentru nerăbdare.

15896172_10211660228131329_3689151747254572837_o

Tempo

De data asta nu m-am mai încuiat singură în bucătărie, am pregătit masa de revelion acompaniată de Kiti. Știe să acompanieze, are ureche muzicală, contrapunctează nimerit și, câteodată, se entuziasmează. Când patosul crește, bat cu bățul de dirijor puternic în masă, de parcă însuflețirea ar fi interzisă. De fapt, ei și aproape numai ei îi este adesea interzisă, iar anul trece precum n-ar fi pe cale să o fi făcut, din perspectiva asta, noi, dirijorii, ne suntem egali nouă înșine, celor de acum un an exact. Ce atâta entuziasm fiindcă timpul trece? Bine măcar că la noapte mai mult va curge, decât va trece, iată o viziune îmbătătoare a (pe)trecerii care este gata să se petreacă la noi acasă. Lui Horică, pentru că la vârsta lui timpul se îmbogățește, timpul îi amplifică numărul de repere, astăzi încearcă entuziasmul nopții festive într-un sistem inedit de referințe, mai departe de casă, de unde pleacă cu zâmbetul deja candid împărțit. La mulți ani cu bucurie!
15841204_10211621399320633_22514837_n

Bază

Când se văd munții din fața casei noastre se simte de parcă ne-ar cânta o voce luminoasă ca a Ellei despre iubire și dor, Felix îi iubește surioarei sale expresia întrebătoare a chipului pe care gurița mereu întredeschisă i-o dă, “dinții ei mari de castor…”, o guriță atât de nevorbită cât de curat este cerul dimineții între câmpie și munte, o raritate, izuri de condimente îmi țin de foame, gătesc festiv și mă dezbrac în maieu, atmosfera se încarcă, fulguie cu făină fără limite în casă și afară, posibil ca guri nenumărate să se fi apucat de vorbit vorbe cu sens, fără sens, eu scriu cu noimă în timp ce-mi cântă un pian fermecător în urechi, văd orice munte vreau eu, Kiti continuă să se mire, “ooooooo”, cățărată pe coapsele mele antrenate, eu însămi am multă mirare să îi îmbrățișez, suntem în vacanță, depun mărturie, am văzut munții.

img_9832