Author: maria

Trei

by maria, Posted on

Felix este băiat mare de azi, are trei ani. Numai că pentru el, să înţeleagă brusc, de pe o zi pe alta, că de acum va răspunde trei în loc de doi, când va fi întrebat în diverse situaţii câţi ani are, este dificil de înţeles. Nici nu-i de mirare că astăzi, când Alina l-a întrebat câţi ani împlineşte, Felix a răspuns “doi”. A primit o privire, de fapt două priviri dezaprobatoare, aşa că s-a mai gândit o dată şi a zis “patru”. Şi încă alte două priviri de acelaşi fel de la exigentele din faţă, Alina şi mami, l-au făcut să mai încerce o dată: “şapte”. Offf, iar a fost nevoit să se răzgândească şi să îşi încerce norocul “o…”. Noroc că mami şi-a modificat mimica, mişcându-şi buzele şi limba în formă de “t”, fără sonor, dându-i astfel cheia pentru răspunsul aşteptat. “Treiiiiii!”, cu un “iii” lung, cântat, cu codiţă în sus, obraznică de la zâmbetul larg, învingător al feţei.

De dimineaţă, foarte de dimineaţă, conform obiceiului casei, Felix a primit urări de la mulţi ani în următoarea ordine: mami, care abia l-a pândit să deschidă ochişorii împreună cu feţişoara zâmbitoare la prima oră ca să-l îmbrăţişeze, să-l pupe pe obrăjori şi să-i şoptească (doar încă ceilalţi dormeau) la ureche ce avea de zis. Apoi Horica, cu mândrie, fiindcă şi-a amintit că e ziua lui Felix aproape mai repede decât s-a trezit, l-a luat sus, în patul lui etajat, l-a pupat şi i-a citit o poveste ca să fie el primul care-i dăruieşte un cadou. Apoi tati, somnoros, cu un la mulţi ani şi o încercare semireuşită de pupat obrăjori rotunzi şi moi, doar semi-reuşită din cauza lui Felix care, absorbit de întâmplarea poveştii citite de Horia, nu a vrut să-i ofere decât un picioruş spre pupare. Şi în cele din urmă la mulţi ani-ul de la Kiti întruchipat de un sărut gingaş pe frunte.

După masa de prânz, în formaţia obişnuită pentru această parte a zilei, adică mami cu cei trei copii, i-am cântat trei variante de La mulţi ani, pe care le-a primit cu emoţie. Apoi a suflat de vreo cinci ori în lumânările de pe tortul din postul anterior, până a reuşit să le stingă, am aplaudat cu toţii, chiar şi Kiti, şi l-am gustat. Mai ales eu, mie, se pare, îmi place cel mai mult din familie. Cu maşinuţa primită în mână.

Acum doarme şi visează. Ca un băiat mare de trei ani.

La mulţi ani!

by maria, Posted on



Mâine este ziua lui Felix. Ce noroc că s-a născut cu o zi înainte de fratele lui, Horia, aşa “a prins” şi el o zi de naştere. Deci, e ziua lui, împlineşte trei ani. E curios, dar îmi pare mai mic decât Horică la trei ani. Nu şi decât Kiti, care mi s-a părut bebeluş până de curând, cam pana în jurul vârstei de cinci ani. Nu este inexplicabil, Horică a fost mic până când s-a născut Kiti. Apoi a devenit brusc mare prin comparaţie. Astfel că, tot aşa, prin comparaţie, piciulică, Felix, deşi împlineşte mâine trei ani, este tot micul nostru.

Mâine este ziua lui Felix. Astăzi a avut playgroup-ul obişnuit de miercuri dimineaţă. Fără să spun nimănui că este ziua lui, am pregătit un tort pe care l-am împărţit de dimineaţă cu copiii şi mamele lor. Tortul a fost tare apreciat de mic şi mare. Doar Felix şi Horia au refuzat să-l guste. Bine, câte o bucăţică de cam un milimetru cub tot au înghiţit la rugăminţile mele. Eu nu pot să îi înţeleg cum de nu sunt atraşi de astfel de dulciuri, fiindcă pentru mine să mă abţin este greu de imaginat. O să scriu reţeta aici pentru că este foarte uşor de realizat şi chiar apetisant. Atât de uşor de realizat şi de apetisant încât în seara asta, după cina copiilor, am făcut un duplicat al tortului respectiv. De data asta copia şi-a depăşit originalul, aşa cum era şi de aşteptat.

Mâine este ziua lui Felix. Aproape că mi-e greu să înţeleg unde, dar mai ales când au dispărut cei trei ani. Prietena mea M a născut săptămâna trecută (la mulţi ani sănătoşi bebuta drag!). Pe lângă cel mai nou(-)născut al cercului nostru, Felix este măricel. Totuşi, nu chiar aşa de măricel. Încă două capete în sus şi două mânuţe lateral. Atâta cât pentru trei ani.

Mâine, la trei ani, primeşte şi un cadou: o maşinuţă Lego cu piese mici. El a cam sărit etapa Lego duplo. Le are însă şi pe astea de la Horică şi Kiti, dar le foloseşte mai mult Kiti la lecţiile ei. Nu poţi să fii fratele mai mic şi să te comporţi de parcă n-ai avea pe cine imita. Fraţii mai mari exista pentru a fi imitaţi. Deci, o maşinuţă Lego galbenă, mică-mică şi un fel de play station educativ cu funcţie de cadou comun băieţi, eventual fetiţă.

A stat în centrul cercului format de copii şi mămici, lipit de mama lui, adică eu, şi s-a emoţionat la urările muzicale ale celor din jur. A protestat la urarea pe aceeaşi temă muzicală făcută de frăţior, din cauza versurilor: happy birthday to you, happy birthday to you, you look like a monkey, and you act like one too.

Mâine, de ziua lui, fără însă vreo legătură cu ziua lui, vom merge la piscină. Aaa, şi vom mânca tort. Şi pentru că am promis reţeta, iat-o:

Să-i zicem, tort de mere.

De ce avem nevoie:
-1 pachet de margarină
-3 ouă
-350 g făină
-2 linguri scorţişoară măcinată
-1/2 cană de zahăr brun
-3 mere fără cotor, cu coajă
-1 pahar curmale, tăiate bucăţele, fără sâmburi
-1 pahar alune tocate
-3 linguri compot de caise.

Ce facem cu ingredientele?
Ungem cu margarină o tavă rotundă cu diametrul cam de 20 cm. Restul de margarină se bate cu ouăle.
În alt castron se amestecă făina cu scorţişoara şi cu zahărul. Apoi adăugăm 2 mere tăiate cubuleţe, curmalele şi jumătate din alune. Amestecăm bine şi adăugăm şi margarina cu ouăle. Din nou amestecăm bine.
Punem compoziţia în tavă. Deasupra punem al treilea măr tăiat în felii subţiri şi presărăm restul de alune.
În cuptorul încins în prealabil introducem tava şi lăsăm 40-50-60 de minute.
După 10 minute de când am scos tortul din cuptor se scoate pe un platou şi se însiropează cu compotul de caise.
Atât.

Şi o poză:

Ochi şi urechi

by maria, Posted on


Mi se întâmplă şi mie câteodată. Îmi pun ochelarii de soare şi…vorbesc mai tare ca de obicei. Sau cel puţin aşa mi se pare.

Kiti s-a gândit să-mi aducă ochelarii de soare de pe frigider. Mersi, Kiti! Vrei să îi pun la ochi? Uite, îţi place? Nu-mi răspunde, dar probabil dacă ar face-o, ar spune nu, pentru că ii ia de pe nasul meu cu o mişcare sigură şi hotărâtă. Îi vrei tu? Ştiu că nu îi vrea, din păcate nu ţine nimic pe cap niciodată, cu atât mai mult peste ochi. Totuşi îi pun ochelarii mei pe ochii ei, aceştia par uriaşi pe fătuca ei mică şi albă. Îi ţin uşor mâinile în mâinile mele, în joacă, de fapt vreau să văd ce face. Şi face. Altceva, ceva la care nu m-am gândit. Începe să vorbească. Nefuncţional pentru exterior, absolut cu scopul de a scăpa de ochelari pentru interior. Dar, surpriză! Kiti nu vorbeste oricum, ci vorbeşte cu voce tare. Da’ tare! Mă entuziasmez şi o bombardez cu multe întrebări. Îşi menţine volumul ridicat la fiecare răspuns. Ha, ce chestie!

Gata, îşi eliberează mâinile din închisoarea mâinilor mele şi le duce un pic nervoasă spre ochelarii de pe nas. Îi ia şi îi aruncă. Cu sonorul la minim. Păcat că nu putem face lecţiile de verbalizare cu ochelarii de soare pe nas!

ps: poza e de pe vremea cand tinea ochelarii pe nas. chiar daca intr-un fel mai…ciudat!

La drum

by maria, Posted on

Precum d’Artagnan în Cei trei muşchetari, Horia şi-a pregătit o bocceluţă dintr-un săculeţ vechi de la vreo jucărie pentru drumul pe care l-a avut de făcut azi la…supermarket.

L-am întrebat curioasă ce are în boccea. Mi-a răspuns aşa:

o busolă, în caz că mă rătăcesc printre rafturi;
o sticlă-lupă, pentru a face focul dacă rămân blocat la frigidere;
un ceas cu oglindă, pentru semnalizare;
punga de la scrabble plină cu monede (în jur de 17 lei);
un pacheţel de şerveţele;
un pix Ico orient;
un card expirat, de la tata;
o sfoară cu un cârlig, în caz că trebuie să mă agăţ de ceva;
o pereche de mănuşi chirurgicale, pentru…nu ştiu pentru ce.

Bombonici, pâinici, câinici si altele

by maria, Posted on

Văzându-se într-o poză cărat în spatele lui tati, Felix întreabă:”Dede n-avea picioare?”

*
Impresionat de vederea a şapte căţei mititei înghesuiţi unul într-altul şi zgribuliţi de ploaie, Felix exclamă: “ce drăguţi sunt câinicii!”. Dacă pâine rimează cu câine, de ce n-ar rima şi diminutivele lor, pâinici-câinici?

*
Către sora mea: “tu eşti o bombonică” şi către băieţelul ei de 17 luni: “tu eşti o pâinică!”.
Către o prietenă: “tu eşti o pâinică” şi către fetiţa ei de 18 luni: “tu eşti o bombonică!”.

*
Pe oliţă:”vino repede, mami, am făcut o friptură de pipi!”

*
Dialog:
“Evrika! Am găsit ouşoarele!”, Felix.
“Ha, ha”, râde Horia.
“Nu râde, Horica, nu-i de râs, e de mâns!”

*
Tot dialog:
“Eşti scump!”
“Nu sunt scump, sunt urât!”
“Eşti un urât scump!”
“…hihihi…da!”

Horică-primul meci

by maria, Posted on


Ajuns la 10 dimineaţa pe terenul de tenis, Horia începe încălzirea pentru primul său meci de tenis, să-i zicem, semioficial. Partea “oficială” se datorează faptului că adversara lui este adusă de la alt club de tenis, deci o fetiţă total necunoscută şi meciul va respecta arbitrajul şi condiţiile unuia “adevărat”. Meciul este doar “semi”-oficial pentru că nu se desfăşoară în cadrul unui turneu organizat, este amical, fără miză.

Pentru că fetiţa încă nu a sosit, Horică începe să servească un coş de mingi, serviciul fiind unul dintre punctele sale vulnerabile. Pe când serveşte, apare şi adversara sa însoţită de antrenor şi tată. Antrenorul, domnul V, îl urmăreşte pe Horică aflat (ne)surprinzător tocmai după două servicii reuşite şi, cu o privire hâtră, îl întreabă pe antrenorul lui Horia: “ăsta-i Rambo?”. Rambo 5 (sau 6???) zâmbeşte şmecher şi se îndreaptă spre adversara sa pentru a se cunoaşte.

Ea este Andreea, o fetiţă înaltă, cu un corp atletic, codiţă lungă, şatenă, prinsă la spate, ascunsă parţial sub şapca bleu.
“Sunt Andreea, am aproape 10 ani”.
“Eu sunt Horia şi am tot aproape 10 ani”.
“Ziua mea este pe 25 iulie”, spune Andreea.
“Incredibil, ziua mea este pe 24 iulie”, se minunează Horică.
“Eu am o soră născută pe 26 iulie”, zice Andreea şi îi înţeleg foarte bine bucuria de a spune asta pentru că…
“Şi eu am un frate născut cu o zi înaintea mea, pe 23 iulie”, aproape că strigă Horia, “câţi ani împlineşte ea?”, continuă el.
“3”!
“Asta e una bună, mai rar aşa o coincidenţă, şi fratele meu face tot 3 ani!”

Hi, hi, hi, ha, ha, ha, de o parte şi de alta a fileului. Iată un start bun pentru o relaţie!

“Gata copii, să începem meciul, adu şi mingile, Radu”, de la mijloc, domnul V.
“Sunt Horia!” cu o exclamaţie cu volum de şoaptă.
“Andrei, cine e mai mare dintre voi?”, se interesează domnul V, evident neatent acum câteva minute, la schimbul prietenesc de introducere a celor doi copii.
“Sunt Horia!!!”, insistă Horică.
“Horia, da!”, acceptă în cele din urmă domnul V.
“Deci, care-i mai mare, ca să dea cu banul?”, vrea să iniţieze antrenorul procedura comună de start a meciului prin care cel norocos alege terenul sau serviciul.
“Eu sunt!”, strigă Horia.
“Ba eu sunt!”, replică Andreea.
“Dacă eu m-am născut pe 24 şi tu pe 25 iulie, acelaşi an, atunci eu sunt mai mare!”, calculează Horia.
“Ha, ha, păi eu sunt mai mare că ziua mea e pe 25 şi a ta pe 24!”, la care Horică îmi aruncă o privire neputincioasă, iar eu îi spun cu un gest că e un amănunt neimportant.
Domnul V revine pe teren cu mintea (cu corpul era acolo mai demult) şi devine arbitru: tu când eşti născut?, spre unul, dar tu?, spre celălalt şi decide: “Andreea dă cu banul, ea este mai mare!”
Horică urmăreşte piruetele monedei în aer cu un aer amuzat, ba chiar mai mult de-atât. Eu, pe bancă lângă buna mea prietenă M, venită pentru încurajare, râd de-a dreptul.

În sfârşit începe meciul, pe care nu doar copiii îl joacă acolo, în careu, ci şi noi, mai ales eu, lângă careu, cu sufletul la gură, gură care sporovăieşte în acelaşi timp despre vrute şi nevrute cu Felix şi M, ca să-l ţină (pe suflet) cuminte la locul lui. Fiecare minge este percepută la intensitate de valoare relativă şi nu absolută, iată astfel cum se explică emoţiile susţinătorilor lui Horica.

Câştigă în cele din urmă Horică (6-1, 6-3), însă nu în victoria în sine constă câştigul cel mai mare. ci în faptul că singur, cu mintea lui, a fost nevoit să analizeze şi să decidă fiecare următoare acţiune, să-şi controleze şi să-şi stăpânească emoţia pentru a juca cât mai bine.

Hai Horică!

O poveste…cam ciudată

by maria, Posted on

Am crezut că va începe o poveste, pentru că aşa cum începe orice poveste şi acum s-a auzit: a fost odată ca niciodată. De data asta a fost odată ca niciodată o brânză fermecată. Şi pentru că am ciulit urechile să ascult povestea brânzei fermecate, m-am hotărât să scriu repede, ca o dactilografă, ce voi auzi de la dragul nostru Felix (pentru puţin timp uitat de toată lumea). Iată, pentru cinci minute cum a sunat povestea:

Mamă, eu vreau desene, mamă, eu vreau desene, desene, desene. Măi Horica măi, l-am pierdut pe Hugo. Mamă, brânza fermecată, brânza fermecată, brânza fermecată. Mamă, eşti o pâinică, tu, Kiti, nu râde, nu eşti şefa, mie nu-mi place şefa, mie-mi plac şefi. Kiti, eşti o bombonică. (Onomatopee, iar onomatopee…şoapte neinteligibile). Brânza fermecată, brânza fermecată. Ha, ha, ha. Gebeshepot. Hapciu, am strănutat şi am căscat. Mami, ai păr frumos, tine pup. pup… tine am pupat.( hopa, topa pe trambulină). Brânza ferme…a căzut. Mamă, m-am supărat pe brânza fermecată. De ce? Fiindcă n-are maşină, ha, ha, hanta. Spot se simte rău, îi pun glugă. Spot pune mâna la ureche. Mamă, Spot ţine amândouă urechile. Acum nu mai e ud. Nu! Acum râd, fiindcă s-a uscat. E dragul meu Spot. Vreau… eşti prea mic, nu poţi să ajungi. Începe ploaia. Uite doi porumbemi. Săracii, stau pe casă. o a o a u a iii. Au zburat toţi şi avem şi geamuri, jucării, pâinici, şi …mamă, Horia are, cum se numeşte, aia care ţine, aia, şi Horia are roe? Ore? Alea cu care alunecă în şosete? Aaa, role? Dadada, hahahaha. Bate vântul şi Kiti are role şi Horia are role. Au mămica, giomanda! Şi Kiti are beca? Da’ unde e? Foaie verde ciocolată, (… este brânza fermecată).

Chiar dacă povestea brânzei fermecate nu are prea mult sens, poate fi folosită ca studiu de caz pentru a estima câte cuvinte emite un copil de aproape trei ani pe zi.

Vacanţa noastră ideală

by maria, Posted on

… se petrece în natură, acolo unde simţurile tuşesc smogul oraşului, purificându-se. Cel mai grabnic se calmează ochii, pentru ei trecerea din peisajul citadin în cel pitoresc natural, în care culoarea se clarifică şi lumina invie, este subită şi totodată liniştitoare. Auzul are nevoie de un răgaz, ca să elimine murmurul aproape continuu dat de cocktailul sonor orăşenesc. De aceea muzica mării, a pădurii, a pământului şi cerului, nealterată de tonuri false îşi va face simţit ritmul cât de curând. La fel şi pentru miros, artiştii care ne cântă şi ne încântă ne trimit izurile lor fin parfumate, dar puternic rezonante astfel că impesia senzorială devine inimitabilă. Iar pentru ca răsfăţul să ne fie maxim vom culege frunze, crengi, pietricele, scoici, nisip în palme şi vom călca pământul cu tălpile goale.

Vacanţa se apropie, destinaţia nu este un scop în sine. Să ne pună în mişcare conectaţi şi să ne bucure este scopul ei.

Frânturi de zi

by maria, Posted on

* “Guten Morgen! Du bist Felix?”, i-a înfăşurat capul pe de-a-ntregul lui Felix cu faldurile bluzei mele largi salutul prietenos al posibilei sale viitoare educatoare. Locul este frumos, curat, liniştit, ne place. Are cerere de înscriere încă din ianuarie, dar cum de atunci aflasem că lista de aşteptare este lungă preţ de doi ani am decis: mai aşteptăm. Se pare că lista respectivă s-a comprimat între timp, aşa că am fost anunţaţi că Felix are un loc din septembrie. Ce să facem acum cu argumentele pro începerea mai târzie a grădiniţei? Să le ignorăm? Nu! Răspuns: nu contaţi pe noi până la primăvară!

* Mic test de agilitate pentru băieţi în jucăuşa lor tentativă de a prinde pisicuţa neagră din parcul întâlnit în drumul spre casă

* “O încurajăm pe Kiti să prindă încredere cocoţată pe role?” “Mergi foarte frumos cu rolele, scumpa mea surioară!”, dar exact aşa!

* Presupunând că am de răspuns la întrebarea “cum e mai uşor să urci patru etaje, fără nici un bagaj sau cu o bicicletă de dimensiune medie în braţe?” aş răspunde fără ezitare contraintuitiv “cu bicicleta în braţe!”. De ce? Pentru că asta e realitatea. Ocolesc liftul numai când am de cărat bicicleta.

* Epuizată de lecţii şi alergat în parc, odată ajunsă acasă, Kiti a găsit cana mea cu cafea, nebauta complet de dimineaţă, a dat-o cu sete pe gât şi a tras instantaneu un pui de somn.

* Neepuizata de lecţii sau alergat în parc, odată ajunsă acasă, m-am amuzat de isprava lui Kiti şi am gătit o mâncare delicioasă din legumele mele preferate, vinete. Am pus şi pui.

* Tenis cu terrier pe post de copil de mingi? Da, se poate şi mai este şi extrem de amuzant!

* Tenis în săptămâna 38 de sarcină? Da, se poate şi mai este şi extrem de amuzant! Eroina? Draga mea prietenă, M, pe care n-am reuşit, pentru că n-am insistat, să o conving că se poate naşte şi altfel decât prin cezariană. (pupici, M!)

* Acasă, seară, eu, la bucătărie, pun o prăjitură cu zmeură şi coacăze la cuptor. A doua oară pe ziua de azi la bucătărie? Interesant, n-aş fi crezut că sunt în stare!

* Acasă, noapte, eu, la calculator, aştept emoţionată să aterizeze odată avionul ăla cu tati!

Bicicleta şi balerinul

by maria, Posted on

Bicicleta stă tristă în portbagajul maşinii. Este resemnată, stă acolo de un an întreg. E drept, nu a fost singură mereu, ba cel mai des a avut companie plăcută şi dragă. Cea mai admirată, domnişoara cu trei roţi, este favorita băieţelului. Ah, cât de mult a invidiat-o! Mai sta bătrânul şi încercatul cărucior, cu mustăţile stufoase şi încărunţite, picioarele strâmbe de povara anilor, doar a cărat mai mulţi copii de-alungul anilor în spinare. Apoi, tolănit şi fără griji, stă uitat golănaşul de skateboard. El nu pare supărat, chiar dacă nimeni nu-l mai solicită de ceva vreme, de fapt, zice mersi, că prea dulce este lenea ce l-a învăluit. Câteodată apare în garsoniera lor şi o tânără, înaltă şi frumoasă bicicletă albastră. Are nasul pe sus, o inabordabilă. Bine că atunci când îi vizitează, nu o face decât pentru câteva minute. Îngâmfato!

Bicicleta este tristă, resemnată, însă nu a fost mereu aşa. La început, fiecare deschidere a portbagajului îi creştea aproape insuportabil pulsul. Ah, prima noastră întâlnire, astăzi îl voi cunoaşte pe băieţel! Însă braţele ridicau cu încăpăţânare doar tricicleta de fiecare dată. Iar bicicleta rămânea singură în garsoniera goală (pentru că puştiulică cu 4 miniroti, adormit ca de obicei, nu se punea la socoteală) pentru câteva ore. Astfel că insuportabila şi prea repetata durere i-a crescut în timp pragul de percepţie a emoţiei până la resemnare. Până într-o zi senină de iunie.

Picioarele mici şi subţiri aflate într-o continuă extensie, ating uşor şi repetat frecvent asfaltul aleii. Toc, toc, toc, toc, păşeşte băiatul în poante de parcă ar dansa într-un balet. Braţele firave sunt graţios arcuite, iar mâinile, şi ele mici, cuprind cu hotărâre ghidonul unei biciclete în miniatură. Toc, toc, toc, toc se învârt în ritmul paşilor micuţi roţile minibicicletei care ar putea fi şi pătrate după ritmul sacadat al mişcării imprimate. Şeaua nu are astăzi bucuria de a-şi demonstra abilitatea de a oferi confort. Astăzi balerinul nu găseşte tihna şi fluiditatea mersului pe bicicletă, fie ea şi mini. Astăzi băiatul testează diferite modalităţi de raportare la ea. În dreapta ei, cu mâinile de o parte şi de alta a axului central longitudinal o domină şi o cucereşte, ea merge supusă unde o ghidează el. Culcată neajutorată pe pământ, bicicleta îi face confesiuni băiatului, e fragilă, are nevoie de sprijin. Din nou în două picioare (adică roţi) este partenera de dans a balerinului, toc, toc.

Astăzi, doar atât. Dar cât de mult i se pare bicicletei! Atât de mult cât nici nu poate cuprinde cu imaginaţia. Chiar dacă este doar imaginaţia adormită în simţiri a unei minibiciclete. Pentru ea e infinitul. Căci atunci când uitase şi să mai viseze, d-apoi să mai şi spere, nimicul a devenit totul. Brusc, neaşteptat, fantastic, ireal! De-acum înainte nu mai contează ce va fi pentru că fericirea de astăzi va umple restul zilelor.

Garsoniera din spatele maşinii e luminată de atâta bucurie. În sfârşit s-a făcut dreptate.

End.
Happy end.

Frăţiorul meu, de Horică

by maria, Posted on

Pentru frăţiorul meu cel mic,
Un drăguţ şi un pitic
Scriu această poezie
Scurtă şi frumoasă
Ca o reverie.

Pijama cu litere,
Tricoaş cu stickere,
Asta poartă Dede
Când e cuminte
Şi râde.

Atunci e el activ
Şi găseşte un motiv
Să se plângă de ceva
Nu ştiu ce,
Un…tra-la-la.

Am adus şi la sfârşit
Poezia unui pinc
Despre care scriu acum,
Despre care scriu.
Acum.

Îmi cade capul ca prostu’

by maria, Posted on

Îmi cade capul, dacă îmi las creierul în aşteptare. S-a obişnuit, aşa ca prostu’, să vrea să cadă de oboseală încă de pe vremea când îmi hrăneam copilaşii nou-născuţi. Ah, cât îmi doream să existe un dispozitiv ca un fel de stativ pentru susţinerea capului, atunci când, aplecată la marginea patului deasupra copilaşului încă flămând, simţeam o nevoie acută de a-mi lăsa extremitatea superioară a corpului în voia gravitaţiei. Ca şi cum fiecare minut al zilei aproape dusă s-ar fi prefăcut în presiune. Şi ca şi cum, odată capul lăsat pe stativ, presiunea s-ar fi scurs electric prin piciorul stativului în pământ, devenind subit uşor ca o păpădie. Sunt o clepsidră inversă, cu capu-n jos (sic), n-am nevoie să mă întoarcă cineva, ca să număr mai departe secundele. O fac singură natural. Pic, pic, pic.

Fiţi atenţi cam cum am făcut-o azi:

*pic, pic, dis de dimineaţă, da’ negreşit dis, trezită brusc prin apăsarea butonului “mami, am făcut pipi şi caca la oliţă”, cântat de mezin cu voce dulce, şi ridicată aproape automat din pat pentru desăvârşirea acţiunii sale fiziologice;

*pic, pic, năucă înspre camera de zi cu speranţa deşartă că ora afişată de telefonul mobil nu este şi azi mai mică de şase;

*pic, pic, resemnată, întoarsă în dormitor pentru măcar încă jumătate de oră de relativă linişte pentru deznodământul visului;

*pic, pic, vis fără deznodământ, realitate cu declaraţii mereu surprinzătoare de iubire de la deocamdată singurul copil trezit. “Scumpa mea mămică”, “dragul meu tătic”, nici somnul nu le-ar putea ignora!

*pic, pic, nu e vis, dar nu-i nici realitate atâta timp cât închizi ochii pentru un clipit şi când îi deschizi patul este plin de copii, reali de data asta;

*pic, pic, pic, îţi croieşti drum prin rutina dimineţii, cu spălat, îmbrăcat, mic dejunat, adunat, totul înmulţit cu cinci;

*tot pic, pic, aduni hârtii, imprimi acte, numeri bani de dat, împachetezi maşinuţa nouă a lui Felix, Horrible Histories a lui Horia, banane, DVD playerul portabil şi cele două filme de desene animate, ca să ţină copiii liniştiţi şi fericiţi pe timpul workshopului la care vreau să particip;

*de cinci ori pic, pe toată perioada workshopului, când atenţia mi-am strâns-o şi trimis-o spre vorbitorul oficial şi, periodic, cu frecvenţă mare, spre vorbitorul neoficial care mai era pe deasupra şi plimbăreţ neautorizat de colo-colo, pentru eliberarea unui “şşş” apăsat, la pachet cu o privire, pun rămăşag, nesuferită de furie disimulată;

*alte picuri, pentru alergătura contra cronometru spre întâlnirea cu Kiti, condusă între timp de către Alina la logoped, luarea unui prânz frugal şi reîntoarcerea la locul workshopului, de data asta şi cu Kiti, pentru o scurtă şedinţă de troubleshooting a unor nelămuriri din programele ei;

*un pic mai mare, dat de emoţia negativă a scăpării neastâmpărate a lui Felix în balconul sălii respective;

*restul de pic, pic, pic, pentru succesiunea orelor dupaamiezii restante pline şi ele de terapie, joacă, smiorcăială, ciondaveala, gălăgie, meci de tenis Horica, în acord cu cules gândaci Felix, o mică porţie de trafic la întoarcere de la tenis, cină cu penne, brânză şi nuci, imbăiat copii şi un pic de calculator. Ei, se pare că am ajuns chiar aici, exact pe linia asta. Deci, stop, m-am oprit.

Îmi cade capul ca prostu’ dacă scot calculatorul din priză. Doar sunt o clepsidră automata, ma intorc singură natural.
Pic, pic, pic, pic, pic, pic…

Respiră, eşti la un liman!

by maria, Posted on

Azi a început o nouă săptămână de evaluare a progreselor lui Kiti, de analiză a programelor şi reconstrucţie, în funcţie de noile necesităţi. Da, consultantul ABA este din nou în România.

Stau şi socotesc. S-au împlinit de curând cinci ani de terapie. O terapie intensivă. De fapt chiar mai mult decât atât pentru că această terapie a devenit modul nostru de viaţă alături de Kiti şi felul interacţiunii cotidiene cu ea. De patru ani (întrucât al cincelea mi-a aparţinut întru totul ca terapeut) familia noastră s-a mărit aproape zilnic cu câte una sau două fete. Acestea au pus din sufletul lor, în cele mai multe dintre cazuri, pentru scoaterea lui Kiti la lumina pe care cei mai mulţi dintre noi o percep pur si simplu, fara efort. Aş putea să număr mii de ore, zeci de mii de minute, milioane de secunde. Dar ce sens are? Când terapia devine mod de viaţă, cine mai stă să numere secunde?

Sunt pline de prospetime vizitele consultantului. Cand soseste ajungem la câte un liman. Limanurile sunt nişte locuri înguste, dar stabile, presărate din când în când pe un ocean care se pierde la orizont. Kiti are un colac, ce-i drept, în jurul mijlocului şi cu ajutorul lui înoată de la unul la altul. Paralel cu linia corpului ei întins pe ape suntem noi, într-o barcă modestă, dar stabilă totodată atâta timp cât nu se strică excesiv vremea. Vâslim pe lângă ea creând curenţi care o împing puţin de la spate şi pe Kiti. Însă o mare parte din înaintare i se datorează exclusiv, fiind efortul ei şi numai al ei. Când oboseşte îi alinăm durerea dată de străduinţa de a înainta. Când ajunge la liman îi dăm răgazul de a se bucura de încă o reuşită. Şi începem analiza.

Ce timp a scos? De ce s-a oprit la trei sferturi din drum? Ce erori am făcut în calculul nostru? Ce liman socotim pentru viitoarea oprire? Cât de potrivit i-a fost colacul? Ce viteză i-a imprimat barca noastră? Cât de potrivnică i-a fost schimbarea asta de direcţie? Şi câte şi mai câte?

Nu ştiu exact dacă-i place sau nu-i place. Ceea ce nu înseamnă că nu ţinem cont de părerea ei. Dacă nu vrea, se opreşte. Dacă nu-i convine, se întoarce. Dacă vrea mai mult, cere mai mult. Totu-i să o asculţi.

***

Cinci ani de terapie. E foarte mult.
Cinci ani de viaţă. O bucăţică din copilărie.
O copilărie ca oricare alta, poate, într-un fel.

10 lucruri iubite la copiii noştri

by maria, Posted on

Horia:

1-dragul cu care se uită la fraţii lui;
2-pasiunea cu care ne povesteşte despre animale;
3-curiozitatea cu care descoperă lucruri noi;
4-drăgălaşenia îmbrăţişării lui de la reîntâlnirea de dimineaţă;
5-vocea de copil cu care le spune poveşti fraţilor lui;
6-bucuria de a crea cu piese lego;
7-concentrarea din timpul exerciţiilor de chitară;
8-responsabilitatea cu care mă ajută să parchez cu spatele;
9-naivitatea unora dintre întrebările lui;
10-îndârjirea cu care loveşte mingea de tenis cu forehandul.

Kiti:

1-bucuria din anumite interacţiuni cu fraţii ei;
2-îmbrăţişările şi pupicurile ei dulci şi frecvente adresate mie;
3-îmbrăţişările şi pupicurile ei dulci şi frecvente adresate tatălui ei;
4-bunătatea cu care îşi protejează şi, mai ales, şi-a protejat fratele mai mic de când acesta s-a născut şi până acum;
5-hohotele ei de râs în acord perfect cu hohotele noastre de râs din diverse momente;
6-stângăcia mişcărilor ei din timpul alergării;
7-zâmbetul ei perfect de iubire;
8-gestul ei plin de drag deşi atât de intruziv de a-şi apuca fraţii de cap;
9-privirea caldă şi incredibil de expresivă din timpul călătoriilor cu maşina;
10-alt zâmbet, acela pe care mi-l oferă când o parfumez.

Felix:

1-guriţa deschisă larg de un zâmbet în prima secundă după ce se trezeşte şi mă vede;
2-declaraţiile lui de dragoste nenumărate în cursul unei zile;
3-mângâierile lui de încurajare când sunt obosită de prea multe treburi;
4-imitarea acţiunilor fratelui mai mare fără omiterea niciunei secvenţe;
5-terminarea cu litera “i” a fiecărui cuvânt fie el şi în engleză pentru îndulcire şi dragalasire;
6-zecile de mutriţe multisemnificative;
7-mânuţele mici şi incipient îndemânatice cu care îşi încalţă sandalele;
8-intonaţia cântătoare a vocii lui când vrea să afle ceva;
9-folosirea neaşteptată a vreunui cuvânt mai rar auzit mai de mult de la cine ştie cine;
10-incredibila relaxare a fiinţei sale date de siguranţa apartenenţei de familia lui.

Văcuţa Holstein de la Ikea

by maria, Posted on

“Bună ziua, băieţelule!” zise vaca Holstein de la Ikea.
“Bună ziua!” răspunse Felix, privind ruşinat în jur.

“Uită-te la mine, aşa este frumos când vorbeşti cu cineva. Las-o pe mama ta!” spuse vaca, a cărei voce venea puţin dinspre lateral dreapta faţă de gura ei, făcându-l astfel pe Felix să devieze uşor capuţul înspre mama lui, aflată şi ea, cum bănuiţi, în dreapta văcuţei.
Felix îi răspunse printr-un uşor gest al capului, asociat cu un zâmbet discret, timid.

“Eu sunt văcuţa Muuu, tu cine eşti?”
“Eu sunt Dede!” zise Dede.

“Îţi place laptele?”
“Da, eu beau lapte cu Nepquick dimineaţa!”

“Foarte bine, ţi-am adus o cutie de lapte, Dede!”
“Mulţumesc!”.

“Cine e fetiţa asta?” întrebă vaca.
“Este ţoaia mea, Kiti.”

“Buna ziua, fetiţă! Eu sunt văcuţa Muuu, pe tine cum te cheamă?”
Kiti aruncă o privire suspicioasă, pe furiş văcuţei. Ăsta îi fu răspunsul. Vaca insistă, repetă întrebarea. Kiti îi dădu acelaşi răspuns. Văcuţa nu se dădu bătută, ştia ea ce ştia, şi mai încercă o dată.
Acum, Kiti văzu că n-are încotro şi îngăimă un “Kiti”, care pentru un străin, aşa cum era şi văcuţa Muuu de altfel, semăna mai degrabă cu un “mână” (!?!).

“Mână, ce nume neobişnuit, dar frumos totodată!” spuse naiv văcuţa.
Atât le-a trebuit fraţilor lui Kiti, ca să izbucnească în hohote de râs, auzi, mână! Ce faci, mână, ha, ha, ha?
În acel moment, incitată de gălăgia râsetelor băieţilor şi uşor iritată de faptul că ea este motivul şi obiectul distracţiei stârnite, Kiti se îndreptă cu pas apăsat şi zguduitor înspre canapeaua unde se perpelea Horia de râs şi sări cu spectaculozitatea unui luptător de wrestling direct pe Horia. Cu arătătorul făcut cârlig, îi apucă sigur şi neaşteptat brăţara elastică, alb-albastră, cumpărată încă de pe vremea ultimului campionat mondial de fotbal, şi trase hotărât, cu putere şi cu un ţipăt incitator de luptă până o rupse. Ha, ha, ha, ce nebunie! “Ha, ha, mână, zici?”, spunea mimica si glasul lui Kiti. “Şi tu, acolo, crezi că e hazliu?” îi spuse şi lui Felix cu aceeaşi mimică şi cu arătătorul mâinii drepte, împingându-i finuţ, dar agasant obrazul. Deşi scena ne arăta o adevărată bătălie, fundalul sonor era încărcat de veselie, hohote şi chiote, veselie amplificată şi de strigătele lui Felix care, se pare, atâta aştepta.
“Ajutooor, ajutooor, hi, hi, hi, ia-o de pe mine, mami!” strigă Horia, “aaaaa, aaaaa, ha, ha, ha” urlă Felix, “ha, ha, ha” răcnea si Kiti.

Şi toată nebunia asta doar din vina văcuţei Holstein de la Ikea. O fi dând ea mult lapte bun şi bogat, dar nu prea aude bine!

Unu şi cu unu fac doi? Nu întotdeauna!

by maria, Posted on

Nu trebuie să pui capul în pământ, să îţi ia foc capul de la căldura arzătoare a sângelui ce năvăleşte în extremitatea superioară a corpului sau, din contra, să ridici trufaş capul, şi cu el odată, nasul sus, sus de tot, să ataci din senin aşa cum ai contraataca atunci când nu înţelegi. Când nu înţelegi ai de fapt o şansa fantastică de a descoperi. Când simţi că pământul pe care calci se mişcă, te concentrezi, te aduni şi încerci să-ţi întreci aşteptările, redobandindu-ţi echilibrul pierdut. Descoperi că mersul tău se poate armoniza şi pe nisipuri mişcătoare. Înţelegi că sistemul de referinţă se modifică, ai şansa să schimbi perspectiva , să anulezi clişeele după care ai mers până atunci. Şi înveţi că ceea ce până ieri te arunca la pământ, astăzi nu poate decât să te dezechilibreze uşor. Eşti tulburat şi dezorientat în faţa necunoscutului. Dar eşti om şi ai dreptul la demnitatea de a cere ajutor, ca să înţelegi ce se întâmplă cu tine. Să înţelegi de ce nu mai eşti azi aşa cum ai fost până ieri. Dacă nu o faci, vei adânci tulburarea în care te zbaţi şi pierzi încrederea.

Kiti a terminat grădiniţa. De la toamnă va fi şcolăriţă. Cu buchetul mare de flori în braţe am păşit în grădiniţă pentru ultima zi din etapa preşcolară a lui Kiti. Cu mulţumiri pe lângă buchetul de flori i-am spus la revedere doamnei educatoare. Fără nostalgie, totuşi cu o strângere de inimă, am urat ceea ce se urează în situaţiile astea, iar cu speranţă am încercat să descopăr bucuria în ochii educatoarei pentru şansa extraordinară ce i s-a dat prin prezenţa lui Kiti în grupa ei. Nu am găsit-o. Bucuria. Sau recunoaşterea. Am dat însă de resemnare şi neputinţă. E greu şi extenuant să dai. E simplu şi extenuant să ceri.

Suntem excesivi sau deficitari. Suntem dezechilibraţi. Primim necritic şi oferim neempatic. Nu ne plac lecţiile. Nu ne plac profesorii pentru că şi ei, la rândul lor, ne dispreţuiesc (uneori). Suntem mândri şi nearmoniosi. Însă am primit un mare dar. Acela de a putea să descifrăm şi să corectăm încetul cu încetul misterele. Doamne-ajută!

Şcoli “bune”

by maria, Posted on

Să-l mut, să nu-l mut de la şcoala asta?, m-am tot frământat de o vreme încoace. Uite, astea sunt şcolile cele mai bune din zona voastră, mi s-a specificat. Te interesezi ce rezultate obţin copiii la diverse concursuri şi tragi o concluzie: e o şcoală bună sau nu. Buuun. Ia să vedem… Hmmm, nu prea poţi evidenţia şcoli cu mulţi premianţi (ei bine, vreo două mi-au rămas în minte ca având mulţi elevi participanţi la concursuri, dar poate astea sunt şcoli mari sau poate, pur si simplu, aici profesorii isi trimit toti copiii la concursuri), în general găseşti un număr mic, relativ constant de copii cu rezultate bune şi foarte bune de pe la toate şcolile.

Totusi, de exemplu, aflu că o anumită şcoală este faimoasă pentru performanţele naţionale şi internaţionale ale elevilor săi. Îmi ţes în minte un scenariu prin care îl văd pe Horia într-o clasă a acestei şcoli şi îl văd înconjurat de câţiva prieteni, copii educaţi, curioşi şi buni. Dar, absolut întâmplător, aflu despre modul necinstit în care se fac înscrierile acolo. Apoi, pentru a pune scenariul din mintea mea în viaţă, îmi pregătesc o mică prezentare a copilului meu, pe care să o fac în faţa directorului acestei şcoli, gândind că, în ciuda celor auzite despre înscrieri, aş putea avea totuşi o şansă mică. Ei bine, greşit! Nu neapărat dintr-o eroare de logică, în definitiv nimic nu este încremenit în univers, ci din…lipsă de interes. “Aha, sunaţi-mă mâine la ora 8:30 şi vorbim pe îndelete!” “Sigur că da, voi reveni!” S-o cred eu! Sper că nu credeţi că mi s-a mai răspuns vreodată la telefon?

Bună lecţie am primit. Mulţumesc, domnule director! Să-l mutsau să nu-l mut nu mai este frământarea mea. Cel puţin nu acum, în momentul ăsta. Nu şcoala românească are valoarea dominantă în educaţia copiilor noştri, ci noi, părinţii, prin eforturile suplimentare pe care le facem acasă împreună cu copiii, contăm cel mai mult pentru dezvoltarea lor sănătoasă.
Concluzie? Horica va rămâne la şcoala la care este. De ce? De ce nu?

De ziua mea

by maria, Posted on

Dragii mei prieteni,

De ziua mea mama m-a pieptănat, mi-a strâns părul, m-a parfumat, ah, ce-mi place când mă parfumează, mi-a dat rochiţa albă de la bunici, sunt gata pentru petrecere. Fraţii mei mă plac, mi-au spus că sunt frumoasă:


Nu este doar petrecerea mea, verişoara mea împlineşte şi ea 12 ani. Eu am şa…adică opt ani! Ica ne-a făcut două torturi de ciocolată, bune, bune:


Anul acesta nu am vrut să suflu în lumânarea de pe tort, mama îmi spunea suflă, suflă, eu n-am vrut. M-a ajutat Horică , el a stins lumânarea cu aerul dintr-un balon umflat.

Şi mie mi-a plăcut tortul meu, dar Felix a vrut să-l guste mai repede decât a fost Ica în stare să-l împartă în felii:


După tort am ieşit în curte, acolo îmi place cel mai mult, şi ne-am jucat cu şi de-a căţeii:


Cu drag, Kiti.

Am mai crescut cu un an

by maria, Posted on

Anul trecut, cam pe vremea asta, începeam jurnalul meu, jurnalul nostru de familie urându-i cu întârziere de trei zile iubitei noastre fetiţe la mulţi ani de ziua ei.

Astăzi, cu două zile înainte de 8 iunie, ziua lui Kiti de naştere, ne pregătim să o sărbătorim alături de cei ce o îndrăgesc atât de mult. I-am pregătit o petrecere în aer liber, acolo unde ea se simte atât de bine.

Floricelele roz sunt pentru Kiti. Ele înfloresc de ziua ei. La Mulţi Ani, zâna-zânette-cochet (cum îi zic frăţiorii ei)!

Thriller

by maria, Posted on

Cu o încruntare inteligentă şi un zâmbet condescendent pe faţă, cu o mână salvatoare şi un umăr moale, pe care să îţi alini durerea, întinse spre tine, televiziunea mimează un rol. Scenariile sunt asemănătoare, diferă punerile în scenă.

Rolul mimat este unul de profesor. Profesorul Ştie-tot. Dar oare există un asemenea profesor? Şi oare el chiar vrea să ne înveţe să descifrăm lumea? Are acest profesor respect şi empatie pentru elevii săi? Îi consideră domnul Ştie-tot pe studenţii conştiincioşi şi orbiţi de atâta cunoaştere nişte fiinţe demne de stimă? Îşi doreşte profesorul nostru cu toată fiinţa lui împlinirea spirituală a bieţilor săi discipoli? Hmmm…

*****

“Dragii mei copii, astăzi vă voi vorbi despre un subiect foarte interesant. Voi aţi auzit cuvântul autism?”

“Da, da, parcă aţi mai rostit acest cuvânt când şi când!”

“Bravo, drăgălaşii tatii. Aşa este.
Ştiţi voi că autismul este un monstru hidos care creşte şi creşte în stomacurile unor copii la fel ca voi? Şi care întristează aparent iremediabil pe mămicile şi tăticii acestor copii?”

“Vai! Offf! Văleu! Maică!”

“Dar, staţi aşa, nu disperaţi, pentru că există un Făt-Frumos care extermină monstrul hidos. Doar că acest Făt-Frumos este mai interesat decât omonimul său din alte poveşti în a primi recompense materiale. Dar şi când le obţine… Atunci să vezi măcel! Picioare, mâini, abdomen, trunchi, gât şi cap, toate sunt spulberate rând pe rând. Până ce copilul, înainte-cu monstrul în stomac, se simte brusc mai bine. Iar tristeţea mămicilor şi tăticilor dispare!”

“Oaaa, ce frumos! Mulţumim, domnule profesor, pentru această poveste minunată!”

*****

Ha, ha, ha, iar i-am păcălit. Sunt fantastic, îi am la degetul meu mic. Am şi mai mulţi admiratori. Mă dezmiardă, mă cheamă, mă cinstesc. Sunt cel mai bun!!!

*****

Peste văi şi dealuri, nişte perechi de mămici-tătici nu vor să asiste la cursul profesorului Ştie-tot. Totuşi sunt somaţi să o facă. Şi o fac. Ei nu sunt trişti ca perechile de mămici-tătici din studiul de caz al educatorului lor. Chiar dacă copiii lor au simptome digestive. Însă devin trişti după povestea domnului profesor. Pentru că ei, mămicile şi tăticii stingheri printre entuziaştii din jurul lor, văd faţa nevăzută plină de cruzime a lui Ştie-tot. Care ignoră cu bună ştiinţă să dezvăluie studenţilor slăbiciunile lui Făt-Frumos. Ca să îi arunce cu bucurie în desfrâu. Desfrâul idolatriei.

*****

PS ultima oră: deja a doua seară la rând mă tot bate la cap şi la uşă un băiat nevinovat, angajat la firma de cablu, care încearcă să mă ademenească cu sutele lui de canale pentru primul televizor, alte câteva zeci pentru al doilea , al treilea şi tot aşa (!!!) mai departe, pentru o sumă mult mai mică faţă de ce plătim acum.

Bietul gândăcel!

Improvizaţie

by maria, Posted on

1 iunie la grădiniă este o zi deosebită. Cântece, baloane, gălăgie, voci de copii, agitaţie, dans şi tot ce mai aduce o petrecere cu şi pentru copii.

Copiii să vină costumaţi de 1 iunie, ne-a spus educatoarea. Kiti nu are un costum de carnaval, încă nu a participat la o astfel de serbare. Astfel că de dimineaţă am început să ne îmbrăcăm fără un plan gândit în prealabil, ci ne-am lăsat conduşi de imaginaţie şi de ceea ce fiecare piesă sau accesoriu adăugat pe Kiti ne inspiră. Am deschis cele patru uşi ale dulapului lui Kiti şi am inspectat fiecare raft cu atenţie. Hmmm, rochia albastră cu multe floricele ar putea fi o variantă. Ce spui, Kiti? Un zâmbet a fost răspunsul primit. Nu, uite o fustă largă, roşie cu nişte modele pe ea, hai s-o îmbrăcăm.

Dacă adăugăm o cămaşă albă sau roz (pe astea mi-au căzut ochii), Kiti ar arăta ca o fetiţă cuminte, ceea ce şi e, delicată, deasemenea, perfect asortată, nicidecum costumată. Le dăm jos. Dar, cămaşa roşie cu flori mari? Da, iată o combinaţie complet nepotrivită, însă cam prea nepotrivită!

Găsim până la urmă şi bluza bună care să-i asigure şi confort şi contrastul ideal din punct de vedere cantitativ: nici prea mult, nici prea puţin neasortat: un tricou lărguţ, lunguţ, cu dungi orizontale albe şi roşii.

Aruncăm pe deasupra tricoului ales cu grijă o bluză mare, largă, vaporoasă cu zeci de modele şi tot felul de alte elemente decorative, cu multe nuanţe de verde, galben şi negru, împrumutată din dulapul mamei, adică al meu, şi îi calmăm vaporii degajaţi cu un fular lat şi legat strâns în jurul taliei, cu capetele atârnate în spate.

Încălţăm fetiţa Kiti cu şosete multicolore, gen nuca-n perete, dacă mai era nevoie, lungi aproape până la genunchi şi îi dăm spre încălţare balerini mov subţiri şi fini.

Ceva lipseşte…ia să vedem. Gata, ştiu! Un păr lung se pretează întotdeauna la acţiunea de tapare în direcţii diferite şi cu intensitate mare, deasemenea la un pumn de gel din tubul lui tati şi am economisit isteţ şi îndemânatic banii de perucă. Dacă îl mai şi strângem lejer într-un vârf mititel spre creştetul capului şi îi adăugăm un şiret pe post de cordeluţă ca să ţină partea de deasupra frunţii aplatizată, dându-i drumul părului încurcat să se exprime nervos în spate, am văzut şi unde am ajuns. Kiti seamănă cu o cântăreaţă pop, Amy Winehouse, sorry acesteia pentru comparaţia imaginii ei cu un costum de carnaval!

Îi place şi ei, zâmbeşte, râde. Felix e vesel, ca de obicei, îi place şi lui “costumul” lui Kiti.
Distracţie plăcută!

Din seria aşa întrebare, aşa răspuns

by maria, Posted on


După nişte scurte întrebări de matematică puse lui Horia, cu Felix cocoţat în braţele mele, îl întreb aşa, într-o doară, şi pe cel mai nou membru al familiei dacă el o să fie bun la matematică. Spre “dezamăgirea” mea, Felix îmi răspunde : “eu iau la maniacă doi!”.

Hmmm, e oare cazul să mă îngrijorez :)?

imaginea de pe http://www.oup.com/oxednew/images/MathsLogo1.gif

Oraşul

by maria, Posted on

Plângea tare când am intrat în casă. Chiar plângea cu lacrimi, nu era doar plictisită. Acum zece minute a început să plângă brusc, fără nici o legătură aparentă cu ceea ce făceam, mi-a spus I. Vrea să evadeze. De la lecţii, de sub control, din căldură, din monotonie, dar mai ales din casă. Ei bine, ne încălţăm, luăm căruciorul din maşină (Felix nu poate rezista un drum dus-întors până la/ şi de la şcoala lui Horia) şi mergem în plimbare să-l luăm pe Horia.

E foarte cald afară dar ne simţim mult mai bine decât în casă, drumul nostru are mai multe porţiuni umbrite, iar dacă adie şi vântul, cu atât mai bine. Deci, la drum!

Kiti şi-a pus plangand sandalele, eu i-am strâns scaiul pe călcâie. Felix a îmbrăţişat-o, şi-a luat o maşină şi am pornit. O adevărată aventură este să porneşti cu căruciorul prin Bucureşti. Mi-am amintit de prima săptămână de la revenirea noastră în ţară. Era ziua mea şi voiam să-mi fac un cadou. Mi-am luat cei trei copii şi am pornit-o agale, senină, la fel ca ziua de septembrie de atunci, pe…Calea Victoriei. Bebeluşul în cărucior, copilul mijlociu în dreapta, copilul mare în stânga. Un triunghi cu bază solidă, gata de luptă cu oraşul. Am primit atunci botezul focului. Din calmă, senină, relaxată, bucuroasă, aşa cum mă simţeam la plecare, am ajuns înapoi acasă isterizată, încruntată, nervoasă, încordată, mulţumind Domnului că ne-a adus teferi înapoi. Fără nici o glumă. Locul ăsta, altădată spaţiu de promenadă, reprezintă azi inversul absolut a ceea ce îmi imaginasem eu, atunci, în naivitatea şi neştiinţa mea. Trotuarele, atunci când nu lipsesc, pentru că da, există şi porţiuni în care trotuarul pur şi simplu intră în zid, aruncându-te pradă monştrilor de pe şosea, sunt strâmte, ingrate, dar mai ales cucerite. Ele sunt acum în slujba maşinilor, nu cred să mai existe în oraşul ăsta vreunul neprihănit. Iară eu, alături de copiii mei, trebuie să fi arătat ca picată de pe altă planetă. Auzi, cu căruciorul pe Calea Victoriei! Ha, ha, ha, ce glumă bună! Nu trebuie să mai spun că am ajuns acasă fără cadou, cui îi arde de cadouri când grija pentru pruncii tăi te macină?

De atunci am mai făcut şi refăcut de câteva ori drumul la şcoala lui Horia şi înapoi cu căruciorul. Că doar omul se învaţă repede cu binele, dar şi cu mai puţin binele. Am apelat cu fiecare incursiune în nebunia orasului la instinctele de supravieţuire şi am observat că, la fel ca în orice antrenament, înveţi să răzbaţi până la urmă. Ba ajungi chiar la măiestrie cu un pic de insistenţă. Şi chiar ajungi într-atât de departe încât să exclami: ce frumos e părculeţul ăsta, tot ăla la care acum doi ani te uitai cu milă. Pentru că vrei să trăieşti armonios, deşi pare disonant.

În timpul primilor 50 de paşi, starea lui Kiti a cunoscut o adevărată metamorfoză. Din viermele respingător de la pasul zero, firea ei a devenit un fluturaş cu aripi multicolore spre pasul 50. Efectul benefic al cerului liber deasupra capului asupra omului. Acum, experimentaţi pietoni ai marelui oraş, bucuria maximă din aceste plimbări constă în opririle la umbra cate unui copac pentru a ne potoli setea, poate foamea sau pur şi simplu pentru a simţi puţin vibraţia frunzelor, ierbii, pământului.

Am ieşit din zona verde. Grăbim pasul să scăpam cu cât mai puţin fum inhalat până acasă. Chipul lui Kiti arată bucurie. Trecem prin faţa unui biet bătrânel care cerşeşte cu mâna întinsă spre Kiti (copilul din dreapta mea). Plină de candoare, Kiti îi întinde în răspuns mânuţa goală şi un zâmbet. Bătrânelul este mulţumit. Oare ce cerşeşte?

Din nou acasă. Mai experimentaţi decât cu o zi înainte. Tot noi.