Author: maria

Nu e banc cu un român si un american

by maria, Posted on

Unul mare, peste 30 de ani; altul mic, sub 10 ani.
Cel mic-român, cel mare-american.
Aici.
La o pizza, acasă.
Trei modele de pizza. Toate cu boabe de porumb pe ele.

“Nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată pizza cu porumb. Sau parcă da. Da, doar în China şi aici, la voi!”, marele.

“Mie îmi place porumbul sub formă de mămăligă. Ştii că noi, în România, cultivăm mult porumb?”, micul.

“Păi…nu, dar se vede!”, evident, marele.

Şi mare şi mic, cu porumb sau fără (e o găinuşă care îl ciuguleşte printre noi), savurează sau nu, pizza. Se dezbat teme ornitologice şi marine. Mare către mic, dar mai ales mic spre mare.

Deodată, brusc:
“Aţi avut mare noroc cu Columb!” e de părere adâncă cel mai mic, românul, către cel mare, de peste ocean. “N-aţi mai fi avut voi nici un Empire State Building, Big Apple! Doar băştinaşii, cu suliţe şi piei de animale şi…”

“…porumb de la voi!”

Poza

by maria, Posted on

Kiti pune patratelul de lemn pe cutie,
l-a pus si in, si sub. Le stie.
Asa cum stie si literele sau culorile sau lucrurile din jurul ei sau actiunile pe care le facem noi.
Kiti are un limbaj receptiv foarte bogat.
Putin cate putin lucrurile capata sensuri.

Ma uit la poza asta. Ii vad ochisorii frumosi ce tintesc la 50 cm de ea. Cer un feedback Alinei. Comunica.

E doar o poza facuta cu telefonul. Dar mi-e extrem de draga. Nu pentru ca pare altcineva, adica un copil tipic, ci pentru ca o surprinde pe Kiti intr-un moment de receptivitate maxima.

Si ea e tot Kiti a noastra. O scolarita silitoare.

Norocosul

by maria, Posted on


“Mami, stii ce prostanac eram eu cand eram mic? Credeam ca sunt unul din cei 365/366 de norocosi din cele 6 miliarde de oameni de pe Pamant care are o zi de nastere!”

“Ha, ha, ha, cred ca te-a ajutat sa tragi o asemenea concluzie si faptul ca Felix s-a nascut exact cu o zi inaintea ta!”

Imaginea preluata de pe www.180people.com

Reevaluare (1)

by maria, Posted on

E dimineata iar noi suntem pregatiti fizic si sufleteste sa pornim in aventura anuala a reevaluarii lui Kiti. Incepe azi si o sa continue cam o luna si ceva. Cu pauze, binenteles, intre vizitele la medicul neurolog, psiholog, autoritatea ce va primi dosarul nostru, comisia de evaluare, asistentul ce ne va vizita acasa si cam atat, cred. Nu avem o amintire placuta dupa experienta inrudita de anul trecut, dar nici nu ma astept sa fie cineva multumit de toata alergatura asta mai mult sau mai putin obligatorie pentru obtinerea unor bani ce ne usureaza plata terapeutilor. Mai ales ca nu vad necesitatea evaluarii anuale a copiilor afectati destul de sever de autism. Parca s-ar teme cineva ca copilul tau s-a facut bine intr-un an si parintii lui profita luandu-i in continuare banii din buzunar. Ce bine-ar fi sa fie atat de simplu: te imprumuti, amanetezi tot ce ai si angajezi tot felul de terapeuti care reusesc intr-un an, doi, trei sa-ti scoata copilul din statistica lor. Gata, am scapat de inca o capusa din sectorul unu!

Azi: vizita la clinica de pediatrie. Cu asta se incepe la reevaluare. Te programezi la medicul neuropsihiatru, pentru asta vorbesti la telefon cu asistenta lui care nu-ti da programarea de la prima convorbire. Te pune sa o mai suni o data dupa o ora ca sa primesti o ora. Mai suni o data sa-ti dea ora. Desi la cele mai multe cabinete medicale se asteapta, totusi cand ai o ora, speri ca intalnirea cu medicul sa se produca putin dupa ora respectiva. Deaceea vrei o ora. Deaceea suni inca o data. Si primesti un raspuns asemanator cu ceea ce-ti doresti doar ca nu e o ora ci e un interval orar. Bun si ala ca mai contureaza putin zona din zi ocupata. Sa fie…intre 9:30 si 10 si se intra in ordinea sosirii. E bine asa? E bine relativ la un secol, e binisor relativ la o dimineata.

Hai sa ne gandim: daca e 9:30-10, inseamna ca asta ar cam fi intervalul de sosire a doctorului, corect? Corect, putem fi acolo la 9-9 si ceva si nu vom avea de asteptat decat cam o jumatate de ora sau maxim 45 de minute. E bine? Se poate si mai rau! Da, dar daca se intra in ordinea sosirii si daca si alti pacienti s-au gandit sa soseasca mai repede pentru a evita aglomeratia si asteptatul excesiv inseamna ca oricum vom avea de asteptat dupa sosirea medicului deci creste intervalul de acumulare de tensiuni. Ce facem? Facem cum am zis, plecam pe la 8:30 si vedem acolo.

Zis si facut. De data asta suntem patru. Toti cei trei copii si cu mine. Horia nu merge azi la scoala, am nevoie de ajutorul lui. Doar el e asistentul meu. “Te superi daca te rog sa nu te duci azi la scoala?” O privire neincrezatoare ma fixeaza imediat. “Razi de mine? Binenteles ca nu ma supar!” Ha, ha, ha, macar unul dintre noi are un motiv de bucurie: azi nu se duce la scoala.
Anul trecut am fost doar trei: cu mine si Kiti, bebelusul de atunci, Felix. In carucior ca asa se descurca subsemnata mai bine. Doamna psiholog s-a cam suparat ca n-am lasat copilul cu cineva. Cu cine sa-l fi lasat? “Ei, nu se poate sa n-ai pe cineva sa stea cu copilul!” Nu conteaza ca mama nu se simte confortabil sa-si lase copilul atat de mic cu altcineva. Asta in cazul in care ar fi avut cu cine. Nu conteaza asta, cateodata am senzatia ca, aici, copiii sunt niste remorci care pot fi lasate si in garajele lor cateodata.
Felix a crescut cu un an. Acum sper sa vrea sa stea afara cu fratele lui. Si astfel nu voi dublu-stresa pe nimeni din clinica de pediatrie.

Sus la etaj, pe culoarul-sala de asteptare o mama cu o fetita, alta mama cu doi baieti, inca doua femei fara copii. Cioc-cioc, batem la usa sa ne anuntam sosirea. “Asteptati afara, oaaaac-oaaaac!”, ma si sperie asistenta de o marime impresionanta.

Ce bine ca e linistita Kiti, imi zic in gand. Kiti sta in picioare in stanga mea, cu haina inchisa pana in gat, cu mainile tinandu-se reciproc, cu un zambet discret in ochi si pe buze. Sta nemiscata, dar isi modifica starea dinamica doar pentru cate o secunda ca sa se apropie de usa si sa atinga cu degetele programul agatat pe ea. Apoi revine la pozitia stana de piatra. Cu zambet discret pe ochi si buze.
Baietii sunt si ei langa mine, unul invarte bolasul (e Horia, cine ar putea sa aiba arme cu care captureaza canguri si alte animale!), celalalt sare de la unul la altul ca o minge de tenis, cu resurse energetice proaspete ca in orice dimineata ( e Felix daca sare, dar si daca nu-i Horia!).

Conversam si cu mamele din sala, nu doar intre noi. “Eu i-am dat o suta de mii asistentei, dumneavoastra?”, ma interpeleaza una dintre ele. “Poftim?”, nu inteleg eu din prima mai ales ca nu pot in ruptul capului sa inteleg de ce oamenii se incapataneaza sa foloseasca vechii bani in conversatii si tranzactii. Ma prind repede si ii raspund ca nimic. Se uita neincrezatoare la mine (parca s-a mai uitat cineva neincrezator acum cateva paragrafe la mine, sa am eu ceva?). “Dar domnului doctor?” “Nimic!” Ei, asta-i prea de tot! Imi pare putin rau ca i-am zis. Oare am gresit? Dar asta-i realitatea. Eu nici nu m-am gandit la asa ceva. O vad cum ii strica bulversarea mimica. Am facut-o, asta e!

E 10:45. Sunt invitata in cabinetul psihologului. O recunosc pe doamna de anul trecut. O sa fie bucuroasa ca intru fara Felix. Azi o voi doar simplu-stresa. Cu Kiti. E mai bine asa, voi fi cu ochii catuse pentru Kiti. Anul asta nu va mai rupe brelocul de la cheia dulapului din cabinet. Ne asezam pe cate un scaun. Raspundem intrebarilor. Eu, pe o parte, Kiti, pe de alta parte. “Ooo, sunt incantata sa vad progresele lui Kiti!”, spune doamna psiholog. Ii zambesc, incantata la randul meu de incantarea dumneaei. “Parca aveai si un bebe anul trecut cu tine?”, ne recunoaste doamna psiholog. “E si acum cu noi, ne asteapta afara cu fratele lui!” “Ai trei copii?” “Da!”, zic eu, macar multumita ca nu arat prea imbatranita de ii inspir persoana a doua singular.

Apoi iesim ca sa reintram dupa alt timp la domnul doctor de data asta. In pauza dintre motivele vizitei noastre la clinica, Kiti bate coridorul in lung si-n lung. Dus si intors. Un baietel grasut (asteapta la endocrinologie) o provoaca la joaca oprindu-i drumul cu bratele intinse lateral si cu un “interzis!”. Kiti accepta provocarea zambind. Felix intra si el in joc si sfarseste repede jocul strivit la pamant de greutatea importanta a aceluiasi baietel. Plange ranit la frunte la mine in brate. Il pup, il mangai, il alint pana-i trece. Nu dureaza mult. Asa si trebuie ca risca si Kiti o cazatura similara. O chem langa mine, mai salvez niste minute de liniste. Horia invarte bolasul.

Reintram, acum si ca sa incheiem aventura de azi. La medicul neuropsihiatru treaba merge repede. Din fericire. Doua-trei intrebari, liniste peste cateva notite in fisa lui Kiti si “dati fisa aceasta doamnei asistente si reveniti intr-o saptamana sa ridicati certificatul”. Asta-i tot? Perfect, am sters-o de-aici!

Gata, copii! Imbracarea. Acasa cu noi. E 11:30 si avem toata dupaamiaza in fata! Kiti sa invete, Felix sa se gudure pe langa mine, Horia sa invarta bolasul…

Cum îmi educ copiii?

by maria, Posted on

Pornind de la postarea anterioară și în legătură cu “polemica” iscată pe blogul Ilenei privind subiectul educație, disciplină, voi continua să analizez “eu cum îmi educ copiii?”.

În primul rând și de o valoare absolută maximă, îmi educ copiii cu multă dragoste. Știu că toți părinții își iubesc copiii, însă când mă gândesc la dragostea cu care îi educ, spun de fapt mai mult decât ce ar putea să se înțeleagă la o privire superficială prin iubire părintească. Spun respect, spun înțelegere, spun alinare, spun acceptare, spun încredere.

Respect. Oare poate un copil să învețe respectul pentru sine, pentru celălalt, pentru viață, pentru frumos, pentru orice dacă eu, ca părinte, nu îl respect?
Ce înseamnă să-l respect pe copilul meu?
Înseamnă să îl ascult, fapt elementar, dar deseori ignorat.
Înseamnă să îi dau posibilitatea de a face opțiuni.
Înseamnă să îl întreb, să-i cer părerea.
Înseamnă să fiu sinceră cu el, să nu-mi ascund slăbiciunile, să-i împărtășesc din temerile mele.

Înțelegere. Acceptare. Când iubești, poți să înțelegi și să accepți greșelile.
Copilul meu are voie să greșească. E uneori indicat să facă erori. Eu și tatăl lor le corectăm greșelile cu mult drag (dacă ne stă la îndemână acest fapt).
Copiii mei sunt diferiți. Și nu doar pentru că unul dintre ei are o situație specială. Ei învață de la mine și tatăl lor să se accepte așa cum sunt. Ei înțeleg că oamenii sunt diferiți și că fiecare merită considerație.

Încredere. Despre încredere s-a scris atât de mult. Copiii mei nu mint, pentru că noi, părinții lor, nu mințim. Copiii mei află mereu că pot mai mult și mai bine pentru ei înșiși. Copiii mei știu că cineva din tribună țin pumnii strânși cu încredere pentru ei mereu. Copiii mei învață să aibă credință.

Alinare. Păi nici nu mai spun! Cum să nu le alini durerea când copiii îți cer asta? Cum să nu-i săruți pe obrăjorii lor rotunzi doar așa, din iubire? Cum să nu învețe ei ce înseamnă tandrețea când îi strângi în brațe cu drag?

***

Pornind de la premisele de mai sus, noi, părinții copiilor noștri, încercăm să îi învățam ce înseamnă o viață disciplinată. Ce beneficii aduce aceasta și ce neplăceri înlătură ea.
Ce înseamnă să analizezi lucrurile pe care le-ai aflat și ceea ce urmează să faci.
Cât de important este să fii riguros cu tine însuți.
Cât de neînsemnate sunt competițiile în care scopul este doar acela de a câștiga.
Cât de mult înseamnă igiena riguroasă a întregii tale vieți.

Și toate astea, din nou, da, prin imitație.

***

Bineinteles că nu am ajuns acolo, acolo unde nu mai e nimic de zis. Și bineinteles că nici nu e de dorit să ajungi acolo nici măcar în 2-7-9 ani. Întreaga noastră existență este o căutare permanentă (iar pentru cele ca mine pentru care a fi mamă a devenit primordialul sens al existenței este cu atât mai evident acest lucru). Însă știu cu siguranță ceva: Dumnezeu a fost generos cu mine și cu iubitul meu soț pentru darurile minunate pe care ni le-a făcut, dar și pentru că ne îndrumă tot mereu că să ne educăm copiii cu dragoste!

Motivatori

by maria, Posted on


Toti ii avem in vedere sau in minte sau inauntru. Ei sunt motivul actiunilor noastre. Ei intermediaza invatarea.
Motivatorii sunt diversi, au valori variabile si sunt palpabili sau nu. Au conotatie pozitiva insa nu sunt in toate cazurile asa. Ati auzit vreodata de pedepse? Pedepse care motiveaza? Ei bine, ele exista si uneori sunt mai la indemana multora dintre noi decat stimularea pozitiva. De fapt, pentru a respecta toate regulile comunitatii in care traim avem nevoie si de motivatori coercitivi. Insa nu despre asta e vorba aici.

Ci despre abuzul de motivatori negativi folositi in educatia din scoala si de acasa. In fata amenintarii unei pedeapse copiii reactioneaza, binenteles, diferit. Unii invata repede comportamentul care evita pedeapsa, insa altii pot sa intre intr-un cerc vicios, adica cu cat copilul este alimentat mai mult cu iminenta unei pedepse, cu atat comportamentul pe care ar trebui sa-l invate dispare printr-un mecanism de feed-back pozitiv.

Ati auzit vreodata de fetita care a devenit un renumit matematician datorita urechelilor intensive si repetate la care a fost supusa de profesorul ei la meditatii ca stimulatoare de succes? Da, stiu, nu ati auzit! Stiti de ce? Pentru ca fetita respectiva nu a ajuns vreodata sa indrageasca matematica cat de cat, chiar a simtit o repulsie pentru materia asta atat de frumoasa si, evident, nu este acum un matematician stralucit. Ceea ce oricum nu ar fi fost dezirabil probabil in cazul particular respectiv.

Dar de urmatoarele ati auzit? “Nu mai lovi, ca te bat!” “Abia va astept cu insuficientul daca nu invatati!” etc. Cred ca da! Nu neg valoarea unor motivatori negativi folositi mai ales in cazuri extreme in care viata sau integritatea copilului este amenintata sau chiar in cazuri mai putin grave. Insa, insist, nu sunt de acord cu folosirea lor abuziva. Este mult mai la indemana sa patronizam. Mai ales un copil fiindca e mai mic. Dar e corect? Si sanatos?

Imitatia, o abilitate determinanta pentru dezvoltare. E prezenta de atat de timpuriu, practic de la momentul zero, incat ai impresia ca face parte obligatoriu din tine. Stiu ca nu este asa mereu. Insa, din fericire, este mai mereu. Si este fundament pentru invatare. Si daca stim acest lucru, rolul parintilor si al educatorilor este crucial. Pentru ca toate comportamentele lor (afective, cognitive, sociale) vor fi imitate.

Unde gasim motivatori? Peste tot in exterior, dar, mult mai important, in noi. Motivatorii intrinseci sunt mai tari, ei sunt in noi, cu noi, mereu. Cei extrinseci au valoare mai mica ei fiind de obicei de scurta durata si materiali, deci predispusi disparitiei. Nu-i asa ca bucuria pe care ti-o poate da citirea unei carti tine mai mult decat gustul dulce al unui patratel de ciocolata? Sau, fara tagada, fericirea de a-ti creste copiii nu se poate masura cu rasplata pe care ti-o da avansarea in functie?

Va e clar ca ma multumeste mult mai mult sa-i vad pe copii citind cu nesat si pasiune despre pasari, decat sa vina acasa cu carnetul de note plin de foarte bine? Mie imi e foarte clar! Si va doresc si voua la fel! Mai ales daca sunteti mame! Ca tot e ziua mamei. La multi ani de educatie sanatoasa alaturi de copiii vostri si familie!

Nota: poza n-are nici o legatura cu teoria evolutionista:)

A nu se citi in timpul , imediat inainte sau dupa masa

by maria, Posted on


Olita. La doi ani jumate e cazul sa murdarim olita. Ei, poate nu chiar din prima (sau a doua, a treia…). Mai incercam. Sa fie chiar atat de “gheu”?

“Mami, caca!”, striga Felix.
“Stai, asteapta!”, strig si eu la randu-mi, fugind dupa recipientul de mai sus cu speranta ca de data asta ajung mai repede decat…

Ajung intr-o secunda cu olita, arunc scutecul departe si potrivesc funduletul pe plasticul verde.
Imi trag sufletul si astept.
Ma plictisesc de asteptat si imi continui activitatea de dinainte de atentionarea mami, caca, nu insa mai departe de doi pasi de baietel.

“Mami, se aude ceva!”, un pic speriat Felix.
“Ha, ha, e doar un partz!”
Felix se ridica de pe olita , se uita in ea si, mirat si gandind ca-n poza, zice:
“Nu mai e patzul, a plecat!”

Ha, ha, zic si potrivesc funduletul inapoi pe olita.
Mai astept doar putin si mai incerc si maine.

Domnisoara

by maria, Posted on

In ultima zi de gradinita in Dublin, Kiti a primit multe imbratisari foarte calde si un cadou de la un baietel. Kiti l-a luat, l-a tinut in mana si l-a desfacut. Erau niste margele roz! A fost un dar pe care l-a apreciat pentru ca a acceptat sa poarte margelele si a facut-o cu bucurie.

Si parintilor lui Kiti aceste margele le-au adus bucurie. Iata dovada ca si Kiti poate fi apreciata si indragita de persoane din afara familiei sau a celor foarte apropiati! Iata ca fetita lor si-a facut pentru prima oara singura un prieten!

…

O asteptam in masina in fata gradinitei. E 2 martie, e primavara, e o zi cu multe flori. Si ea este o floare. Chiar este, pentru ca poarta o rochita noua, martisorul ei de la tati, ca o cupa a unei flori colorata discret cu nuante pale de galben, crem si verde.


Acum iese tinandu-se de mana Alinei. Aduce ghiozdanelul verde pe umar. Si o punga mica de hartie colorata. Este cadoul ei de 1 (2) martie. A primit vreo 5-6 martisoare de la colegii ei de grupa. Draga de Kiti! A primit martisoare! Chiar poarta unul in piept!

Si mie mi-a oferit tati o rochita-martisor, ca lui Kiti. E frumoasa, aproape ca a lui Kiti!
Imi plac martisoarele astea. Dar pot trai si fara ele pentru ca nu exista pe pamantul asta martisoare mai frumoase decat cele pe care le am in permanenta!!!

Primavara frumoasa!

Fotografie preluata de pe http://www.bebemagia.ro

De ce?

by maria, Posted on

Mi-am amintit astazi doua intamplari de cand Horia era mic, avea cam 3-4 ani, incepuse de curand gradinita.

Abia ne cunoastem unii cu altii: copiii intre ei, parintii intre ei, educatoarele cu copiii si parintii etc. Vine si randul fratilor/surorilor micilor prescolari sa se intalneasca. O fetita apare la gradinita cu mama si cu surioara ei, aceasta din urma, doar cu o saptamana mai mica decat Kiti. “Doamna C., cati ani are fetita dumneavoastra?”, intreaba prietenos si curios Horica. “Doi ani si jumatate.”, raspunde mamica. “Dar stie sa vorbeasca?”, continua Horia. “Cum adica? Sigur ca stie sa vorbeasca, uite ce mare e!”, vine si raspunsul. “Aha!”, sopteste Horia.

Horica are o surioara de doi ani si jumatate, care nu stie sa vorbeasca. Pentru el are sens sa puna asa o intrebare. Mamica respectiva este o persoana buna, politicoasa, nu i-ar face rau unui copil.
Mi-a atras atentia. Intrebarile copiilor au sens intotdeauna! Iar raspunsurile noastre trebuie cantarite. Pentru ca deseori copiii intreaba, vor sa stie, vor sa inteleaga.

…

Copiii se joaca in parc. Nu se cunosc, intamplarea i-a adus impreuna in acelasi loc. Alearga unii dupa altii, se catara pe barele si scarile montate special pentru ei, arunca mingea de la unul la altul. Noi, parintii, ne relaxam pe banca de langa spatiul de joaca. Horia alearga spre noi. “Mi-am facut un prieten nou! Vreau sa merg cu el la tobogan!”, spune el intrebator. “Cine este noul tau prieten?” “Este baietelul acela!”, aratand cu degetul spre un grup mai mare decat unu. “Uite, cel cu tricou albastru!” “Pai, sunt mai multi copii cu tricouri albastre!”, insistam noi. “Uite-l, se joaca cu mingea!” “Bine, bine, du-te!”, renuntam putin dezamagiti ca nu am aflat care este noul prieten al lui Horica. El, un baiat sensibil, nu vrea sa ne lase nesatisfacuti si mai cauta: “E baietelul cu fata maro!” “A-ha, hai, fugi!”

Prietenul lui Horica este baietelul negru. Singurul copil de culoare din grup.
Uneori copiii nu au nevoie de intrebari. Lucrurile sunt clare, sunt asa cum se vad.

Pantofii mei de “dude”

by maria, Posted on

Nu il prea intereseaza hainele, ce-i cumpara mama este foarte bun si frumos. Are totusi preferinte pentru culoarea albastra si cea verde.
Nu intelege cochetaria. Nu inca. Ba chiar o detesta si de aceea il superi daca ii spui, chiar cu drag, “teenager”.

Are totusi o slabiciune care tine de cochetarie: Pantofii de “dude”(a se citi diud).

Sunt mari (bine, contribuie la marimea impresionanta si faptul ca mama lui i-a ales cu 2-3 numere mai mari) pe trei dimensiuni: lungime, latime si inaltime. Lungimea e mare ca mama are o problema: nu poate in ruptul capului sa cumpere copiilor haine si incaltaminte pe masura purtatorului. Ele vor fi intotdeauna cu 2-3 numere mai mari. (E adevarat ca exista si exceptii de la regula asta: daca mamei ii pica cu tronc o anumita piesa vestimentara, regula cu 2-3 numere mai mari dispare ca-n ceata si ea, mama, poate achizitiona un articol chiar mai mic cu 2-3 numere!!! Fiind doar o exceptie, se intampla, din fericire, totusi rar.)

Sa revin la pantofii de “dude”. Latimea lor ii face sa semene cu doua mingiute identice dispuse de la varful degetelor de la picioare si pana la glezna. Iar inaltimea este mare datorita talpii groase si pare chiar mai mare datorita culorii sale albe.

Deci acesti pantofi rotunzi imbraca copilul aproape pana la gat. Iar daca acesta, purtatorul, mai este si slabut imaginea sigur aduce un zambet pe fata observatorului. Dar n-ai ce face, copilul adora “duzii” si de-asta asteapta cu nerabdare primavara ca sa-i poarte si pe-afara.

Pantofii de “dude” au si instructiuni de folosire: a nu se incerca a epata privitorii/admiratorii. Pericol de impiedicare. Deci pericol de obtinere a unui efect contrar celui asteptat.

…

A cam venit primavara. Bine-ai venit!
Horia si-a scos duzii la plimbare la scoala.

“Ce-au spus copiii cand te-au vazut cu duzii?”
“Hmmm, nimic!”, zice el.

“Iti pare rau?”
“Nu, sunt super duzii mei!”

Ii plac pur si simplu. Sunt pantofii lui de “dude”.

Carnaval

by maria, Posted on

Uraaaa! E carnavaaaal! Ce costume va alegeti? Ce personaj ati vrea sa fiti? Spiderman? Un cavaler? Indian? Un mexican? Vreo printesa? Sau un dinozaur?

Haide, vino, sa probam! Costumase sa-mbracam! Si-n oglinzi sa ne-admiram! Dintr-o singura miscare, Felix dispare sub masca si corpul lui Spiderman. Ihi, ihi, izbucneste el in plans si-si smulge masca cu o smucitura. E la doi pasi de oglinda, il intorc, nu, de fapt, incerc sa-l intorc sa se vada. Trage cu ochiul spre ciudatul din oglinda si izbucneste in plans. E in contradictie cu bratele excesiv de musculoase.Nu stiu ce face Spiderman ca e cu spatele la noi (dupa oglinda). Oricum, Felix a decis fara doar si poate: jos cu costumul lui Spiderman!

Repetam experienta cu alte costume. “Nu veau canaval! Urat canaval!”
Biiine. Cautam dvdul cu Chicken little. Iti place de Chicken little? Da, da, cump cicn litl! Pai atunci, hai sa coasem un costum Chicken little! Da, da!

Zis si facut. Iata originalul si iata si interpretul personajului Chicken little. Va place?

https://i2.wp.com/uk.gizmodo.com/ChickenLittleSing.jpg?w=640

Un salut original

by maria, Posted on

Kiti intra dimineata in clasa insotita, ca intotdeauna, de Alina. “Buna dimineata!”

“Voi nu aveti de gand sa mai lipsiti?”, saluta si educatoarea.

“???”, pune Alina capul in pamant, iar Kiti se asaza cuminte pe un scaunel.

…

Este educatoarea care se teme de Kiti. Educatoarea cu mai multa experienta (oare la ce i-a folosit?!?). Educatoarea pentru care Kiti nu exista decat ca sa-i faca ei viata mai grea. Educatoarea cu voce de zana buna. Educatoarea cu suflet de zana rea. Educatoarea.

Concluziile sondajului

by maria, Posted on

Va multumesc, voua, tuturor celor care au votat in “sondajul” meu.

S-a votat astfel:

23 de persoane ar accepta ca un copil cu probleme in clasa copilului lor;
10 persoane sunt de acord cu acest lucru, cu conditia ca acel copil cu probleme sa fie insotit de un asistent;
2 persoane nu ar vrea ca fiul/fiica lor sa aiba in clasa un copil cu probleme;
iar nimeni nu a votat varianta nu stiu.

Desi nu se poate vorbi despre concluzii stiintifice (am fost criticata prieteneste pentru involuntarele leading questions ale sondajului-i.e. intrebari care induc un anumit trend de raspunsuri cum ar fi “nu-i asa ca sunteti atat de buni si inimosi incat sa acceptati in clasa copilului dvs un copil cu handicap pentru ca e minunat si incredibil de benefica prezenta lui acolo?”/”ati putea fi atat de cruzi si lipsiti de intelegere incat sa nu acceptati…?”) totusi sunt increzatoare, datorita raspunsurilor primite, in posibilitatea ca intr-un viitor apropiat copiii nostri cu probleme sa poata sa studieze daca nu in aceleasi clase, macar sub acelasi acoperis astfel incat sa existe intersectii multiple cu ceilalti copii de la care pot invata multe lucruri pentru viata lor viitoare de adulti independenti si fericiti.

Inca o data va multumesc pentru participare!

Mese in familie

by maria, Posted on

Din cand in cand ne intalnim si cu familia largita la cate o masa cu caracter (semi)oficial unde,

chiar daca ocupam multe locuri la masa -dintr-o masa de 20 de persoane (care, evident, este o masa mare), noi reprezentam un sfert; mai raman trei sferturi de locuri si pentru ceilalti. ei, si ce sunt eu de vina ca fratii mei au doar cate un copil fiecare?;

chiar daca solicitam o distributie fixa pe scaunele dimprejurul mesei. Este ca intr-o problema de matematica pentru clasa a patra: tatal si baiatul cel mare ocupa locurile din extrema stanga si dreapta a grupului de cinci scaune, atentie insa, nu oricum! Pai ce face baiatul cel mare daca alaturi de extrema lui sta vreo doamna (matusa) de varsta respectabila, dornica sa incropeasca o conversatie amicala, dar destul de plictisitoare pentru el, mai ales avand in vedere ca nu prea departe, insa suficient de departe, sta vreun copil (var/verisoara), bun partener de discutie/joaca/glume/farse? Apoi, dragi copii de-a patra sau parinti de viitori copii de-a patra, locul mamei va fi acela aflat la distanta de doua locuri de cel al tatalui si alegerea lui are o logica buna. Se alege cu mare discernamant si se socoteste astfel, pentru a stabili o echidistanta fata de scaunul dintre al ei (mama) si al lui (tata), unde sta fetita. Fetita trebuie circumscrisa. De jur imprejurul ei sunt, asadar, mama (dreapta sau stanga), masa (fata), tata (stanga sau dreapta), spatarul scaunului (spate). Este un fel de inchisoare sau mai bine sa-i zicem o scoala cu reguli stricte. Apoi trebuie sa-l asezam pe baiatul cel mic, care va sta, destul de evident, tot langa mama, precum fetita, dar in partea opusa, dispenser de mancare/atentie/dragalasenii/alintaturi/suzeta (cazuri extreme)/servetele etc;

chiar daca, dupa ce ca am ocupat o mare parte a mesei, o si transformam cel mai repede. Ba cu o pata de culoare pe fata de masa (baiat mare/fetita/baiat mic) sau cu un pahar de apa varsat in cosul cu paine (baiat mic) sau cu aperitivele de pe platoul lor rasturnate cu fundurile in sus prin extragerea foii de salata pusa cu scop decorativ de sub ele (fetita- care adora frunzele si care nu crede in existenta vreunei frunze cu valoare strict decorativa) sau cu alte pete de culoare albastra de la pixul mamei (baiatul cel mic, exprimandu-se in scris);

chiar daca inevitabil la momentul actual fetita declanseaza un asalt in peakul de excitatie al serii cu diverse torpile: masline in plin vizavi (cel mai indicat pentru locul imediat din fata fetitei este recomandabil sa asezati un domn respectabil, iubitor de copii, fara pretentii pentru pastrarea unei camasi impecabile pana la sfarsitul petrecerii-acesta versus un alt copil-var/verisoara-incantat de obicei sa raspunda adecvat asaltului); bucati de diverse legume crude adunate de prin farfuriile din raza ei spre vecinii de masa aflati oblic dreapta fata; bucati de miez de paine (coaja e singura cu valoare gustativa) aruncate cu mare precizie in paharul de si cu vin al doamnei din dreapta fata;

chiar daca fondului sonor destul de incarcat al unei asemenea intalniri in familie i se supraadauga din cand in cand pentru a anula monotonia lui cate un urlet sfasietor provocat de durerea data de lovirea urechii baiatului mic de marginea tare a mesei sau de “iii”urile de bariton ale fetitei sau de plansetele tot ale baiatului mic, efect al mustrarilor verbale de primprejur;

chiar daca toti, dar fara scapare absolut toti invitatii vor fi victimele farselor scrise pe hartiute si lipite pe spatele lor de catre baiatul cel mare, spre bucuria copiilor, neimpartasita intotdeauna;

suntem totusi invitati.

Pe data viitoare!
Aaa, si La multi ani, Tudorel!

Tulburare de dezvoltare?

by maria, Posted on

Felix se intalneste de cateva ori pe saptamana cu alti copii de varsta lui pentru a forma un grup de joaca. Acolo, in grupul acela, exista si un baietel care iese putin din “normalul” grupului prin comportamentul sau. Nu as putea sa ii pun un diagnostic insa, evident, face lucruri asa cum nu te-ai astepta sa le faca, iar eu am un ochi foarte iscoditor din acest punct de vedere.

In primul rand la peste doi ani el nu vorbeste sau cel putin nu o face in intalnirile noastre desfasurate intr-un mediu, acum, familiar. Apoi, isi exprima dorintele, frustrarile, nemultumirile prin tipete, plansete. Se joaca destul de izolat si prefera un anumit tip de jucarii. Nu raspunde la intrebari simple ca arata nasul sau unde e mana (intrebari puse de mine si nu de mama lui).
Totusi, are contact vizual, arata daca isi doreste ceva, deci comunica cat de cat, stie sa faca pa-pa si participa (uneori) la activitatile noastre practice.

Problema mea este urmatoarea: oare e cazul sa o avertizez pe mamica lui ca ceva pare in neregula cu dezvoltarea baiatului?
Oare este rau sa pastrez aceste semne de intrebare ascunse de urechea mamei?
Oare in cazul in care problemele pe care eu le intrevad sunt false iar eu ma decid ca este bine sa i le fac cunoscute produc mai mult rau decat bine?
Pot sa-i creez mari neplaceri tinand cont ca este insarcinata (of, ce complicat este!)?

Voi ce ati face in locul meu? Sa-i spun ceva sau sa stau in banca mea sa-mi vad de ale mele?

Avem o problema

by maria, Posted on

Dialog in masina, spre gradinita.

“Mami, ce mai faaaci?”
“Bine, sunt atenta la drum, dar tu?”

“Uite, nu ma doaie mimic. Asta-i plobiema!”

Explicatia cea mai probabila: de obicei, fiind cel mai mic si rasfatat, pe Felix il doare cate ceva. Ba mana cand il rog sa faca ceva si n-are chef, ba piciorul daca vrea mingea de la Kiti, ba chiar “oichiul” cand e timpul sa mearga la culcare.
Pai da, te cred si eu ca e problematic atunci cand nu te doare ceva!

Explicatia posibila: sa se vaite mama lui prea des ba de cate o durere, ba de alta? Ia sa iau aminte!!

Explicatie imposibila: E tare rau sa n-ai nici o durere! Auuu!

Daca voi nu ma vreti, eu va vreau

by maria, Posted on

Vin de la o conferinta pe tema integrarii copiilor cu dizabilitati in scolile de masa prezentata de profesorul Nicola Cuomo de la universitatea din Bologna de la care am plecat mai repede din pacate astfel ca am ratat grupurile mici de discutii. Oricum s-a vorbit despre posibilitatea reala de integrare in clase “normale” a copiilor cu handicap si de beneficiile bilaterale ce ar surveni ca urmare a acestui fapt. Concluziile s-au tras dupa o experienta de peste 30 de ani de admitere in scolile obisnuite a copiilor cu probleme, deci se poate deja vorbi despre o sustinere teoretica destul de consistenta a zecilor de ani de practica in acest fel.

Inteleg reticenta ce vine din partea autoritatilor, profesorilor, parintilor aflati in “tabara” cealalta, adica a celor pentru care copiii cu dizabilitati exista doar in statistici si inteleg ca nu putem cere ca acestia sa accepte pur si simplu sa interactioneze cu “ceilalti”. Insa nu pot si nu vreau sa inteleg sa ne resemnam, noi, ca parinti de copii cu nevoi speciale, si sa acceptam sa asteptam linistiti venirea la un moment dat a unui plan strategic de sus pentru includere. Ca exemplu personal, noi am inscris-o pe Kiti intr-o gradinita publica cu legea antidiscriminare in mana si cred ca bine am facut. Acum, dupa mai mult de un an de interactiune constanta a educatorilor de acolo cu Kiti si cu problema ei, nadajduiesc (de fapt cred cu convingere) ca acestia (educatorii) au invatat niste aspecte pretioase de pedagogie si au invatat ca se poate trai si lucra alaturi de copii ca Kiti. Se poate inca mult mai mult de atat iar procesul de invatare este necesar sa se produca si la nivel practic. Deaceea cred ca nu trebuie sa asteptam planurile institutiilor decidente ci sa le dam o mana de ajutor prin punerea lor, a profesorilor, fata in fata cu realitatea.

Concluzia mea (mereu sunt in criza de timp) este ca asa cum nu cred in beneficiul rezultat in urma infiintarii claselor (cel putin la nivel de scoala generala) speciale de copii supradotati, la fel nu cred ca scolile speciale (pt cei cu dizabilitati) constituie o solutie (ci sunt maximum un fel de serviciu de babysitting). Si din acest motiv va invit si va rog sa raspundeti unui mic sondaj.

Copilul meu are nevoie acum de o scoala in care sa invete lucruri. Poate cineva sa ma sfatuiasca sa fiu rabdatoare si sa astept ca statul sau cine stie ce alta autoritate sa creeze un plan strategic de incluziune?

Imitatii verbale si nonverbale (ca ne intereseaza subiectul)

by maria, Posted on

Baietii joaca fotbal. Kiti cu mine ii aplaudam. Scorul e 15-11 pentru Horia.

“Ce gol frumos ai dat!”, striga Horia.
“Ce gou oibil!”, replica Felix.

“M-ai faultat, am penalty!”, Horia.
“Cadat pe jos, faut, am penati!”, striga Felix aruncandu-se pe jos.

“Atentie, m-ai lovit rau!”, zice Horia.
“Auuu, ma doaie uau, uau (rau, rau i.e.)”, e randul lui Felix.

Sunt obositi, e lunga partida. Se odihnesc putin intinsi pe covor, primul Horia, apoi ca o umbra pinca si Felix.

“Ma simt de parca l-as controla din telecomanda!”, rade Horia.

Multumesc

by maria, Posted on

Cand am inceput sa scriu cate ceva pe blogul meu jurnal nu mi-a trecut nici o clipa prin minte ca acesta ar putea fi ca un peste care inoata printr-un ocean de unde ar putea fi chiar si pescuit la un moment dat. Dar asta s-a si intamplat. Cineva l-a ridicat intr-o zi mai mult sau mai putin (as zice eu) intamplator. L-a apucat gingas cu mainile ei fine (cu care aduce alinare durerii la propriu) si l-a mangaiat. A avut grija sa nu-l tina prea mult in afara mediului sau natural pentru ca este o persoana buna, tandra, discreta. Dar a avut grija si sa-i lase un mic mesaj pentru mine. L-am primit de curand si l-am primit cu multa bucurie si emotie.

Apoi ne-am revazut scurt-scurt pentru ca tot (ne)intamplator am avut sansa sa alegem amandoua doua locuri pentru vacanta situate la multe sute de km de casa insa doar la vreo 50 de km unul de altul. Dupa multi ani de zile.

Pentru asta multumesc!

PS Draga Toni, multumesc ca m-ai gasit, ca ne-ai dat sansa sa-ti revedem si sa-ti cunoastem familia si pe baietelul tau minunat pe care Horia il imbratiseaza cu drag!
Si multumesc binenteles ca ai rezolvat” problema” lui Felix de-aici.