Unde este muzica?

Pot să-mi imaginez, cred, cum e când, deşi glasuri, muzici, zgomote încarcă tare atmosfera, nu vrei să auzi nimic. Sau vrei să asculţi doar ceva anume din toată intensitatea asta sonoră grea. Deşi ne aflam într-un decor natural, acesta era populat de fiinţe mai mult sau mai puţin gălăgioase şi mai era şi mărginit de şoseaua vibrând nervos de călcătura brutală dar rapidă a maşinilor. Era şi un lac la nici o sută de metri de noi ceea ce făcea ca simţurile să se ascută şi să se încarce. Stimulul apei este multiplu binefăcător.

Când încerci să te concentrezi, să te activezi pentru lume, efortul este uneori imens. Eşti fizic prezent în decorul ăsta însă un nor dens de stimuli invizibili te îneacă şi te acoperă în strat gros. Vrei să respiri logică, să legi suplu inspiraţia de expiraţie dar te ia o tuse seacă. Mintea ţi se învineţeşte, cu o ultimă forţare naşti un tunel prin norul gros şi ajungi deasupra gălăgiei. Rând pe rând închizi uşi. Scapi de povară. Sau nu.

Oamenii vorbeau, nu-i înţelegeam. Da, da, îi aprobam aparent, dând din cap. Peste tot dezastrul ăsta cu mii de beli nu puteam să aud decât nişte voci de copii din guriţele cărora răsuna povestea Scufiţei Roşii pe malul unui lac(oare asa era povestea?). Salvarea mea. Eliberarea mea.

Cu degetele în ambele urechi, Kiti ne spune adesea: atât, acum vreau liniştea mea, daţi-mi voie să ies prin tunel. Gălăgia “iiiiiii”-urilor ei îi redă liniştea. E o nevoie de linişte. Şşşt, să i-o respectăm.

Cat de devreme la grădiniţă ?

A sosit vremea să mă tot întreb.

Într-un mic parc de lângă o grădiniţă ies zilnic copiii cu educatoarea lor (copii mici, mulţi, educatoare, numai una) şi ocupă spaţiul de joacă. Îl ocupă la propriu pentru că se postează pe construcţia din lemn de jur împrejur ca pentru apărarea unei fortăreţe. Este cetatea lor, orice intrus trebuie nimicit. L-am lăsat pe Felix (da, unul dintre invadatori) să încerce să se descurce cu străjerii. După mai multe încercări eşuate acesta a revenit la bază. Iarăşi “tupăat”.

Copiii sunt prea agresivi, i-am spus educatoarei. Da, aşa este, mi-a confirmat ea cu o mimică resemnată, dar şi şmecherească. Pentru că şi-a dat seama că am picat din cer cu aşteptările mele. Câţi ani are băiatul, m-a întrebat. La vară face trei ani. Să ştiţi că nu e prea mic pentru grădiniţă, uitaţi-o pe Ioana, aducând de umeri o fetiţă mică, mică spre mine, ea are doar doi ani şi câteva luni, dar ştiţi ce descurcăreaţă este?

Trebuie să scriu pe hârtie: ce vreau de la grădiniţă? Sincer, dacă aşteptările mele privind şcoala sunt minime, nu văd cum aş putea cere mai mult de la grădiniţă. Ştiu că nu vreau să văd agresivitate şi violenţă la copii. Nu aştept de la un copil de 3, 4, 5 ani să “se descurce”, să înveţe să citească litere, să înveţe 10 cuvinte în limba engleză.

Lista rămâne deschisă.

Ce facem duminica asta, telegrafic, că-i prea cald

Zi de duminică
Dar nu una obişnuită.
O premieră.
Kiti echipată pentru alergare.
Pantofi de sport aleşi de pe coloanele de sub plăcuţa “running”.
Primul antrenament de jogging.
Prin frumosul parc Kiseleff.
Cu tati de mână, adică invers.
În timp ce noi,
Ceilalţi membri ai familiei,
Ne-am prezentat la o premiere, nu în premieră.
Horia a câştigat
Premiul doi la un concurs de matematică.
Trei cărţi şi, cum altfel, o diplomă.
Mai bine decât premiul trei de anul trecut (dar şi de anul ăsta)
Când a (s-a) câştigat o geantă.
Atât de urât şi pregnant mirositoare
Încât am sufocat-o prin încuiere în debara
În prealabil închisă ermetic olfactiv într-o pungă nebiodegradabila.
Cu vagi regrete.
O carte, cea de Jules Verne, e deja citită,
Alta, Robin Hood, e mult binevenită,
La fel ca şi cea de matematică
Întotdeauna (eventual) surprinzătoare.
Şi Kiti a alergat uşor,
S-a mai şi plimbat,
Iar când a văzut împrejurimile casei sale
În drumul de întoarcere,
A izbucnit în hohote de râs
Care s-au auzit încă mult după.
“Finally home! I made it!”
Parcă ar fi zis.
(Nu dacă ar fi vorbit
Ci dacă ar fi vorbit englezeşte).
Şi nu fiindcă nu i-ar fi plăcut
Ci fiindcă a obosit.
Ceea ce am şi urmărit, bineinteles.
În continuare,
Duminică obişnuită
Fără premiere.
Masa de prânz în familie,
Chiar şi acelaşi meniu obişnuit de duminică,
Supă de pui cu tăiţei şi mult pătrunjel frunze,
Orezul nostru mult plăcut cu salate.
Apoi,
Un pic de relaxare activă
Şi la terenul de tenis.
Până spre seară.
Stop.
Duminică faină şi scumpă.
Cum ar zice cineva de pe-aici.
Acum chiar stop.
Deci, stop.

Prin ochi de copil

Ce haine alegem astăzi din dulăpior? O pereche de pantaloni scurţi şi un tricou. Ce tricou să alegem, Felix? Ăla verde. Hmmm, nu prea se potriveşte cu pantalonii. Uite, tricoul ăsta bleumarin, cu guleraş, îţi place? Da, e tricoul-noapte!

Când prietenul nostru din cămin ne-a spus că fiul lui a colorat o foaie de hârtie cu creionul şi la întrebarea ce ai desenat acolo, a răspuns, întuneric, ne-am mirat amândoi de imaginaţia copilului. Iată că şi Felix al nostru spune despre tricoul lui bleumarin că este noaptea. Drăguţ, nu?

Copiii fără vârstă

Sfrrr, sfrrr, sfrrr, cade torenţial soarele peste pământul colorat. Copiii sunt strânşi laolaltă şi sunt de toate vârstele. Se tăvălesc în nisip, se ascund în iarbă. Se miră de cum fug mingile atât de pline de viaţă ca nişte şoricei.

Copiii sunt aplecaţi cu nasurile în pământ, urmăresc gândăceii şi furnicile cu ochi, nasuri, urechi, mâini, corpuri. De la mic la mare. Furnicile conduc gândăceii, gândăceii conduc bebeluşii, bebeluşii conduc prescolarii, prescolarii conduc şcolarii, şcolarii pe adulţii-părinţi, părinţii pe straadultii bunici. Şi toţi fug şi fug. Ca să prindă furnica.

Un copil aruncă o minge. Alt copil o prinde. Şi altul o aruncă din nou. Şi tot aşa, că aşa-i jocul. Până nu mai sunt mingi. Pare că nu se mai termină, sunt mii de mingi. Înainte de a se termina mingile, un copil mai mare, poartă şi barbă, cedează. Se aruncă la pământ, pe care-l loveşte cu pumni şi picioare. Şi plânge. A înţeles greşit, îmi pare rău de el. Crede că atunci când se termină mingile totul se sfârşeşte pentru el. De fapt greşeşte. Este doar un joc. Pe care copiii îl joacă de plăcere, cu bucurie. Şi, nu e nimic prea subtil, când se termină mingile, cineva le strânge şi le cântă un cântec de leagăn. Atât. Dar, să lăsăm mingile, să vedem dacă mai plânge puişorul. Of, da, totuşi parcă s-a mai calmat, o fetiţă cu codiţe l-a mângâiat şi l-a ridicat în braţe. Nu-i nimic pui, e doar un joc. Cu cât cantitatea de educaţie creşte, cu atât scade bucuria. Aşa că nu-i de mirare că pisoii ţin tigrii în braţe. Vine şi un băieţel şi-l ia la o discuţie pe băiatul cu barbă şi cu suferinţă. Îi dă şepcuţa jos de pe cap şi îi pune mingea din nou în braţe. Mingea nu e niciodată “a dracului”, dimpotrivă, e doar sufletul tău pe care-l arunci aşa cum eşti tu atunci, în clipa aia, pe diferite traiectorii. Ai înţeles? Spălăm cu nişte apă rece fătuca plângăcioasă cu barbă încărunţită. Unii copii plâng şi ei de supărare, li s-a stricat jocul. Alţii râd spre cer, să nu se vadă.

Toţi cresc mari până la urmă. Chiar şi furnicile. Sunt mai înţelepţi, au mai multe griji. Norocul lor e că au apărut alţi copii mici mici de tot ca să-i conducă.

Jocul cu mingi s-a terminat. O sută la zero. Deci nu erau chiar mii de mingi. Uşa e deschisă. Pleacă toţi pe rând. Apoi uşa se închide. Nu pentru mult timp însă.

Simpatice…

Felix şi-a spus la început Dede. Aşa imita el cuvântul Felix, Dede. Chiar şi acum, când spune că îl cheamă Feix, îi place să se alinte uneori şi să te corecteze sfătos: Dede, nu Feix! (psssss, asta doar din când în când, atunci când uită că el e “maie”).

Aţi auzit de strada doctor Felix din Bucureşti? Felix al nostru a auzit! Iar în seara asta a întrebat-o hâtru pe Alina şase (una dintre prietenele lui Kiti şi a noastră) dacă ştie strada doctor Dede!!!

Supraprotectie?

Se făcea că mă aflam în altă ţară dar pe o stradă de aici, din Bucureşti. O luasem pe Kiti de mânuţă şi o instalasem în scaunelul ei de maşină. Dar n-am putut să plec imediat de acolo pentru că era multă lume, multe maşini, mare înghesuială. Iar în învălmăşeala de pe strada asta bucureşteană, mi-am pierdut pentru o clipă atenţia distribuită la oamenii din jur, la maşinile parcate şi neparcate dar mai ales la copilul cuminte din spate. Care, până la reconectarea mea cu pământul, dispăruse din maşină. Unde-i Kiti? Vai, ce-am făcut? Ştiţi firul de gheaţă ce şerpuieşte pe spate şi înghite capul cu minte cu tot pentru câteva fracţiuni de secundă? Şi poate ştiţi disperarea cu care trânteai uşa drept în faţa întunericului de care scăpai în grabă mare când erai copil? Disperarea aia m-a cuprins şi pe mine şi m-a împins pe drumuri, străzi şi străduţe în jur. Cu geamurile maşinii deschise larg şi cu urechile ciulite ca iepurele de teama haitei am condus şi am ascultat. Iar ascultarea a primit răspuns. Vocea ei, groasă şi stridentă venită de peste clădiri. Apoi, nu doar vocea ei dar şi Kiti, întreagă împreună cu bucuria ei de a fi fost regăsită. Îmbrăţişarea a fost emoţionantă şi emoţia m-a trezit cu pulsul mărit.

***

Deseori mi se întâmplă să tresar şi să scap câte un “hi”, la volan fiind, când teama de a fi uitat vreunul dintre copii prin vreo parcare mă cuprinde. Parcă văd bietul copilaş uitat, disperat, alergând haotic şi periculos în jur. Brrrr!
Teama dispare urgent, aşa cum a venit, odată cu întoarcerea bruscă a capului spre spatele maşinii unde realizez că imaginaţia mi-a jucat doar o festă. Aşa ceva nu se poate întâmpla!

Povestea piticului care voia sa fie mare (2)

E clar, nu poţi să o întrebi pe Kiti cum îl cheamă pe fratele ei mai mic de faţă cu subiectul întrebării (adică complementul). De ce? Simplu, pentru că trebuie să-l identifice cumva Kiti şi atunci spui MIC. Nu, cuvântul ăsta nu-i place asociat cu persoana lui. Felix nu e mic, categoric, nu e mic!

Nici măcar în toiul infernalo-zgomotos al unei dispute frăţeşti tranzitorii, când limitele răbdării lui Horia sunt atinse prin erupţia vulcanica a scolarescului “ciocu’ mic!”, Felix ţine să replice dintr-o singură suflare “CIOCU’ MAIEEE!!!”.

Că aşa sunt fraţii mai întotdeauna, Horia, cum am spus şi aici , ţine să precizeze aspectul: el e mare, Felix e mic. Însă nu o face atât de explicit. Este suficient de subtil astfel încât să mulţumească ambele părţi conflictuale. “Eu sunt opusul lui mic, tu eşti opusul lui mare!”. “Da, da, tu eţi oputul lui pinc, eu tunt oputul lui maie!, HA,HA”, iar HA-urile lui Felix sunt mult mai mari şi mai pline de satisfacţie decât pot exprima nişte liniuţe pe pagina asta!

… (adică, probabil va urma şi episodul 3)

Totu-i bine si frumos

Totu-i bine şi frumos până la ora mesei. Sau în jurul ei. De fapt nici măcar nu e nevoie să ajungem acolo. E suficient pentru Kiti să vadă un biscuite sau să întrevadă posibilitatea găsirii unei bucăţi de pâine şi comportamentul ei se deteriorează simţitor.

Dacă află locul unde există tipul ăsta de aliment începe presiunea asupra ta: “Biscuite!”, “Pâine!”. Dacă o refuzi te abandonează fără regrete. Îşi redirecţionează atenţia sâcâitoare către altcineva. Îmi dai, sunt prietena ta, mă refuzi, salutare! A dezvoltat chiar o abilitate deosebită în a recunoaşte persoanele miloase. Îşi alege cu dibăcie “prada”. Bunicii sunt printre favoriţi. Bieţii de ei, fireşte că sunt predispuşi să cadă în plasă! Nici nu-i de mirare că după vacanţa petrecută la bunici a crescut şi apetitul. Şi…numărul de kilograme. De saţietate Kiti n-a auzit?

Pâinea, un posibil drog? Glutenul din ea? Cam aşa ar putea părea. Sau e doar comportamentul dus la exacerbare? E stresul prea mare? E vacanţa de vară aproape?

Totu-i bine şi frumos până când refuzi să-i mai dai. “Aşteaptă, facem o pauză!” Atunci să vezi proteste! Pe de altă parte nu-i de fapt rău că protestează. E bine. Asta ne arată că înţelege foarte bine ce se întâmplă şi îşi exprimă nemulţumirea, părerea, dar şi personalitatea. Întotdeauna protestele sunt semn bun. Forma însă lasă de dorit. Iată un alt exerciţiu. De parcă n-aveam culegerea plină de probleme încă nerezolvate. Dar, ia stai aşa! Întotdeauna mi-au plăcut problemele şi puzzleurile şi rebusurile. Şi de când Horia e şcolar, refac problemele cu mare drag alături de el. Iată unul dintre aspectele pozitive!

Îmi amintesc când Kiti ţinea dieta fără gluten. A durat doar 9 luni, iar hotărârea am luat-o după nişte teste făcute la o universitate din Marea Britanie. “Although there is no clear evidence, considering the presence of an unknown substance in pacient’s urine, it would be safe to try a gluten-free diet”. Ceea ce am şi făcut. Se spunea, părinţii spuneau, că dacă şi cea mai mică cantitate de gluten este ingerată accidental de către copilul cu dieta fără gluten comportamentul său o ia razna iar munca ta devine sisifică. Plus stresul major din familie. Acese dezavantaje ar putea fi ţinute sub control chiar dacă cu eforturi, însă în cazul nostru nu s-au observat schimbări majore comportamentale aşa că am renunţat. Totuşi, glutenul, în procesul de metabolizare duce la formarea unor proteine (gluteomorfine) care s-ar acumula în circulaţia unora dintre copiii cu autism în cantitate mai mare decât normal din cauza unor defecte intestinale, iar aceste gluteomorfine ar afecta comportamentul asemenea unui drog. Pâinea, un drog?

Ei, dar nu e problemă fără soluţie. Totu-i bine şi frumos până când avem ce rezolva!

Relaxare

Pentru întâiul ăsta de mai ne-am propus câteva ore bune afară în aer liber, pe zgura roşie şi înconjuraţi de pereţii verzi din frunzele copacilor ce împrejmuiesc terenurile de tenis. Am prins pentru joacă destul din soarele neaşteptat (după diverse forecasturi) al zilei dar, păcăliţi de căldura şi bunătatea lui, ne-am amânat jocul propriu-zis de tenis exact cu jumătate de oră înainte de venirea ploii. Şi atât de credincioşi în puterea lui, a soarelui, nu am părăsit terenul odată cu primii stropi de ploaie. Nici chiar mirarea din vocea lui Felix, “ce-e-e, plouă?”, nu ne-a oprit. A fost nevoie de mai mult ca să simţim că, doar de data asta, am fost înşelaţi. Şi, înghiţind în sec, am plecat spre casă. Şi, înghiţind în sec, am simţit o sete mare. Şi, înghiţind în sec, am mai înghiţit odată în sec şi am făcut stânga (cedând rugăminţilor plangaciose gen “Domba-Domba”) brusc şi neaşteptat la Mcdonald pentru un suc şi-o îngheţată cu ciocolată (simplu-dulce).

De ce iubim noi zgura roşie? Pentru că e caldă, moale, asortată cu verdele naturii, prietenoasă cu copiii, relaxantă. E un loc în care Felix a făcut primii paşi, Kiti vocalizează şi răspunde cu plăcere (ultimele lecţii mutate pe teren au fost adevărate reuşite), Horia nu se plictiseşte niciodată (are însă şi briceagul la el) iar noi, părinţii, facem sport.

Slovenia/Slovacia-si la case mai mici

Cu camera lui video mobilizabilă, telefonul lui Horia este interesant şi neobişnuit pentru copiii din clasă, chiar dacă e mai vechi, de pe vremea când Horia era rezident în Slovenia.

Telefonul, bătrân şi înţelept, a impresionat ochii tineri ai unei colege de-a lui Horia, aceasta exclamând:

“Pun pariu că telefonul ăsta este din porcăria aia de Slovacia!”

“Mulţumesc de confuzie, nu ţi-a ieşit răutatea!”, a râs Horia.

Zambet de iubire

Trebuie sa-l vedeti si voi. Asta e zambetul pe care mi-l da mereu, cand ne bucuram mai ales, dar si cand ne certam (atunci cand uita de olita sau face alte mici nazbatii). Este neaparat precedat de o insiruire de cuvinte, propozitii: “tine, I love you. pe tine iubec mai mult. tine rad!” si…

Si ca sa nu va intrebati de unde verdele asta minunat si curatenia neasteptata din jurul lui: da, din Bucuresti, parcul Bordei. Iata cateva ca dovada:

PS: porcul din stanga este verificat!

Fulgere

Cand energia se tot strange in corpul devenit neincapator te astepti sa izbucneasca cumva.

Kiti si programul ei! Un program fara sport este prost. Cum pot unii parinti sa refuze sportul pentru copiii lor?

Iat-o cat de hotarat se misca prin toata casa! Ba in bucatarie, ba in dormitoare, spre hol si inapoi. Are pasul apasat, hotararea lui te da la o parte din calea-i, doar nu vrei sa te calce locomotiva:)!

Este sportul ei. Trebuie sa-l scoatem outdoor! Atasam si niste roti la picioarele hotarate. Sa nu indrazneasca vreun cineva sa vina cu interdictia “nu cu role!” in parc! Dar asta in vacanta. Acum nu e infrastructura. Fata e mare, mama are obligatii, fetele ajutatoare sunt tot mai mici.

“Vrrrr”, zboara cate o masinuta pe langa capul meu. Curios cu aruncatul. Evolueaza si el. E mai stilat, mai sigur, mai selectiv. Practice makes perfect.

Si am dansat ca asa a vrut ea. Nici eu nu eram contra. I-a placut ca nici nu l-a vazut pe tati cand a intrat pe usa. El nu s-a suparat, n-a avut timp, ii sarise deja un prichindel in brate.

Nu vrea sa te loveasca. Te ocoleste, sinele ei sunt magice, se muta odata cu aparitia unui obstacol. Timpul nu-l poate sunta. E tarziu, fugim. Apoi revenim. Zi buna!

Vacanta s-a gatat, traiasca vacanta!

Ce sentimente amestecate dupa vacanta! Si bune, doar regasesti confortul de acasa, dar si rele, doar iesi brusc dintr-o stare de relaxare si iti lipseste tot asa de brusc proximitatea celor dragi, bunici, verisori, frati, prieteni. Lacrimile de pe obrajii lui Horia, “tupararea” declarata de Felix, chiar si resemnarea de pe chipul lui Kiti, toate incap pe bancheta din spate a masinii pornita incet spre casa si imi amintesc de toate sfarsiturile dureroase de vacanta ale copilariei.

Horia, mai mare, isi gaseste in liniste cartea pe care a inceput-o cu cateva zile inainte, parca vrand sa extinda timpul saptamanii ce a trecut: Doi ani de vacanta, de Jules Verne. Nu-i mai ingaduim bucuria asta insa, acum, dupa un sfert de ora de citit, nu aici, nu in mersul masinii, anticipand un eventual dezastru digestiv.

Ca de obicei, ne intoarcem de la bunici cu masina mai plina. Bunatati ramase de la masa de Paste, cadourile copiilor de la iepuras si…neiertatoarele kilograme in plus distribuite destul de nedrept pe noi toti. Unii, mai multe, altii, mai putine, oricum, astfel incat se accentueaza dezechilibrele.

Jucariile si jocurile sunt mereu in numar mai mare. Camera lui Kiti este o adevarata ludoteca. La inceput incapeau pe un raft, acum suntem deja la al patrulea. Iata adevaratii clienti fideli Ikea! Dintre jocurile noi este unul care-mi place mult. O tabla patrata din lemn, foarte bine finisat, impartita in patru cadrane. Fiecare cadran este dominat de cate o forma geometrica mare, clara cu mici gaurele din loc in loc si colorata fiecare in alta culoare. Peste respectivele forme geometrice se vor suprapune perfect niste piese de lemn de aceleasi dimensiuni si culori si cu aceleasi gaurele, si care reprezinta imaginile unor obiecte care au in mod natural acele forme geometrice, iar prin gaurelele existente se vor trece patru sireturi colorate corespunzator care le vor atasa strans pisele de tabla. Este un joc foarte bun pentru copii pentru ca acestia pot dezvolta si perfectiona abilitati ca recunoasterea culorilor, a formelor geometrice, potriviri, abilitati motorii fine dar si pentru senzatia tactila deosebita pe care o dau jucariile din lemn de obicei. Si daca mie imi place sa ma joc cu tablita asta de lemn intr atat incat sa uit de unde am plecat (adica de la un paragraf mai sus), atunci e posibil ca si lui Horia, de exemplu, sa-i faca suficienta placere sa-si recompuna inima, din plastic de data asta, de la National Geographic astfel incat sa ii ameteasca din tristetea plecarii spre casa si sa mai uite.

Vacanta ne-a fost

verde si jucausa

, fierbinte si aglomerata

, colorata si vie

, tihnita si dulce

deci, rotunda ca mingea lui Kiti.

O primavara frumoasa si Hristos a-nviat!

Povestea piticului care voia sa fie mare

Felix, un tip maruntel, dar hotarat, de neclintit (crede si se manifesta el) cand isi propune ceva, totusi iubitor si bland uneori, ba deseori, avea si el un vis: sa fie mai inalt, mai mare. Si, fiind asa de mic, isi spunea adesea si le spunea celorlalti “sunt maie”, adica mare.

Horia, un alt tip, inalt in comparatie cu tipul mic de mai sus, tot hotarat, insa hotarat sa-l tachineze pe micutul piticut (de patru ori mic, deci, ah, bietul!) chiar isi transforma hotararea in fapta deseori. De aceea il auzeai cand si cand spunand din senin: “pincule!” sau “esti pinc!” catre prietenul sau (caci da, chiar si asa, cu sau fara tachinari, ei erau de fapt buni prieteni).

Va dati seama ce chin, ce suparare pe micul Felix care nu avea alt argument la asa o remarca cruda decat sa strige cat se poate de tare, cu o voce plina de durere sfasietoare “MAIE!”. “Maie” catre Horia, “maie” catre mama lui, “maie” catre lumea-ntreaga.

Intr-o buna si frumoasa, se pare, dimineata, Horia, invadat de un val de bunatate, ii spuse pe un ton bland si cat de incapator posibil prietenos lui Felix asa:
“Uite Felix, tu ai fost mic in trecut (si eu am fost mic in trecut), esti mic chiar si in prezent, dar te vei face mare in viitor. Ai inteles?”

“Da”, zise oarecum neincrezator Felix.

“Asa ca, continua Horia, daca iti voi spune inca ca esti mic te mai superi?”

“Nu!”, raspunse mai convins de data asta Felix.

“Perfect!”

Zambete calde pe fata celui mic.

“Esti pinc!”, iesi tonul imperativ din gura lui Horia.

“MAAAAIIIEEE!”, raspunse Felix.

Inca o data emotia invinse ratiunea.
…

Concert

Concert Traffic Strings- Rosso Latino, muzica compusa de argentinianul Astor Piazzolla.
Foarte frumos!!! Din pacate a trecut deja.

Gabriel Gheorghe-vioara
Viorel Bustean-vioara
Lucian Moraru-viola
Dan Joitoiu-violoncel
Sandel Smarandescu-contrabas
Vladislav Panush-nai
Fernando Mihalache-acordeon
Horia Maxim-pian

Am cautat sa va pun piesa Buenos Aires ora 0, preferata lui Horia, dar, din pacate, n-am gasit-o.

http://www.youtube.com/watch?v=ja4y-G1eiy0&feature=related

Pranz de vara precum ziua

Dupa o dimineata atat de calda, senina si lunga (am intins-o noi peste ora 2 pm) petrecuta in parc, ne-am gandit sa luam un pranz potrivit: usor si delicios.

Am gatit o supa crema de legume pe care copiii (si nu doar ei) o prefera mai ales daca are si crutoane de paine in ea. Foarte simplu: legumele (morcovi, ardei, ceapa, patrunjel, telina, dovlecel si rosii) fierb impreuna cu multe frunze verzi (leustean, patrunjel si telina). Dupa ce au fiert legumele, scot ceapa din ea (are un gust prea accentuat pentru noi) si pun blenderul peste restul legumelor si apa in care au fiert. Gata crema!

Apoi, pentru ca cerul perfect senin si albastru ne aminteste de Italia: ardei sicilieni (mersi pentru reteta, Moni!). Iata cum se prepara:

Se spala ardeii (eu am folosit 4 bucati) si se taie in jumatate longitudinal. Se curata de samburi si se potrivesc intr-o tava ca in poza.

Spal rosii, cate una jumatate (sau in functie de marimea rosiilor, cate doua) pentru fiecare ardei. Le tai in cubulete mici, de 5 mm latura sau aproximativ, apoi le pun intr-un caston.

Toc marunt 6-8 catei de usturoi si ii adaug rosiilor tocate. Mai pun frunze de busuioc taiate marunt (cam o legatura mica).
Amestec bine rosiile, usturoiul si busuiocul care vor constitui umplutura pentru fiecare jumatate de ardei.

Deasupra fiecarei bucati de ardei umplut ca mai sus pun cate 1-2 fileuri de anchoa.
Stropesc ardeii umpluti cu putin ulei de masline (2-3 linguri) si pun tava la cuptor unde o tin 20-30 de minute, pana se inmoaie ardeii.

Sunt deliciosi, va invit sa incercati reteta!

Dezordine

Imi scapa cate un gand aiurea, fug dupa el, nu-l prind. Lasa, imi vine altul. Si altul. Hei, hei, opriti-va ca abia va vad, stop! E haos in capul meu si chiar pe capul meu. Parul e ciufulit, sunt cocheta, zice Laura, doar se asorteaza bine cu pijamaua de pe mine. E verde. Parul nu e verde. Sunt nauca, dar nu fizic. Cred ca as tine la doua seturi de tenis cu cateva mici setari la cap. Am doua nopti gri la activ in ultimele 4 zile. Una buna, alta rea, inca una buna, alta rea, gata, asta-i patternul. Posibil sa mai tina vreo doua nopti. Cate doua de fiecare cap cu circumferinta sub 50. Centimetri. Nu e o noutate. Cand temperatura creste peste 39.5 grade Celsius stau la panda, gata de atac. Cu scutecul umezit in apa la temperatura camerei o astept dupa colt sa o prind in plasa si s-o micsorez. Pana acum am fost eficienta, vezi patternul de mai sus.

Ce ma fac azi dupaamiaza? Au chemat-o pe Kiti la comisie. Imi place cum suna: au chemat-o la comisie. Azi o sa intram (posibil cu totii-mama si copii) unul dupa altul in camera aia, poate o stiti, plina de caini, draguti de altfel, dar galagiosi deci cu potential de sperietori pentru copii, si o sa defilam pe linoleumul rosu (de fapt nu e rosu) pana la scaunele rezervate pentru noi (desi cel mai sigur este ca vom fi mai multi decat scaunele). Noi, pe de o parte, ei, pe de alta parte. Juratii din filmele americane. Noi, inghitind in sec si pledand vinovat, ei, tehnici, detasati, instruiti sau harsiti, fara emotie. Pledezi vinovat, iei mai putin. Un an. Apoi revii. Cel mai adesea, tot vinovat. Hi, hi, hi.

Ma intrebam ce fac? Unu-i cu febra mare, altu-i cu “ceva care-i impinge creierul in craniu” (???). Noroc ca Kiti si-a mai revenit. Dovada si hiperfoamea care a cuprins-o de ieri incoace. Si setea. “Apa, mami!”, imi zicea azi noapte Felix. Aaaa, si “tine, I love you!” la fiecare mangaiere. Am primit multe, va dati seama! Repet, ce ma fac? Iar il scot, mai si ploua azi. Nu putea sa stea ca ieri? Mi-ar fi potrivit mai bine bucatile de zi. Panadol poate inainte cu jumate de ora si cat se poate de rapid inapoi, acasa, in pat, “culcarea mea”.

Pot sa va spun ca a plouat si miercurea trecuta si inca patru joi anterioare consecutive inapoi. Adica in zilele cand Kiti infrunta Bucurestiul spre si de la logoped. Macar acum nu mai e frig. Azi o primesc acasa fara maini si nas inghetate.

Acum a adormit. Recupereaza de azi noapte. 40.2 si are chef de ras si de dragalasenii. In intuneric nu-l vezi cat de aprins la fata e. Doar ochii reflecta mai tare cate o raza de lumina ce intra in dormitor de la vreo masina fara somn de pe strada. Cand in pat cu noi, cand la “culcarea lui”. Ochii ii sunt si mai mari cu scutecul ala imens, ud si alb care-i inconjoara capul. Tati isi aminteste de Steve, seful de la financiarul de acum cativa ani, care a sunat-o pe Barbara, singura cu varsta aproape de pensionare, si i-a comunicat, prin telefon repet, ca datoreaza firmei 100000 de euro! Un tip disperat incerca sa recupereze niste datorii, oricum nu ale lui sau ale ei nici macar. Am ras, am ras cu lacrimi de absurdul situatiei. Merge orice la 3 noaptea. Daca nu e somn, poate fi orice, chiar si un ras semiisteric.

S-a trezit. Plange. Te doare ceva? “Timpica!”, adica nimica. Bine. Vrei la mine in brate? Da, da, hi, hi, hi, uita de plans. Va las, doar vedeti de ce!

Noroc-ghinion

Mi- a spus astazi o prietena: “ce ghinion ati avut cu Kiti!”. N-am spus nimic despre asta, doar am schimbat subiectul. Nu este prima oara cand aud cuvantul ghinion alaturat lui Kiti.

Nu inteleg cum poti sa gandesti despre un copil ca este egal cu un ghinion. Pentru mine ghinion este atunci cand invat 49 de subiecte din 50 pentru un examen si il aleg exact pe cel neinvatat la examen. Si nu trec examenul. Ei, si ce daca? Sau ca intr-un joc de noroc, norocul ma ocoleste. Da, atunci pot sa spun ca am avut ghinion. Adica ghinionul egal frivolitate.

Totusi, un copil este un copil. In fata examenului vietii toti suntem mai mult sau mai putin nepregatiti. Iar eu cred ca tot ceea ce ni se intampla are un sens.

“Ce ghinion ati avut cu Kiti” este o propozitie nerezonabila. Complet nerezonabila. E dat undeva, scris sau inteles ca eu si sotul meu ar fi trebuit sa tragem trei asi nu stiu de care dintr-o gramada de carti de joc, iar noi am ratat, pe una am ales-o stramb? Nu-i asa ca suna straniu, ca sa ma exprim eufemistic? Nu-i asa ca este cumplit de nedrept si de crud sa consideri ghinion o fiinta nevinovata?

Dar ce e cu acest ghinion? Este de fapt tot un fel de aroganta. Daca pentru orice mica nereusita consideri ca ai avut ghinion este ca si cum ai spune ca nu, tu nu poti sa gresesti nicicum altfel decat din cauza ghinionului. Este lipsa de fair-play cu tine insuti. Este autosuficienta jignitoare pana la urma pentru capacitatea ta de intelegere si rationare. Este o scuza jalnica si de nedorit.

Este adevarat ca se poate intampla, mai ales la inceput, atunci cand incepi sa constientizezi ca esti in fata unei probleme de rezolvat, sa iti lasi gandurile sa o ia razna si sa-ti inchipui cum ar arata viata ta daca aceasta problema nu ar exista. Dar acesta este un lucru rau pentru ca daca nu ai mai avea acea problema in realitate, atunci nici nu ai mai putea sa consideri aceleasi ipoteze cu care vrei sa-ti construiesti o viata imaginara. Si, la ce bun sa te amarasti singur mintindu-te?

Dar, admitand prin absurd faptul ca te ascult atunci cand alaturi cuvantul ghinion in propozitia despre Kiti, sa vedem ce obtinem:

Te trezesti intr-o buna dimineata cu emotia ca astazi poti sa afli despre minune. Emotia te copleseste mai tarziu pentru ca da, ai aflat, esti insarcinata. Minusculul organism incepe sa se organizeze si sa functioneze dependent total de tine chiar daca tu nu-l simti fizic inca. Dar stii ca este acolo si incepi sa-l iubesti chiar daca inca nu stii ce inseamna asta. Apoi se naste copilasul tau deja mult-iubit si ,oricat de patetic ar suna, nu-ti mai poti imagina viata altfel decat alaturi si pentru el. Urmeaza ceea ce voi, mamelor, stiti foarte bine. Indiferent de cum este sau arata copilul tau! Ca este primul, al doilea, al treilea etc copil, este el, cel de care esti legat mult mai strans decat era el de tine prin cordonul ombilical.

Si atunci, unde sa bag ghinionul? Eu nu pot in ruptul capului sa-i fac vreun loc, cat de mic.

Asa-i ca v-am convins?

Predicatul verbal

Stiti piesa “Violeta” a trupei Sarmalele Reci? O stie si Horia, a auzit-o la radio si i-a placut. Ii suna in minte cateodata si o fredoneaza.

Asta facea si la ora de romana la scoala, in timp ce doamna preda predicatul verbal. Vazandu-l putin visator, l-a numit sa dea un exemplu de predicat verbal.

Horia a dat un exemplu doar ca pe ritmul cantecului de mai sus: “Vi-o-le-ta du-ce galeata la gunoi.”

S-au distrat toti, chiar si doamna.

Aici piesa.