Author: maria

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

by maria, Posted on

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine. În primul rând, trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală, din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere, împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile, obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă roşie cu două braţe de la Ikea, în braţele mele, mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi, punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine, şi este supărat şi pe Kiti, fiindcă am un tic nevos si fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acum acasă, o să se bucure să afle, când va veni, că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul lui Horica, proaspăt spălat, s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr, al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori, dar si pentru spectatori, jocul-destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.

Silence, please. It’s time!

by maria, Posted on


E greu pentru un băieţel de trei ani să îşi însoţească mama la un meci de tenis?

Răspuns: nu. În general, acesta adoră să fie în preajma mamei sale oriunde şi oricând, chiar şi noaptea dacă nu mai ales noaptea.

Ce poate face un băieţel de trei ani la un meci de tenis, ca să nu se plictisească prea tare, ţinând cont de faptul că la vârsta lui tenisul este distractiv atâta timp cât nu trebuie urmărit în linişte?

Răspuns: O mulţime de lucruri, ca de exemplu: să aplaude zgomotos după fiecare minge laolaltă cu ceilalţi spectatori, dar mai ales cu mama lui; să strige “bravo” când şi când, chiar dacă uneori niciunul dintre jucători nu ar putea accepta cinstit această apreciere; să imite şi să se amuze de fiecare dată când aude anunţul ferm şi caraghios al arbitrului, “time”; să profite din plin de fiecare scurtă pauză dintre game-uri ca să urce, să intre sub sau să se întindă pe bancutele din loja în care se află; tot atunci să-şi poziţioneze căţelul, avionul şi ce alte mici gadgeturi mai are la el în diverse aranjamente mai mult sau mai puţin haotice în micul său spaţiu; să aleagă dintre cei doi jucători pe unul care nu se ştie din ce motiv este mai atractiv pentru el ca să ţină cu el şi să îl încurajeze când şi când “hai, Riba!”; şi încă multe altele.

E dificil pentru mama băiatului de trei ani să urmărească un meci de tenis alături de fiul ei?

Răspuns: nu, atâta timp cât plăcerea de a urmări meciul de tenis nu o depăşeşte pe cea de a-şi privi şi ajuta băieţelul să găsească bucurie oriunde şi oricând.

De bunăvoie

by maria, Posted on

O ştiţi pe pisicuţa Kiti? Miau-miau, se gudură printre picioarele şi mâinile mele. Îşi lasă capul moale între umeri şi se apleacă din trunchi, ca să intre sub braţul meu drept. Miaaaaau, îmi zâmbeşte discret, dar plin, aţi mai văzut vreodată un zâmbet discret, dar totodată imens? Vino, pis pis pis, ridic braţul şi în acelaşi timp îi răsare caputul dintre umeri şi de sub braţul meu. A reuşit să-mi intre pe sub piele. În mijlocul culoarului dinafara supermarketului mă opresc să-i împărtăşesc îmbrăţişarea, cine are o pisicuţă, ştie de ce!

E tot mai înţelegătoare şi sunt tot mai înţelegătoare. Încetişor îi descoperim şi crâmpeie de spontaneitate. La casa de plată pun cele cumpărate deoparte şi potrivesc o sacoşă larg deschisă în dreptul lor. Nu apuc să transfer produsele în plasă pentru că cineva o face mai repede în locul meu. E Kiti care mă lasă o fracţiune de secundă mută de uimire. Îi zâmbesc aprobator şi încurajator şi o ajut. Umplem sacoşa repejor, o deschid pe a doua. Kiti îşi face treaba cu devotament şi implicare, astfel încât aruncă sticluţa de apă pe jos. Se apleacă cu mimică îngrijorată şi ridică apa. Văd că se descurcă bine şi o las, ca să plătesc. Între timp, Kiti termină ceea ce ce singură a început. Achit şi îmi pun portmoneul în geantă. Kiti ia între timp punga de pâine feliată a clientei de după mine şi o pune în geanta noastră. O iau şi o repun pe bandă. Kiti insistă, reia acţiunea. La fel fac şi eu, în plus îi explic că pâinea nu ne aparţine. Kiti pare că înţelege, de fapt ştiu că înţelege, însă nu îşi poate înfrânge impulsul de a lua pâinea şi a o pune la noi în sacoşă. O repun inca o dată printre lucrurile femeii din spate şi îi arunc o privire mustrătoare lui Kiti. Kiti izbucneşte într-un hohot scurt de râs, e clar, acum totul devine o joacă. Mai am nevoie de câteva secunde ca să îmi organizez plasele, geanta şi copilul mic, timp suficient pentru mâna îndemânatică a lui Kiti să ia pentru a patra oară pâinea de la locul ei. Casieriţa, care a asistat la fază, apucă rapid şi uşor isterizată punga cu pâine şi o trage spre ea cu un “nu, nu e a ta!” şi o mimică de copil care-şi apără cu patos jucăria. Îi spun “scuzaţi-o, va rog, are autism” şi văd că vorbele mele o împietresc. “Staţi liniştită, nu e nici o problemă”, încerc să îi readuc viaţa în muşchii feţei, e drăguţă, îi pare rău, deşi nu are de ce, cred eu. În definitiv nici nu ştie că i-a făcut un compliment pisicuţei noastre care s-a comportat exemplar până la momentul pâinii. Plecăm zâmbind din magazin. Eu, pentru descoperirea unui nou semn de spontaneitate din partea lui Kiti; Kiti, pentru bucuria de a fi fost apreciată; iar Felix, pentru că aşa “e faţa mea”, zâmbitoare, nu ştiaţi?

Later edit: pe canapeaua din spatele meu stau dragii mei toţi trei înghesuiţi unul într-altul. Horica îi explică lui Kiti că se va juca cu ea după ce termină de citit câteva pagini din cartea lui. Felix, ca un cameleon, ia aspect de cititor cu o cărticică în mână, precum Horica. Iar Kiti, Kiti îl ascultă pe Horica şi îi răspunde înţelegătoare cu cel mai gingaş, clar şi mai frumos “DA” pe care a fost vreodată în stare să-l spună. Să nu credeţi că exagerez, copiii se mai miră încă de ce a ieşit din guriţa ei zgârcită cu vorbele!

Zi cu soare

by maria, Posted on

Am intrat într-un magazin cu obiecte legate de instalaţiile unei case. Un fel de “women’s secret” bărbătesc. De aceea, când am deschis uşa grea de la intrare şi am păşit în sala-hala rece şi întunecată, am fost izbită de mai multe priviri iscoditoare şi interesate. În plus, am avut şi o parte dintre copii cu mine, o altă specie ciudată intr-un astfel de loc, noroc că, deşi copii, reprezentau totuşi partea masculină, mulţumesc, dragilor, pentru că mi-aţi fost amortizoare! Am reuşit cu relativă uşurinţă să achiziţionez o listă de produse, este uimitor cum poţi să înveţi anumite lucruri complet necunoscute şi pe care nu ţi-ai imaginat vreodată că ai putea măcar să le auzi. Băieţii nu s-au plictisit, o dată, pentru că ei nu se pot (încă) plictisi, iar apoi, pentru că, băieţi fiind, au o atracţie şi un interes naturale pentru şuruburi, coturi şi robineţi. Horica a urcat şi a coborât treptele ce duceau la un etaj neexplorat de niciunul dintre noi de câteva ori bune, iar Felix l-a urmat îndeaproape. Au lansat avioane din hârtiile colorate, ce făceau reclamă magazinului, de la etaj şi până jos, s-au urmărit printre centrale şi radiatoare cu un pistol de apă. Eu am ridicat o dată- de două, maxim de trei ori vocea la Felix, ca să-i întrerup bălăceala degetelor în apa potabilă de la dozator. La casierie am aşteptat să achit şi să primesc factura pentru ceea ce am cumpărat, compătimind-o în sinea mea pe fata pierdută într-o lume de şuruburi şi am ascultat povestea lui Felix care zicea vitejeşte cum s-a întâlnit el deunăzi cu doi T. rex-i pentru a căror captură s-a înarmat de fapt cu pistolul verde de apă şi cum s-au împrietenit ei în cele din urmă şi au dansat Moonwalker pe muzica lui Michael “Jasken”. Legătură dintre Felix şi cei doi T. recsi s-a dovedit a fi una de genul love-hate întrucât, deşi bucuroşi să danseze împreună, la întrebarea mea ce vrea să-i fac de mâncare pentru mâine, Felix a spus mazăre cu piept de T. rex. Aşa am să fac, dar în cazul în care nu găsesc piept de T. rex, voi cumpăra piept de pui.

Kiti a mers pentru prima dată la şcoală. Se pare că şcoala nu este destul de “specială” pentru Kiti. În sensul că nefiind sedată, ca alţi copii de pe-acolo, Kiti nu stă o oră întreagă în băncuţă ei. Ea are nevoie de mişcare, motiv pentru care de mâine va sta doar două ore. Măcar la început. Apoi mai vedem. Ştiam, dar acum m-am convins: nu poţi să pui toţi copiii cu probleme la un loc. Şi ei sunt diferiţi, iar problemele pe care le au îi diferenţiază şi mai tare. Măcar sunt doar 5 copii în clasa lui Kiti si merge mereu însoţită.

Horica a venit de la şcoală şi îşi face temele conştiincios. Kiti este obosită, ar vrea să adoarmă, dar nu o las, iar Felix stă “liniştit în coteţul său” sau “în locul ăsta frumos pe care l-am găsit io”, adică sub masă. Eu scriu cu senzaţia că am un balon umflat în stomac şi cu gândul la un ceai călduţ pe care o să mi-l fac imediat ce spăl şi culc copiii. Adică în 3 minute!

Drumuri

by maria, Posted on

Astăzi nu mi-a mai plăcut în Bucureşti! Am căutat librăriile de pe Magheru, dar ca să ajung acolo am avut de trecut munţii. De data asta greul şi urâtul mi-au apărut sub forma deja faimoaselor maşini parcate până-n ziduri astfel încât doar de te-ai strecura cu trup firav ai încăpea pe trotuarul minuscul; apoi de sub piatra scoasă din drum şi din gropile cu traiectorii neaşteptate ale străduţelor odată elegante praful ancestral cu miros dezgustător de urină aproape te cuprinde de nu găseşti grabnic calea spre vreo piaţetă.

Având de parcurs mai multe sute de metri pe jos sunt nevoită să îmi duc puiuţul în cărucior, de nu, voi fi cu siguranţă obligată să îl car la un moment dat. Ceea ce e exclus acum şi aici. În atari condiţii căruciorul meu lăudat îmi este deopotrivă prieten şi povară.

Mi-ar plăcea să nu mai circule nici picior de maşină prin centrul bietului Bucureşti. Oricum sens nu are să o facă. Distanţele sunt mici, ele se pot parcurge cu uşurinţă altfel decât cu maşina dar ştiu că lucrurile nu sunt aşa de simple. Cert este că nu este deloc prietenos cu pietonii, nici măcar acum, de ziua lui. Astăzi nu mi-a plăcut în Bucureşti!

Nimicuri zilnice sau cum ne adaptăm noului ritm

by maria, Posted on

A început şcoala, am intrat în alertă, însă constat, deşi numai după câteva zile, că nu e chiar atât de rău pentru mine, dar nici pentru Horica să aibă şcoală dupăamiaza. Orele încep la 12, într-o zi chiar la 11 şi nu se termină mai târziu de 5 decât într-o singură zi (la 6) astfel că nu este compromisă, aşa cum mă aşteptam, întreaga zi. Dimineţile suntem la “tenisul lui Hoica”, în parcul “nostru” familiar, deci prietenos şi nu e nimic mai îmbucurător decât să-ţi începi ziua în oraşul ăsta poluat şi încărcat de zgomot cu mişcare în natură. Iar dacă dimineţile de septembrie sunt la fel de senine şi blânde ca cele ale săptămânii în curs, atunci garantat este asigurată doza necesară de energie pentru o zi bună.

Dacă voi reciti cele de mai sus mă voi minuna cum am putut să scriu chiar eu aşa ceva. Asta întrucât nu aş fi crezut să pot să regăsesc natura în centrul oraşului. Probabil că depinde şi de cum vrei să trăieşti şi de cât de mult efort vrei să depui ca să te simţi cât de cât bine.

Clasa a cincea continuă să fie “extraordinară” pentru Horica ceea ce nu poate decât să mă bucure. Asta pe lângă faptul că profesoara de muzică s-a autodeclarat “cea mai rea” profesoară din şcoală şi i-a ameninţat pe copii încă de la prima întâlnire cu note de unu sau doi. I-a mai întrebat pe copii dacă ştiu şi alte arte în afară de muzică, iar Horia, foarte comunicativ, a răspuns “artele marţiale”. Fiind aşa cum se doreşte a fi, cea mai rea profesoară din şcoală, doamna de muzică l-a apostrofat pe Horica pentru “gafa” impardonabilă, lăsându-l ironic şi arogant pe copil în neştiinţă, acesta întrebându-se în van “atunci de ce se numesc arte?”. În rest, cartea de istorie este aproape dată gata, ah, de-aş fi fost şi eu aşa, nu mai pătimeam la orele de istorie, la fel şi geografia. Iar sandwichurile de la Snack attackul de lângă şcoală sunt delicioase.

Kiti începe şcoala abia de luni şi nu este nerăbdătoare sau nu pot eu să identific vreo emoţie în sensul ăsta. În schimb de dimineaţă am asistat în premieră cu toţii, chiar şi tati, la o demonstraţie de raţionalitate, agilitate şi îndemânare din partea lui Kiti care, murdărindu-se pe mâini cu gem, s-a îndreptat rapid spre sulul de şerveţele, l-a rulat, eliberându-şi două şerveţele, pe care le-a rupt şi s-a şters cu ele pe mâini de gem. Asta din partea lui Kiti, fetiţa care aşteaptă leneşă şi pasivă să i se rezolve toate problemele. Acum se odihneşte puţin în camera lui Horica unde se joacă şi Felix în aşteptarea mesei de prânz.

Care Felix a fost foarte nemulţumit de mine, văzându-mă că pun în oala de pe foc apa fiartă cu fierbătorul cu care fac ceai de obicei, asta pentru că “mie nu-mi piace supica fierbinte, de ce o faci aşa?”. Adevărul că logica lui îmi place şi mie, nici eu nu mă înnebunesc după supici fierbinţi de pe foc, dar alt fel nu cunosc şi nu că aş evita să ard gazul de pomană la propriu (pentru ca oricum în schimb ard curentul), dar nu vreau să ard gazul de pomană la figurat, întrucât prefer să ies cât mai repede din bucătărie pentru că am şi nişte facturi de plătit. Ah, mi-am amintit, mai trebuie să îmi plătesc o datorie pe care am făcut-o întrucât am ratat o întâlnire unde nu am ajuns nu pentru că aş fi întârziat (asta eu nu o fac decât foarte foarte rar şi întârzierea nu ţine de mine) ci pentru că am crezut că e marţi dar era miercuri. Motiv pentru care îmi cer scuze şi public faţă de cei care m-au aşteptat în zadar şi promit să-mi găsesc cât mai curând agendă pe noul an şcolar ca să-mi completeze memoria îngustată şi nerevizuita de ceva vreme.

Schimbare

by maria, Posted on

Am o oboseală în mine! Nu-mi place să dorm dupăamiaza. Nu că mi-aş permite, nu, asta nu, cel puţin nu când Horica învaţă dupămasa. De fapt, e impropriu zis după masă, întrucât copilul ăsta n-ar putea înghiţi o masă de prânz înainte de ora amiezii. Astfel că pleacă la şcoală nemâncat, are totuşi un sandwich şi o sana în ghiozdan, pe care sper să le dea gata.

Deci, simţind aşa o oboseală mare, încerc să mă eliberez de ea, întinzându-mă pe canapeaua roşie. Felix e pe trambulina de lângă canapea. Mănâncă un măr şi ţopăie: sus-jos, sus-jos. Kiti are liber, se învârte ca leul în cuşcă. Vine lângă mine şi se aşază (se trânteşte pe mine, dar toată lumea îi ştie salturile, chiar şi muşchii picioarelor mele care se contractă defensiv în aşteptarea celor peste treizeci de kilograme în cădere). Vine lângă mine ca un căţeluş (comparaţiile cu diverse animale îmi vin acum, după citirea impreuna cu cei doi copii a câtorva fabule) şi apropo de căţeluş, astăzi, pregătindu-ne să intrăm într-un magazin, Felix a vazut un câine desenat pe uşă, tăiat cu o linie roşie. A intreabat cine l-a mâzgălit şi i-am spus, bieţii câini nu sunt primiţi în magazin; da, da, ştiu, nu plânge, doar fii atent si nu lătra şi totul va fi ok!

Iar am fugă de idei, parcă eram obosită, nu-i aşa? Da, şi de oboseală parcă mă întinsesem pe canapeaua roşie să mă relaxez un pic. Şi parcă mă invadaseră copiii pe canapeaua roşie. Profit de invazia asta si il apuc pe Felix de o coapsă cu mâna stângă, între timp nu mai ţopăie, doar sta pe trambulină, uşor, să nu îl gâdil, nu pot să-i ţin acum isonul într-o partidă de gâdileală. Cu mâna dreaptă îi prind mâna lui Kiti ajunsă de acum deasupra mea. Şi…închid ochii. Ah, ce relaxare! Completă, fără compromisuri! Pe canapeaua roşie şi în nădejdea mâinilor pe post de organe inteligente elimin oboseală după oboseală cu fiecare secundă. Şi nu că oboseala ar fi puţină, dar secundele sunt lungi, pentru că nu-mi trebuie decât câteva ca să mă revigorez. Imi amintesc cum dormea Kiti de prânz, tot pe canapeaua roşie, acoperită aproape în întregime de corpul meu, înfăşurată cu braţele mele, când era un bebeluş sau chiar un pic mai mare. Mă uit acum la ea, este aproape o domnişoară!

Kiti începe şcoala. Haios e că începe direct cu clasa a doua. Criteriul-aspect fizic a fost determinant. Am sărit cu ocazia asta peste emoţiile primei zile de şcoală în clasa întâi. Horica a început ciclul gimnazial, programul lui s-a întors invers. Profesorii de până acum sunt “faini” şi doamna diriginta este foarte bună (nici nu mă aşteptam la altceva, doar predă istoria).
Felix? Felix nu a început “gădăniţa”. A fost la un moment dat interesat de acest subiect, dar apoi, aflând că mami lui nu merge la grădiniţă, a refuzat. Am acceptat refuzul, nici la grădiniţă nu cred să se accepte câini. Deocamdată.

Titlu plagiat: operaţiunea monstrul

by maria, Posted on

Nici bine nu pornim de dimineaţă de acasă în formaţie incompletă, că unii dintre noi lucrează pe model japonez-vacanţe scurte şi rare, (acum deschid o paranteză în paranteză şi îmi permit o pauză de râs determinată de întrebarea lui Felix “mami, tu faci ouă?”, întrebare sigur în legătură cu dialogul pe care l-am avut împreună ieri pe tema mamifere/păsări, inchid paranteza din paranteză), deci, abia porniţi la drumuri administrative, eu cu băieţii mei, primim un apel telefonic. Fiind la volan, încalc regula şi primesc apelul, mai ales că bulevardul Mihai Bravu, pe care mă aflu, îmi permite să o fac. N-au trecut mai mult de zece minute de când am îmbrăţişat-o pe Kiti de plecare şi văd că cea care mă sună este L, profesoara fetiţei, apoi aud la telefon o voce disperată, ce imi aduce fiori reci pe spinare. Intreb dacă s-a întâmplat ceva.

“Are Kiti o jucărie-insectă mare? E o insectă uriaşă aici!!! Are o jucărie-insectă?” şi vocea ei sună a teamă, scârbă, neputinţă.

“Ce spui? Are mai multe insecte pe-acolo!” încerc să o calmez de la distanţă.

“E mare şi merge. Are o jucărie-insectă?”, repetă L automatic.

“Dacă merge, nu cred că e jucărie” îi spun amuzată, deja imaginându-mi o lăcustă mai măricică, n-ar fi prima oară când as găsi aşa ceva în casă.

“Ah, a intrat sub biblioteca roşie, aştept să i se termine bateria!” şi replica asta îmi transformă zâmbetul de dinainte în hohote de râs.

În acelaşi timp, Horica din spate devine mai mult decât interesat de subiect şi îmi răcneşte la ureche neîncetat “spune-i să nu-i facă nimic, spune-i să o prindă, spune-i să izoleze zona” astfel că mă văd nevoită, pentru siguranţa traficului rutier, să răcnesc la rândul meu in masina, sa cer “LINISTEEEE!”. Obţin pe jumătate ceea ce voiesc cu răgetul meu (iată un argument pro al faptului că mami nu face ouă ca o pasăre, ci rage ca un mamifer) şi continui să o liniştesc pe L, sugerându-i să acopere insecta uriaşă şi nepoftită cu găleata din baie.

“Eu nu mai fac lecţii în cameră la Kiti”, zice ea, “mergem în camera de zi, mi-e tare frică”.

“Bine, aşa să faceţi şi, dacă ai de luat ceva din cameră, apără-te cu Kiti pe post de scut când deschizi uşa”, glumesc cu ea. “Apropo, Kiti a văzut-o?”

“Cred că da, dar a intrat imediat sub bibliotecă şi poate doar a zărit-o!” zice L şi mi-o şi imaginez pe Kiti uitându-se blazată şi uşor amuzată, dar nicidecum speriată, la mica-marea creatură cum îşi caută ea repede adăpost sub rafturile cu jucării.

Horica uită între timp de dorinţa mea de a scădea din decibeli şi revine cu gura mare cu idei de supravieţuire: “L, du-te în camera mea, şi ia de pe dulap scutul şi sabia mea de lemn, pune-ţi casca medievală pe cap şi luptă-te cu insecta. Dar n-o omorî, doar neutralizeaz-o! Ai grijă să nu fie un centiped uriaş veninos că ăsta poate trăi în casele călduroase din Europa sudică şi estică şi te poate capsa! Câte picioare are?”

“Nu ştiu, n-o mai văd, dar cred că are patru picioare!”, L, tot cu vocea tremurândă iar informaţia asta sau poate vocea fetei sau probabil ambele ne fac să râdem din nou în maşină. “Mi-a spus mie Felix acum două zile:L, uite o insectă mare aici!” continuă ea.

“Ai văzut o insectă uriaşă, Felix?” îl implic şi pe mezin în grozăvie, bună idee căci pare nedumerit şi stă prea tăcut ca să zic că e în apele lui.

“Daaaa, am văzut o insectă maaaie în cameia lui Kiti şi avea nişte gheare imense!” se lasă Felix implicat răspunzând cu o voce îngroşată dinadins pentru gravitatea momentului şi, păcat că nu-l pot vedea, imaginându-mi ochii lui frumoşi şi mari măriţi încă pe-atâta.

“E clar, e un monstru acolo!” decid eu, în glumă desigur şi închid.

După un timp ajungem şi noi acasă, bine-nteles că fugim direct în camera lui Kiti, să vedem insecta gigantică, aşa cum ajunsese deja de atâta aşteptare şi curiozitate in minţile noastre. L a fost o eroină. A capturat-o exact aşa cum şi-a dorit Horia să o facă. În siguranţă, captivă sub găleata de la baie. Când ridicăm găleata o vedem. Nu este o lăcustă uriaşă, dupa cum ne-am aşteptat. Este tot uriaşă, dar este o coropişniţă. E ca o furnică maro uriaşă, are pe puţin 7 cm, două antene lungi şi doi cleşti ca scissor man. Picioare? Nu-mi dau seama câte are pentru că nu am loc de Horia şi Felix, bucuroşi de noul lor pet. Cu ajutorul unei coli de hârtie o ridică de pe podea şi o transferă într-o cană pe care o acoperă cu o altă coală de hârtie perforată cu mai multe găurele pentru a-i asigura insectei oxigenul necesar supravieţuirii. Acum sunt înconjuraţi de câteva cărţi despre insecte, caută, vor sa afle ce mănâncă, pentru a-i pregăti meniul.

Aaaaa, nu inainte de a lipi pe usa camerei sale o alta coala de hartie pe care sta scris asa: “RESTRICTED AREA. DO NOT ENTER!!!!! Run for your life! Wanna be eaten? Cold embrio storage. HEAR ME???”
V-am mai spus pe-aici ca e un biolog in devenire!

Prinţesa şi oglinda

by maria, Posted on


A fost odată ca niciodată o prinţesă frumoasă şi bună (ca orice prinţesă de altfel). Dar ea nu ştia că este frumoasă, deşi toţi îi spuneau asta din când în când. Ba chiar era aproape speriată de imaginea ei din oglindă, de aceea evita să se privească atunci când întâlnea vreo oglindă. Totuşi, dacă o urmăreai pe ascuns cu mare atenţie, observai că uneori aruncă câte o privire scurtă fetei de dincolo de perete. “Oare cine eşti tu şi ce vrei de la mine?” părea că o întreabă temătoare fetiţa cealaltă. Era un fel de Cenuşăreasă căci n-avea nevoie de oglindă să se admire. Şi tot ca în Cenuşăreasa, s-a găsit şi în povestea asta o zână bună care cu bagheta magică (ei, poate magică e e o exagerare) a transformat rochiţa prinţesei într-una de basm. Îmbrăcată cu rochiţa cea nouă, prinţesa a devenit deodată atentă. Ochii au început să strălucească la fel ca rochiţa, degetele subţiri au mângâiat pietrele preţioase cusute pe rochie, guriţa s-a dezlănţuit într-un hohot de bucurie. Prinţesa a plecat urechea la exclamaţiile supuşilor “sunteţi nespus de frumoasă”, “străluciţi ca o stea” şi, fericită, a fugit spre sala oglinzilor. Timidă, prinţesa a ridicat privirea spre peretele cu oglinzi. Apoi i-a zâmbit fetiţei din oglindă. Iar pentru că aceasta i-a întors zâmbetul perfect, prinţesa a îmbrăţişat-o cu drag. Şi a început să dănţuiască bucuroasă, cât se poate nedezlipindu-şi privirea de imaginea din oglindă, până în zori. Şi de atunci, prinţesa nu s-a mai uitat niciodată ruşinată în oglindă, ea trăieşte fericită şi este la fel de frumoasă şi bună şi în ziua de azi.

În rolurile principale:

Kiti, în rolul prinţesei;
Luminitza, în rolul zânei celei bune;
dormitorul, in rolul salii oglinzilor si
mami, în rolul povestitorului, ocazie de care profit pentru a îi mulţumi cu drag mai noii mele prietene, zâna cea bună, pentru gândul ei bun pentru Kiti, fetiţa pe care (încă) nu a cunoscut-o, dar pe care şi-a imaginat-o ca pe o prinţesă frumoasă din poveste.

Ritualul de noapte. Felix.

by maria, Posted on

“E noapte, mami?” întreabă aproape cântând Felix în timp ce vine la prima strigare spre dormitor. La ora opt, aproape că mai vezi încă soarele pe cer dacă te ridici bine pe vârfuri, aşa că îi explic că e doar seară dar că până terminăm pregătirile de culcare se lasă şi noaptea. E mulţumit, vorbăreţul se dezbrăca parţial, i-am arătat de câteva ori cum e cu descheiatul nasturilor, însă această operaţiune rămâne încă un mister pentru Felix, de aceea am şi eu partea mea în dezbrăcare. Rememorăm momentele şi cauzele fiecărui semn de pe corp, le căutăm şi le facem apelul: “mai am buba de la deget, mami?”, întreabă băiatul şi eu mă gândesc ce bine că întrebarea lui n-are decât 7 cuvinte, fiindcă, la cât de suprapuse ca tonalitate sunt, într-o clipă i se poate rupe vocea. Ceva de genul:
……………………………………….mami?”
…………………………….deget,
………………………….la
……………………..de
…………….buba
……….am
“Mai
Apoi, fiindcă face parte din ritual, se cântăreşte, primeşte mândru felicitările mele pentru că a depăşit cu o linie-două 15 kg şi fuge în baie să-şi primească duşul multifuncţional (relaxare, joacă, curăţire, nu în ultimul rând, etc).
Nu înainte de spălarea dinţilor, pe care o fac eu pentru el întrucât apariţia vreunei carii mă îndeamnă la prudenţă. Şi, din păcate, nu e prea încântat de acţiunea asta, îl “doare pasta de dinţi, mami!”, de data asta pe acelaşi ton :).

***

În pătuţul său, primit de la Kiti, care l-a primit de la Horia şi care l-a primit de la un alt copil de pe undeva, din Germania, deci un fel de pătuţ-fourth hand, mai corect însă pat, întrucât dimensiunile sale de 140/70 îl recomandă ca pat mai degrabă decât pătuţ, stă Felix îmbrăcat în pijamaua lui “de domn” cum ne place nouă să îi spunem pijamalei din tercot în carouri, cu cămaşă şi pantaloni, deci stă Felix înconjurat de Spot, Pepi, Muuu, broscuţa fără nume, soricelul alb, elefantul albastru şi Tigerii, gata să adoarmă cu nelipsitul “noapte bună” pe buze, dar şi cu o ultimă întrebare pe ziua ce e pe terminate, întrebare din seria “de unde ai capul ăsta drăguţ, mami?”, întrebare care de obicei nu mai aşteaptă un răspuns, întrucât moş Ene a trecut deja pe la genele lui Felix încă de dinainte de a se încheia sau, din contră, întrebare care vrea un răspuns amplu şi fascinant ca o poveste frumoasă într-un vis de băieţel.

Nota: floricica din gura lui Felix nu mai exista intre timp. De fapt mai exista, insa, cu parere de rau, ne-am luat adio de la ea!

Seară in familie

by maria, Posted on


În cortul montat aproape de pădurice şi de malul lacului stau cei trei copii, iar părinţii îi privesc dintr-o relativă depărtare. Pare că ar fi într-o expediţie de urmărire şi cercetare a animalelor de pe Animal planet. E linişte deplină, chiar şi Kiti îşi măsoară cu grijă şi cu interes respiraţia, se aud totuşi nişte şoapte din când în când. Este noapte cu stele şi lună pe cer.
“Hei, ce faceţi acolo?”. Întrebarea mea primeşte un răspuns abrupt,”şşşt, ne ascundem de turma de dinozauri!”. Aha, se joacă de-a urmărirea. Ei sunt urmăriţii, urmăritorii sunt imaginari. Oare îi vede şi Kiti?

Deodată începe agitaţia. Cortul se leagănă dintr-o parte într-alta şi inerţia mişcării lui îi aruncă afară pe copiii din el. Sunt atacaţi şi conducătorul de grup hotărăşte retragerea. Horia, cu cele necesare expediţiei pe spate, într-un rucsac, porneşte în fugă aranjând coloana de fugari în ordine descrescătoare.

Imaginea copiilor fugind vreo 200 de m în şir perfect, fără ruperi de ritm este acaparatoare pentru noi, părinţii copiilor. În special datorită lui Kiti care trăieşte jocul în acord cu fraţii săi. Şi datorită stilului în care ea aleargă după Horică, aruncând ritmic câte o privire în urmă pentru a se asigura că Felix e în coloană. Kiti aleargă cu viteză destul de mare, însă mişcările membrelor ei sunt uşor excentrice. În fugă, picioarele sunt aruncate spre exterior pas cu pas şi gambele nu sunt flectate suficient pe coapse astfel că arată ca o raţă în grabă mare. Braţele fac mişcări de înot în aer, iar mâinile le ţine cu palmele deschise şi degetele răsfirate, în contrast puternic cu membrele unui atlet în alergare. Dar aleargă şi o face cu viteză.

Ajung neprinşi înapoi la bază, în cort. Reintră unul după altul, aşa cum au şi ieşit, cu mişcări scurte şi sigure ca într-un desen animat (doar fundul lui Kiti mai are nevoie de o a doua mişcare ca să dispară din vedere) în cort unde răsuflă uşuraţi.

Jocul s-a terminat, copiii împart cu noi două pizza, Margherita şi vegetariană. A doua se termină mai repede, dar Felix mai vrea o bucată. Îi ofer din bucăţile pline de sos de roşii rămase pentru Horia (băiatul care mănâncă greu) dar sunt refuzată cu o mimică dezgustată şi cu observaţia că lui nu-i place pizza plină de sânge. Aşteptăm ca Horică să-şi mestece şi să-şi înghită ultimele bucăţele şi plecăm acasă.

Şi încă un profesor pentru Kiti

by maria, Posted on

Din dreapta şi de deasupra lui Kiti (graţie scaunului său de masă înalt), Felix o atenţionează pe vecina lui de masă, imitându-mă: “mănâncă cu furculiţa, Kiti, nu cu mânuţa!”. Kiti, fată bună şi înţelegătoare, apucă furculiţa cu mâna dreaptă şi o încarcă cu paste, aşa cum i-a indicat Felix. Mulţumit şi sfătos ca un bătrânel, Felix zice cu un glas suav şi plin de iubire: “bravo, drăguţa mea Kiti, ai învăţat şi tu ce trebuie să faci!”

Alte frânturi de zi

by maria, Posted on

I-am spus, nu te juca la uşa de la balcon, pentru că poţi să-ţi prinzi mâna acolo, iar el şi-a întins buza inferioară spre exterior de parcă ar fi fost cozorocul unei şepci întoarsă cu capul în jos, pusă pe gât şi nu pe cap şi m-a privit suspicios, oare s-a supărat sau nu s-a supărat, întrebându-mă, mami, m-ai certat? I-am răspuns, cum aşa, iubitule, cum să te cert, te-am avertizat doar din grijă să nu te răneşti, dragul meu şi buza inferioară a început să îşi reducă din dimensiunile anterioare, de criză, nu până la cele minime, dar pe-acolo.

Am lucrat la început cu ea mult, i-am fost mamo-profesoară şi cred că această meserie o poate egala pe cea de profesoară contrar părerii general acceptate că părinţii nu pot fi profesorii copiilor lor. Era mică, zâmbăreaţă, senină. Acum este mare, mai serioasă, mai gravă. Şi nu îmi mai este elevă de când am demisionat din meseria de mamo-profesoară. Sunt doar mama ei. Mi-a rămas însă reflexul dobândit pe când era mică, zâmbăreaţă şi senină. E eleva mea din când în când şi atunci îmi arată că sunt favorita ei. Ca astăzi, când m-a complimentat cu răspunsurile ei atât de curate şi naturale.

Şi-a amintit că începe şcoala în curând şi nu poate să închidă sertarelul ăsta liniştit până nu află cum facem în prima zi de şcoală, eu trec într-a cincea, voi învăţa dupăamiază, nu-mi cunosc profesorii, ce facem? Căutăm pe internet, sugerez eu,, ignorând tot trecutul meu cu site-ul şcolii, pe care l-am accesat cu diferite ocazii, sperând să obţin informaţii relevante şi pe care l-am închis tot cu atâtea ocazii cu mâna goală de informaţii, parcă sperând într-o renaştere. N-am aflat cum se face atunci când treci într-a cincea în prima zi de şcoală, dar am aflat că ministra bla bla a vizitat şcoala noastră şi că noi toţi suntem nespus de bucuroşi şi onoraţi pentru asta.

Sunt în bucătărie şi simt o relaxare nemaipomenită pentru că am găsit soluţia pentru masa de prânz a copiilor. Strig un la masă şi aştept să apară rând pe rând copiii, ceea ce ei şi fac într-o ordine neobişnuită, numărul unu Felix, numărul doi Horia şi…unde-i Kiti, ea care avea mereu numărul unu pe tricoul de masă, păi a adormit, zice Horia. Sugerez, du-te şi trezeşte-o, şi Horica mă ascultă, soptindu-i la obloanele închise cuvântul magic de start, masă, şi masă devine foc de armă pentru Kiti care sare dintr- odată în picioare, dărâmându-l pe Horia şi călcându-l ca să îşi recucerească tricoul cu numărul unu. Îl ia astăzi pe numărul doi, fiindcă Felix nu mai poate fi dezbrăcat de cel cucerit, aşa-i cinstit. Horica vine şi el, târându-se rănit şi artistic cu tricoul lui cu numărul trei întipărit deja pe pieptul său.

De ce, de ce, de ce?

by maria, Posted on

E perioada de ce. De ce cânţi? De ce e noapte? De ce ai mâini? De ce peştii nu ies din apă? De ce, de ce?

De obicei fiecare întrebare de ce de mai sus este doar startul unei avalanşe de alte de ce-uri, legate strâns de prima, cea declanşatoare. Şi precum avalanşa se epuizează dramatic întotdeauna, nici avalanşa de întrebări de ce nu se termină decât printr-un colaps. Al respondentului, că s-a încumetat! El, Felix, îşi ia energia din întrebarea anterioară, este un perpetuum mobile. Tu, că eşti om bun şi îţi chiar place jocul ăsta (atâta timp cât nu se lungeşte prea mult, iată un deziderat imposibil), începi plin de resurse şi sfârşeşti stors de vlagă. Sau nu.

Într-o explozie de agresivitate doar declarativă, din fericire, Felix zice: “Hoia, veau să bat oameni în cap(!?!)!”

“Dar de ce vrei să faci asta?”, cu faţa exprimând nişte semne de întrebare, Horia îngrijorat.

“Pentu că veau afa eu!”

“Păi dacă faci asta, mergi la închisoare, la răcoare!”, cu un discret zâmbet maliţios, Horia.

“De ce meg la inchisoaie?”

“Pentru că ai încălcat legea!”

“De ce am încălcat legea? Ce e legea?”

“Legea este o ordine care se hotărăşte în guvern.”

“Ce e guveni?”

“Guvern, nu guveni! Guvernul este casa aia mare şi înaltă din piaţa Victoriei cu steagul României deasupra.”

Felix micşorează ochii, încruntă fruntea, strânge buzele, a neînţelegere.

“Hai, că ştii clădirea aia mare…”

“Guveni, guveni”, şopteşte el, căutând într-o arhivă nevăzută, “aaaaa, da, da, da, ciu, ciu, siguu că ciu, guveni!”, bucuros de descoperire.

“Uf!”, oftează eliberat Horia.

“De ce uf?”

……………………………………………………………………………………………………………………….

Copilul tău

by maria, Posted on

…”ce şanse are?”

Greu de răspuns şi dificultatea constă în găsirea unui răspuns cât mai politicos posibil.

Păi, să văd, ce-aş putea spune:

80%. Hmmm, pare un procent cam mărişor. Când ajungi la 80 de procente eşti foarte aproape de maximum, deci cu o ultima fortare mai sari 20 de sutimi şi ajungi la miracol. Greu de crezut, imposibil de imaginat.

Să scornesti un 50%? Ai putea şi asta, dar, iară, jumătate poate fi uneori mult, alteori puţin, practic, nu spui nimic. Iată o variantă bună de răspuns, îţi laşi interlocutorul fericit, ia ce vrea.

Dacă emiţi un 20-30% arunci asupra ta un văl morbid, nimeni nu vrea să afle că stă destul de des în preajma ta, un loser cu şanse minime de succes.

Apoi, “ce şanse are?” mai poate primi un răspuns politic, se poartă, e bine, atent, empatic şi reconfortant pentru întrebător să laşi norocul pe braţele solide, inaccesibile ale ştiinţei: ei, nu se ştie niciodată ce îţi poate aduce viitorul, ştiinţa evoluează, dacă se descoperă un medicament miraculos sau o metodă de tratament asemenea?

Nu vreau să fiu prea critică cu persoanele care îmi pun astfel de întrebări. Credeţi-mă pe cuvânt, le înţeleg ignoranţa şi chiar apreciez, când e cazul, motivul pentru care pun întrebarea. Dar, să zicem că persoana despre a cărei şanse te interesezi este un sportiv în faţa competiţiei vieţii sale (şi nu este afectată de vreo boală grea pentru a păstra mediul aseptic si fericit, in definitiv chiar nu e cazul de altceva). Se întâlneşte în marea finală cu adversarul său de-o viaţă, rivalul său. Ei bine, pentru a îi calcula şansele de a câştiga sportivului nostru vom pune cap la cap toate întâlnirile precedente dintre cei doi şi vom obţine un procent. Iată, băiatul nostru cel sportiv a câştigat de două ori din zece întâlniri. El va avea 20% şanse să câştige de data asta. Cam puţine şanse, nu-i aşa? Dar, poate el să câştige? Da, categoric!
Cu alte cuvinte, şansele sunt pentru statistică, reuşita este individuală, unică si poate impredictibilă şi nu ţine întotdeauna cont de calculele ştiinţifice.

Ei bine, Kiti are autism. Vreţi să ştiţi ce şanse are?

În afara faptului că nişte persoane inimoase o ajută zi de zi să înţeleagă lumea asta perverită (vă daţi seama ce muncă de Sisif?), Kiti are o şansă enormă din punctul nostru de vedere, al parintilor ei care o iubesc mai mult decât şansa asta, aceea de a creşte într-o familie mare şi iubitoare care nu are nevoie să îi calculeze absolut nici o şansă pentru a trăi bucuroasă cât de bine ştie si poate ea să o facă.

Am răspuns suficient de clar?

Vacanţa noastră la mare: prima săptămână

by maria, Posted on

Acasă, din nou acasă, ajungem după două săptămâni. Mulţi kilometri pe şosele cu maşina am parcurs, aşa cum ne place nouă. Anul ăsta maşina a fost condusă de tati în ritmurile fermecătoare şi atât de diferite ale lui Bob Dylan. Daţi clic aici de vreţi să faceţi ce îl îndemna Felix mereu pe Horică să facă la fiecare prime acorduri de melodie: “Hoia, dă din cap!”. Sau daţi clic aici de vreţi să plângeţi de atâta frumuseţe. Sau aici pentru un electric blues celebru.

Scuze, n-am putut să trec peste, doar muzica asta a făcut parte din vacanţa noastră.

Am revăzut Marea Neagră bucuroşi, unii dintre noi. Am făcut cunoştinţă cu ea timizi, alţii dintre noi:


Am regăsit bucuria dimineţilor devreme la malul mării şi ne-am reamintit de faţa prietenoasă a soarelui:

Am jucat şi ne-am jucat pe terenul de tenis, de data asta un teren alintat de briza mării. Kiti aproape că s-a identificat cu terenul:

Iar Horică ne-a zâmbit (şi) de la înălţime:

Am scris aici despre puterea mării asupra lui Kiti. Aici, scrutând apele jucăuşe:

Obosiţi, relaxaţi, într-o poziţie care mă topeşte de emoţie:

Mai ales când soricelul este satelitul fraţilor săi:

Apoi am găsit o dupăamiază pentru plimbare în grădina botanică şi prin castelul Reginei Maria de la Balcic. E un loc frumos, plin de delicateţe:


Şi un loc întins, chiar şi Felix a remarcat în faţa acestui vas de înălţimea unui băieţel: “ce balcică imensă!”:


Şi ca să nu-mi pară incompletă vacanţa de la mare, am dat o fugă şi la Varna, pentru o seară târzie de jazz, în curtea muzeului de arheologie. Cu copiii, binenteles:

Intens

by maria, Posted on

Cu greutatea corpului susţinută de colacul galben, special conceput pentru primele lecţii de înot ale copilului mai mare, şi cu picioarele împingând forţa apei dezordonat şi neîndemânatic, Kiti pluteşte în apa agitată a mării agăţată cu mâinile de mâinile tatălui ei. E atât de impresionată de imensitatea mării încât se manifestă zgomotos şi exuberant. Vocea ei concurează cu melodia mării şi deşi e pe alt ton se acordează destul de bine împreună. Fondul muzical permanent al mării acceptă solourile lui Kiti. Poate nu se întâmplă la fel şi cu unii oameni din jur. Dar asta nu mă interesează acum. Pentru că mă bucur pentru bucuria ei pe care o înţeleg destul de bine.

Lasă-ţi privirea să plutească odată cu apa mişcătoare. Urmăreşte valul ajuns la ţărm şi reîntoarcerea la mama lui. Du-ţi privirea paralel cu vârful valului şi observă cum malul începe să-ţi fugă cu frică parcă de sub picioare. Eliberează-te de celelalte senzaţii şi pregăteşte-te să cazi în braţele mării.

În mâinile lui tati, Kiti, lebăda galbenă, dansează un vals în doi paşi: unul înainte spre braţele lui tati, altul înapoi până la extensia completă a braţelor unite. Şi iar, şi iar. Apa unduitoare îi loveşte ritmic feţişoara zâmbitoare. Tati chiar se miră, uite că nu înghite apă, ştie să-şi limiteze unele porniri. Totuşi bucuria îmbătătoare a contactului cu apa mării începe să arate straniu. Ochii îşi pierd privirea, trupul îşi anulează vigoarea. Lui tati îi îngheaţă la 24 de grade picioarele pentru un moment dar profită supravieţuitor de palma rece a gheţii şi o apucă pe Kiti hotărât de fustiţa galbenă şi o trage la mal. Aici încearcă să o trezească la realitate aducând-o la propriu cu picioarele pe pământ. Dar aşa cum nu poţi cere unui fir de ată să stea singur în picioare pe masă, la fel de improbabil este şi ca Kiti să o poată face. Kiti îi alunecă din braţe, atât de moale e. Tati o ia pe sus şi o aduce la “bază” urlând disperat numele meu.

Pe şezlong îi măsor pulsul, îi pun repede nişte întrebări şi o mângâi. Kiti e speriată. Pare că s-a trezit din beţie şi a uitat unde este şi ce s-a întâmplat cu ea. Văd că e acolo, cu noi şi văd că e nemulţumită şi nedumerită pentru tratamentul primit. Ei, ce-i? Eu nu am dreptul să mă îmbăt de fericire? Aşa tace ea şi îmi pare rău că am supărat-o. Mă gândesc imediat că pot să obţin trei efecte pozitive cu o bucăţică de biscuite şi anume, să îi dau trezirea, să îi dau plăcerea gustului preferat şi să îi aud vocea. Astfel că rostesc hocus pocusul nostru magic “BITE”, care o ridică instantaneu în picioare, îi redă un zâmbet firav pe faţă şi îi deznoadă limbuţa. Gata, am reanimat-o!!!

Vuuuuu, în expir, pauză, în inspir,
vuuuuu, ,pauză, , se aude marea.

La, la, la, la, la la la lalalalalalalala…………., se aude Kiti cântând cu pasiunea unui artist adevărat.

Copilul, bunicul si coşmarele

by maria, Posted on

Întrebare în timpul cinei, de la Horică la bunicul lui:

“Bicu, cum e să fii dentist? Ai coşmare?”

Se râde pe-acolo, doar e greu de crezut că cineva îşi poate alege să facă zeci de ani o meserie care îi provoacă coşmaruri. Cu atât mai puţin Bicu, bunicul cel vesel al lui Horică.

Dar el, Horică, nu se lasă, ne dă repede o idee de posibil coşmar de dentist:

“Visezi cumva că stai pe o bandă rulantă mare acoperită cu piele de limbă care te duce spre o gură imensă plină cu canini uriaşi care se închide şi se deschide continuu?”

Ei bine, dacă meseria de medic stomatolog nu i-a dat încă coşmaruri bunicului lui Horia, de acum are toate şansele să aibă unul… poate mai vesel.

Ce fac eu cu plăcere

by maria, Posted on


Acesta este un premiu de la Luminiţa, pentru care îi mulţumesc!

Pentru că premiul a venit şi cu o leapşă sunt datoare şi cu nişte răspunsuri la întrebarea: care sunt 5 lucruri pe care le fac cu plăcere. Iată-le:

1-să ascult aproape obsesiv o melodie preferată de mai multe ori la rând. Dacă prezenţa mea fizică în spaţiu îmi permite, mă arunc cu mintea în ea (melodia ce-mi place) şi visez.

2-să fac plajă dis de dimineaţă pe malul mării cu o carte într-o mână şi o cană de cafea în cealaltă, o activitate îndrăgită de care mi-am adus aminte săptămâna trecută după mai mulţi ani.

3-să rezolv probleme de matematică, altă activitate în care am reînceput să intru tot mai des, acum, de când am băiat mare.

4-să port conversaţii cu copiii (ai mei sau nu), răspunsurile lor pline de candoare şi logica lor uimitoare mă fascinează.

5-să îmi petrec măcar o jumătate de zi pe săptămână afară, pe terenul de tenis împreună cu soţul şi copiii mei, acolo unde îmi exersez răbdarea, îmi testez limitele fizice, îmi relaxez mintea şi îmi îmbunătăţesc condiţia fizică.

Mai sunt şi altele dar astea au ieşit acum la suprafaţă ca să se vadă pe “hârtie”.

Căruciorul

by maria, Posted on

Ce recunoscătoare îi sunt! Este mic, uşor, complet extensibil şi, destul de neaşteptat, robust, iar ca să-i demonstrez această calitate spun doar că a transportat toţi trei copiii noştri, zeci de sacoşe care mai de care mai pline şi, nu de puţine ori, mi-a fost mie bancă în parc în mijlocul spaţiului de joacă.

Este veteran printre obiecte/jucării/hăinuţe/şi alte accesorii necesare unei case cu copii mici şi nu mulţi prieteni vechi i-au mai rămas. Când ai de dus un trai lung şi încercat, este bine să o faci cu bucurie, parcă ar zice el de sub aspectul îmbătrânit, dat de traiul lung şi încercat, şi cu vigoarea dată de bucuria cu care a trăit şi încă o mai face.

Sunt ani de când îl port cu mine şi mă întreb uneori dacă mai ştiu să merg fără el. Cum să mă obişnuiesc să-mi car geanta fără grijă? Nu mi-a plăcut niciodată s-o fac, nici la cursuri nu mă prea duceam cu geantă din acest motiv (mai ales iarna, când o haină trebuia să fie nu doar călduroasă, ci şi plină de buzunare şi buzunăraşe, ideale înlocuitoare de geantă). Acum este simplu! Acte, chei, bani şi alte de trebuinţă în diversele ieşiri, închise cât mai compact într-o gentuţă, stau în siguranţă în plăsuţa croşetata agăţată de mânerele căruciorului. Fără de griji inutile.

Îi sunt benzină şi îmi e suport multifuncţional peste tot pe unde ne plimbăm. Ne este bază şi pătuţ în multe împrejurări. E aproape o căsuţă mobilă şi o mămică grijulie cu multe mâini întinse pentru toţi copiii din jurul ei. Cu el în preajmă nu-mi mai fac probleme, în aglomeraţie ne ţine strâns uniţi.

Puteţi să râdeţi cât poftiţi dar e chiar el, prietenul meu bun, căruciorul.

Fără gri pentru copii

by maria, Posted on

După ce l-am rugat şi a acceptat să-şi ajute fratele mai mare la adunat mingile de pe terenul de tenis, Felix a venit la mine, plângându-se cu vocea lui subţirică, miorlăită şi cântătoare:

“Simt foate uău!”.

Îngrijorată, deja cu gândul la complicaţiile unei insolaţii-fulger, îl întreb: “de ce te simţi foarte rău?”

Şi pentru că îngrijorarea mea este exagerată, deci trebuie să dispară, primesc de la Felix următorul răspuns: “pentu că nu simt foate bine!”

Şi dusă fu. Îngrijorarea.

Atunci când vezi lumea în roz

by maria, Posted on

Dialog între fraţi:

“Auzi, Felix”, începe ameninţător şi protector cu jucăria lui nouă, Horică la încercarea rapidă a lui Felix de a apuca şi el o parte din construcţie.

“Da, Horică…”, răspunde candid Felix.

“Dacă cumva te atingi de barca mea…”,continuă Horia amenintarea şi se opreşte repede, crede că intonaţia sa este suficient de clară pentru a-l speria pe curiosul său frăţior. Numai că Felix nu înţelege mesajul şi spune:

“Continuă povestea cu atingerea, Horică!”