E noapte, drumul e lung, unii mai motaie, sa le respectam nevoia de odihna!
Yam, yam, ce buna e suzeta, sa fac nani?
Mmm, ce frumos se aude prin casti, sa nu fac nani?
Author: maria
Da mai departe
Ileana (multumesc) mi-a dat urmatoarea leapsa:
Care sunt lucrurile pe care nu ţi-ar plăcea să le vezi în veci la tine în casă (amenajări interioare, decoraţiuni, etc)?
Voi incepe cu ceea ce am in apartamentul in care stam cu chirie si nu-mi place sa vad:
-plasticul care acopera podeaua intr-o imitatie ridicola de parchet;
-jaluzelele din panza cerata in bucati late verticale cu snururi de plastic si sfoara pentru adaptarea lor pe geam;
-lustrele din camere, genul acela de combinatii chicioase de sticla, metal, plastic, taiate in diverse forme geometrice atarnatoare (brrrr);
-usile din rumegus(pal) dintre camere (si eventualul tapet deghizat in lemn);
-baile inguste si mici cu o cada badarana ce ocupa jumatate din incapere;
-sparturile dreptunghiulare din zidurile holului de langa baie astupate asa-zis discret cu usite tot din rumegus varuit necesare citirii contoarelor de apa;
-dulapul mare si prost dar tot neincapator din dormitor;
-aglomerarile de mobilier si lucruri de orice fel (din lipsa de spatiu).
-plasticul care acopera podeaua intr-o imitatie ridicola de parchet;
-jaluzelele din panza cerata in bucati late verticale cu snururi de plastic si sfoara pentru adaptarea lor pe geam;
-lustrele din camere, genul acela de combinatii chicioase de sticla, metal, plastic, taiate in diverse forme geometrice atarnatoare (brrrr);
-usile din rumegus(pal) dintre camere (si eventualul tapet deghizat in lemn);
-baile inguste si mici cu o cada badarana ce ocupa jumatate din incapere;
-sparturile dreptunghiulare din zidurile holului de langa baie astupate asa-zis discret cu usite tot din rumegus varuit necesare citirii contoarelor de apa;
-dulapul mare si prost dar tot neincapator din dormitor;
-aglomerarile de mobilier si lucruri de orice fel (din lipsa de spatiu).
Nu-mi mai plac bibelourile si mileurile (stie ea ce stie Kiti cand le invarte de le innebuneste atunci cand le gaseste la bunici); materialele nenaturale (mai ales in cantitate mare); covoarele din plastic; materialele reci ca gresia, metalul, marmura pe podea; peretii albi in toata casa; bucataria plina de aparatura electrica; lipsa florilor din casa; lipsa urmelor lasate de copii; mirosurile grele, prea intense; mesele mici; televizorul in dormitor…
Cred ca e cazul sa ma opresc aici, se pare ca devin imposibila!!
Va transmit aceasta leapsa si voua, dragelor Iulia, Nicoleta si Iuliana
Vacanta la munte
In sfarsit obrajii lui Horia s-au imbujorat! I-a mangaiat soarele in varf de munte cate 4 ore pe zi, toata vacanta!
Si am respirat cel mai pur aer din lume!
Si am admirat relaxati frumusetea naturii!
Aici niste poze:
Urcand emotionati pe munte:
Ajunsi in varf:
Chiar daca nu la fel de repede ca pasarile:
Incumetandu-ne la vale:
Ne intalnim la baza:
Si…din nou acasa!
Ochii
Ii cauti privirea. Dai de ea, dar fuge repede. Te duci spre ea, o urmaresti pas cu pas. O prinzi cate o clipa, apoi o pierzi din nou. Uneori nu e simplu cum pare la carte. Lectia de atentie. Uita-te la mine! Bravooo, fetita e cuminte. Sau, ba da, e chiar simplu. Pentru ca de fapt raspunde bine la comanda. Dar uneori n-are chef. Uite-asa, ma enervezi, vreau sa ma uit oriunde altundeva decat la tine. Ce, tu daca n-ai chef sa te uiti, te uiti? Nu! Lasa-ma in pace! Ok, te las acum.
O inviti la dans. Trupul ei iti da feedback negativ. Ochii insa nu-i mai fug de pe tine. Zici ca-s absorbiti de ochii tai. E o privire intensa, directa, fix spre tine. Ii intinzi mainile cu palmele deschise. Ii lasi optiune. Sta cateva secunde pe ganduri din patratelul ei sigur. Dar iti intinde manutele doar pentru un scurt moment. Ca si cu privirea cand n-are chef. Te atinge, apoi fuge. Dar ochii ei te fixeaza. Si te uiti in ei si nu-ti vine sa crezi ce vezi! Sunt atat de aproape de tine, de realitatea lumii asteia ca te indoiesti putin de existenta unui diagnostic. Nu e vis, e realitate. Si e o cale. Asa cred. O sa ma las absorbita in ea pe drumul intins de ochisorii ei negri si o sa o mai trag putin spre noi. Putin cate putin. In dimineata asta cu 5 minute de dans.
Tu ai un copil cuminte?
Dimineaţa, la teatru vin mulţi copii de la grădiniţe. Vin în grupuri destul de mari, însoţiţi de câte 2-3 educatoare. Sunt copii cuminţi. Sunt atât de cuminţi de nu-mi vine să cred. Este încă devreme, spectacolul nu a început. Stau pe bănci aproape nemişcaţi. Doar picioarele se bălăngăne într-un ritm constant, nervos. Şi buzele se mişcă fără un ritm detectabil. Dacă vreun copil se ridică în picioare, nu va sta astfel pentru mai mult de o secundă. Pentru că nu este nevoie de mai mult decât să i se strige numele şi să i se arunce o privire dojenitoare îndrăzneţului de către educatoare, pentru ca acesta să revină în poziţia “cuminte”.
Dat fiind anturajul ar trebui să mă simt aproape ruşinată de comportamentul lui Felix. Care se mişcă încontinuu pe metrul lui pătrat: în fund pe bancă, în picioare în faţa băncii, cu faţa la scenă, cu spatele la scenă, cu mâinile cercetând consistenţa barei balconului, cu guriţa testând temperatura ei, cu ambele mâini agăţat de aceeaşi bară, testându-i rezistenţa la săritură, cu un zâmbet initiand un contact cu micul vecin din dreapta, cu întreg corpul arătându-mi recunoştinţă că sunt lângă el. Să încerc să-l opresc? Nici prin gând nu-mi trece! E încă pauză şi e chiar surprinzător şi amuzant să aflu cât de multe lucruri se pot face într-un metru pătrat din afara scenei unei săli de teatru.
***
Altă sală de teatru, acum spectatorii sunt pe scenă. Sunt mititei, cam pe la 2 ani. Au perne cilindrice plate pe post de locuri şi acestea circumscriu zona “fierbinte”. În timpul reprezentaţiei se mai ridică câte 2-3 copii de pe perne. Şi stau în picioare cu ochii fixând actorii. Cei mai mulţi părinţi sau bunici sunt relaxaţi, însă se mai revoltă câte o mamă hiperprotectoare cu propriul copil insistând pe lângă fraţi, mame ale vreunui copil din picioare ca acesta să stea jos, regulamentar pe pernă. “Nu mai vede fetiţa mea!” Deşi aş zice că sunt adorabili copiii când, captivaţi de acţiunea de pe scenă cu ochii lipiţi de ea, fac o mişcare cu corpul lor mici pentru a ocoli “obstacolul”. E o lecţie pentru cea grijulie de la propriul copil. “mami, mă descurc foarte uşor , ,stai !”
***
Cui face bine controlul excesiv? Celui controlat, pentru ca astfel el ar fi copilul perfect, cuminte si respectuos? Celui care deţine controlul, pentru ca astfel el are linişte si i se vor atribui merite deosebite?
Eu cred ca nimănui.
Cred ca miile de experimente făcute de micii exploratori ai lumii sunt absolut necesare pentru dezvoltarea lor. Si chiar aşa, mici, mici fiind, copiii pot sa dovedească mult discernământ in acţiunile lor.
Concluzia este ca se prefera in sistemul de învăţământ stilul autoritar de educaţie a copilului, acesta este agreat si îmbrăţişat de către scoala si părinţi, familie, iar acest fapt inhiba dezvoltarea imaginaţiei, a creativităţii, a respectului fata de ceilalti si a respectului pentru propria persoana, deasemenea limiteaza dezvoltarea abilitatilor critice si autocritice ale copilului controlat excesiv.
De aceea îndemnul meu este: nu faceţi o mândrie din a spune “am un copil foarte cuminte!”
Pentru Horica (sic)
Si ca sa nu mai rada Horia de fratii lui mai mici, pe care-i identifica (in gluma) cu diverse vietati care mai de care mai urate din fauna pamantului, am gasit (tot in cartea lui) o poza cu trei bufnite simpatice pe care le identific eu acum cu Horia si fratii sai!
Horica, te crezi cumva mai frumusel?
Papusa
Strang in bratele mele o papusa. Mi-e tare draga si imi vine greu sa o las din brate ca sa v-o imprumut putin.
Imi plac papusile si am fost o fetita careia i-au placut papusile (nu doar pentruca eram fetita si parintii imi cumparau jucarii “pentru fetite”). Papusi mici sau mai mari, cu par drept sau mai ciufulit, cu hainute detasabile sau nu, ma rog, tot felul de papusi. Si sa fie mai multe ca sa formeze o clasa. Fiindca o profesoara are nevoie de elevi ca sa fie profesoara. Iar mie imi placea mult sa fiu profesoara lor. Dar nu eram mereu profesoara iar cand nu eram profesoara imi doream o papusa numai a mea. Dar nu una oarecare ci una inalta si cu parul lung si cu rochita care sa se invarta. A durat ceva vreme pana am primit o astfel de papusa. Si cand am primit-o am fost nespus de bucuroasa. Am ingrijit-o, am pieptanat-o, am invatat-o tot ceea ce stiam (caci a devenit pana la urma si eleva in clasa mea) si am suferit pentru micile neplaceri suferite de ea (ca de exemplu primirea a cate unui pumn de la fratele meu mai mare ca o “corectie frateasca”provocata de neinsemnatele si obisnuitele dispute copilaresti).
Si nu stiam ca exista pe lume o papusa mai frumoasa si mai draga. Pana cand am primit-o pe ea. Papusa mea adevarata, inalta, cu parul lung si incalcit si, deseori, cu rochita (care uneori chiar se invarte).
Acum intelegeti de ce o tin strans in bratele mele. Pentru ca este cadoul meu perfect!
Jucarie bidimensionala?
Precum Horia a fost in jurul varstei de 3 ani un mare amator de filme, reviste, jucarii cu si despre Toy story, asa este Felix acum cu Scooby doo. Prin cutia cu jucarii a gasit personajele din Scooby doo, printre colectiile de reviste ale lui Horia a gasit revistele Scooby doo. Acum isi doreste minivanul din Scooby doo. “Una veau matina pinca din Cooby doo”. E pinca (mica), a vazut-o el odata la ziare. Putem sa o cumparam atunci cand o vedem pe undeva daca chiar o doresti atat de mult. E bine? “Da, acuma veau!” Pai, da. Sigur ca o vrei acuma. Dar e uneori imposibil sa obtinem ceea ce ne dorim. Sau nu neaparat imposibil, dar cel putin dupa o perioada de asteptare si efort. “Oaaa, oaaa, veau una pinca!” “Matina ata veau acum io!”, aratandu-mi-o in revista. E frumoasa si mie imi place, o vom cauta la ziare unde-ai vazut-o. Intre timp, am o idee. “Buna idee, io am o idee gambenga!” Sincer, gandesc eu, si ideea mea e destul de…galbena, dar cine stie? Iau o foarfeca, o revista Scooby doo si decupez masina de pe coperta. E pinca (mica), asa cum ii place lui. Revine pe langa mine ca din cand in cand mai uita pentru minute ce vrea. “Te mai fashi?” Ei, fac bine, de fapt fac foarte bine pentru ca am gasit ceva ce cred ca tie ti-ar placea mult. E masina lui Scooby doo si ii intind masina decupata din revista. “Oaaa, penti mami!”, cu un zambet imens pe fata. Cu placere, Felix.
Filozofie aplicata
Dimineata de duminica, iarna, rece afara, cald in casa. Tihnita, ca orice dimineata de duminica.
Micul dejun luat fara graba obisnuita din afara sfarsitului de saptamana.
Unul dupa altul copiii parasesc bucataria, lasandu-ma stapana si angajata deopotriva a incaperii. In timp ce cafeaua isi lasa aroma in apa clocotita, strang si restabilesc ordinea camerei.
Dar nu sunt singura. Nu toti copiii au plecat. Unul a ramas sa mestece ultima imbucatura. Cat de rabdator ai fi, tot te plictisesti pana da gata Horia o felie de paine. Asa ca, spre bucuria mea, am companie. Si nu una oarecare 🙂
A reusit sa inghita. Ce usurare! Mai trebuie sa bea o cana cu lapte si gata si micutul sau dejun. Ei, dar daca e duminica, e timp pentru “latte spumoso”. E creatia lui Horia, daca va intereseaza, cereti-i lui patentul. Pentru ca atunci cand e gata este tare aratos. E o bautura calda, servita intr-un pahar inalt, de culoare bej, cu multa spuma de lapte, cu praf de scortisoara deasupra, cu lingurita colorata si pai deasemenea in ea. Suna bine, nu-i asa? Dar ca sa fie la fel de buna precum se prezinta, ei, pentru asta trebuie suflet! Pe care Horia chiar il pune cand o prepara. Si mai pune in afara de suflet si multe cuvinte de alint. O dezmiarda: “stii, mami, trebuie sa ai multa rabdare ca sa obtii o spuma atat de inalta!”.
“Da, dar nu folosesti prea multe cani, tacamuri?”
“Nu, altfel nu iese asa cum trebuie”.
“Patience is its own reward” (ceva de genul cu rabdarea treci marea).
“Cine a spus asta?”
“Fred!”
“Fred???”
“Da, din Scooby doo!”
“Ha, ha, credeam ca vreun filozof celebru.”
“Pai asta si e, filozoful din Scooby doo!”
“Da, ai dreptate.”
…
Cafeaua e gata in ceasca, bucataria si-a regasit echilibrul.
Ma pregatesc sa plec de-acolo, ii mai arunc o privire intrebatoare lui Horia, “ei, n-ai terminat inca?”.
“Latte spumoso” e in pahar si el, paiul si lingurita colorate sunt si ele plasate in locurile prestabilite. Ii mai lipseste praful de scortisoara si e gata. Totusi Horia afiseaza un chip mai putin satisfacut ca de obicei in faza asta.
“Ce e?”
“Am avut rabdare prea multa si s-a cam topit spuma!”
Si imi arata o fata necajita sub un zambet hatru.
Morala: rabdare, rabdare, dar pana cand?
Fascinaţia muzicii în versuri
La ora de muzică din dimineaţa de vineri
se strâng din familii copiii cei-mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele,
pe ritmuri mai lente, apoi mai vioaie,
cu vocea şoptită, apoi ţipătoare,
să-nveţe copiii ce-nseamnă contrast,
să-l vadă, să-l ştie, deşi-i mult mai vast.
Fiindc-a stat azi acasă-mpreună cu noi,
deci mama, sunt eu, şi cu ei amândoi,
iar pentru că lecţia-i acea de mai sus,
împreună cu Felix, pe Kiti am dus
la ora de muzică din dimineaţa de vineri,
când se strâng din familii copiii mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele.
Pe conturul rotund, perfect de covor
Copiii se-aşază să cânte în cor,
Ajutaţi de mămici grijulii, iubitoare,
atente ca pruncii să-nveţe să zboare,
pe ritmuri mai lente, apoi săltăreţe,
de trec şi vecinii să ne dea bineţe.
Şi-ncep a cânta cântecele cu foc,
ce chiar şi pe Kiti o mişcă din loc.
Ei nu-i place-n cercul rotund de covor,
ci-n spate-şi găseşte un cald locuşor,
îşi strânge cu grijă vreo patru pernuţe,
le-aşază-n picioare ca nişt-umbreluţe
cu care-şi acoperă trupuşorul ei mic,
doar doi ochişori se mai văd numa-un pic.
Se teme s-arate că-i place cântarea,
dar ochii-o trădează, i-arată mirarea.
Piticii tot cântă şi-aproape de ei
o mică prinţesă (dar mare pe lângă ei)
începe să cânte cu “la, la” un ton
cu o voce gravă, zici că-i bariton.
Atuncea copiii se-ndreaptă spre ea,
Îi zâmbesc cu candoare, e sigur că vrea
să se joace, să cânte, să danseze cu ei,
la fel ca şi-acasă cu cei doi lei.
Şi Felix e mândru de-a lui surioară,
c-atrage copiii, că-i face să sară,
o strânge în braţe, o trage de mână,
iar Kiti e-atentă ca o mamă bună.
Împreună, de mână, se-nvârt pe covor,
în cercul acela tare-înfricoşător,
acuma că teama şi frica au zburat,
se bucură cu Kiti o fată şi-un băiat.
E mama, sunt eu, şi cu ei amândoi,
ne retragem discret, e petrecerea-n toi,
de la ora de muzică din dimineaţa de vineri,
când se strâng din familii copiii mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele,
pe ritmuri mai lente, apoi mai vioaie,
cu vocea şoptită, apoi ţipătoare.
Copiii sunt îndrăgostiţi de povestea lui Apolodor pe care o tot citesc în ultimele zile şi încearcă să compună versuri şi să găsească rime. De aceea, pentru ei, dar mai ales pentru Horia, care nu a participat la frumoasa noastră oră de muzică de astăzi, am încercat să compun niste versuri care să-i povestească despre ziua de azi şi despre fascinaţia muzicii asupra copiilor, în general, şi asupra lui Kiti, în special.
Dupa amiaza blanda de iarna
Ne imbracam (ah, ce bine este cand renuntam macar si pentru cateva zile la cele mai groase haine) si plecam. Baietii si cu mine. Pe Kiti o las acasa pe maini sigure ca sa repete, repete, repete.
In drum, il lasam si pe Horia la un curs pentru o ora si jumatate. Raman cu Felix. Pe el nu il las nicaieri. Nu deocamdata. El ma insoteste, inveseleste, imbogateste peste tot. Chiar si in vizita la un cabinet medical. Stiu cu siguranta ca vom depasi ora promisa de programarea facuta grijuliu inainte. De aceea imi incarc prevazatoare sacul cu doua carti, cate una pentru fiecare. Stiu deasemenea ca cel mai probabil nu vom deschide cele doua carti. Pentru ca locurile noi au si atractii noi pentru Felix iar acestea necesita supervizare vigilenta din partea mea.
Exact cum am calculat. Toate locurile din sala de asteptare sunt ocupate. Cand ies din lift cu copil, haine, sac, carucior se ocupa brusc si sala de asteptare. Reusesc totusi sa largesc putin sala de asteptare si-asa stramta chiar neocupata fiind, datorita puterii analitice a ochiului meu care dintr-o privire aseaza optim in minte caruciorul, incarcat cu bagajele apartinatoare si descarcat de copilul proprietar, intr-un coltisor al incaperii parca special creat pentru cei 100/45/110 cm ai sai. Gasim si un loc in scurt timp, rata de dezocupare a locurilor este mare, fiind o sala de asteptare pentru mai multe cabinete medicale.
Stam tacuti pentru inceput. Tatonam. Felix cerceteaza doar cu privirea camera, iar regulat imi arunca cate un zambet larg, parca pentru a-si confirma increderea in noul mediu. Ii raspund cu un zambet si o mangaiere de fiecare data, ceea ce ii deschide gurita cu familiarul “ce faaaaaci?”.
“Ce faaaci?” de fiecare data. Ce sa faaac? Astept, bine, urmaresc cate o frantura de emisiune pe National Geographic, ma uit la tine, iar astept…Daca nu-i raspund (mai scap ca o extrasistola cate un raspuns, cufundata fiind in raspunsul anterior ceva mai intens), nu e o problema pentru Felix. Isi raspunde singur “Ce faaaci? Bine, tu ce faaaci? Bine, ma joc, repar caruciorul.”
Inca asteptam si este timpul pentru dezmortirea picioruselor. Doi pasi inainte cu curaj, unul inapoi cu timiditate. Doar asa, ca la inceput. Pentru ca 2-1 egal 1, apoi inca unu si inca unu si e in mijlocul camerei. Acolo nu mai are trac. Este in centrul incaperii si al atentiei. Ce-a fost greu a trecut. Se simte ca un actor pe scena, in largul sau. Acolo isi incepe numarul ca intr-un teatru interactiv. Spectatorii devin neasteptat actori. Astazi se joaca piesa “Ce faaaci?” Motiv bun de improvizatie pentru toata lumea.
La pauza ademenesc actorul cu alt rol. Acum sta la mine in brate si ii arat o familie de lei la televizorul nebagat decat de mine in seama. Nu e fascinat de ceea ce vede astfel ca isi mai muta privirea si prin alte locuri. Incepe sa numere:”unuuuuu, dooooi, treeeei…capche”. Poftim? Imi trimit privirea in urmarirea privirii lui si vad in trei puncte cardinale diferite, trei doamne cu trei palarii pe cap. Ii soptesc ca acelea nu sunt sepci, ci palarii.
Desi procentul persoanelor fara palarie pe cap este mai mare decat al celor cu palarie pe cap, o persoana detinatoare de palarie isi arata explicit interesul pentru Felix si il provoaca la o mica conversatie. Care fiind mica, evident se termina repede. Insa Felix, care “nu mai e pinc, s-a facut maaae”, incearca sa o lungeasca si i se adreseaza doamnei: “Doamna cu palaiie”, demonstrand o mare capacitate de invatare.
Decorul este acelasi si dupa 50 de minute, cei care ii dau unicitate s-au schimbat aproape in totalitate. Mai putin evident noi, care inca suntem acolo si alte doua trei persoane. O batranica isi ia hainele sa plece. Nu inainte de a se intoarce spre Felix, atrasa natural datorita varstei de polul opus. Schimba cateva vorbe cu el, apoi se indreapta spre trepte pentru a le cobori. Felix o urmeaza pana la limita de periculozitate si o urmareste pana dispare din zarea lui. Apoi un pic trist spune “a plecat baba”. !!! Of!!! Unde o fi auzit asta? Imi rasfoiesc repede in minte dosarele, sunt sigura ca nu a auzit de la noi cuvantul asta. Mie imi sunt dragi oamenii in varsta si i-am invatat intotdeauna pe copii sa ii respecte. Nu imi fac mari griji totusi, Felix e inca mic, nu e vorba de lipsa de respect. Dar totusi, de unde stie cuvantul? Gasesc apoi raspunsul. Este din Ratatouille, desenul animat cu Remi, sobolanul bucatar, in care o batranica rea descarca pusca spre eroii filmului. Iar batranicile rele din povesti sunt uneori si babe.
Au mai trecut niste minute si noi am terminat vizita la medic. Plecam cu haine, sac, carucior in graba mare sa-l luam pe Horia de la curs. Ne asteapta dragutul afara, in fata scolii, neinghetat. Plecam in trei acuma in graba mare sa imbratisam fetita care inca repeta, repeta, repeta.
E bine!
“Ce mai face sora ta care mananca frunze?”, m-a intrebat o fetita de aproape 4 ani.
“Este acasa, se joaca cu fratiorul ei.”
Da, asta face. Dar fiind sfarsit de saptamana, deci pauza de lectii, “sora” mea este in pericol de a se plictisi.
Insa iata, a trecut si ziua de duminica, iar Kiti nu s-a plictisit prea tare chiar daca a stat numai in casa. A ascultat trei povesti, a dansat, s-a jucat cu mingea, l-a “chinuit” putin pe Felix, apoi pe Horia, a urmarit doua filme de desene animate.
Si, foarte important, nu s-a mai plictisit, nu s-a mai ascuns, nu a mai fugit de noi ca sa se bucure singura. S-a bucurat cu noi.
Este datorita vacantei care s-a incheiat de curand? Sau datorita terapiei care n-are cum sa nu dea si roade? Se intampla datorita trecerii timpului care aduce maturizare, experienta, desteptare?
E bine sa o vezi bucuroasa.
E bine!
O felie de paine si trupul ei
Chinuit ca de obicei de un sandwich, pe care trebuie sa-l manance.
Sta la masa in fata farfuriei cu o felie de paine cu branza si rosie.
Rosia umezeste usor painea de sub ea.
Cauta iarasi motive sa crute sandwichul.
Gaseste unul in cele din urma.
“Nu-l mananc! Felia asta de paine are abdomenul ud!”
Horia.
Biologul nostru.
Al treilea-i mai strangator, economiseste pana si cuvinte
La M, prietena noastra, in birou. Sunt cu Felix, ne pregatim sa plecam. Cocolosit, rasfatat, bagat in seama de toata lumea (cum ar putea fi altfel un baietel de 2 ani, tare simpatic fie vorba intre noi, aterizat neasteptat prin birourile mai mult sau mai putin plictisitoare ale angajatilor unei companii), vine din biroul vecin sa il imbrac, cu un nu stiu ce aparat agatat de gatul lui subtire, pe care vrea sa-l ia acasa: “te, oooog, putin, putin, il veaaaauuu acaaasaaa!”.
“Trebuie sa il lasam aici, M are nevoie de el!”, incerc sa-l conving sa-l lase.
“Te oooog, te oooog!”…
“Totusi, nu se poate!”, zic.
“Nu totusi, TOTUSIU e a meeeu!”, striga la mine.
Zilieri asteptand un job
Legat de o poza a Ancai de la http://viatalatara.wordpress.com/, mi-am amintit de Horia la gradinita, intr-o zi rece de martie. Era ora la care copiii ieseau in curte la joaca si obiceiul era sa se aseze in rand in fata garajului din curte in care se tineau mingile, bicicletele, lopetile, galetile si restul de jucarii. Desi curtea gradinitei, aflata intr-o frumoasa cladire, era la fel de frumoasa, curata si aranjata cu bun gust, coltul cu garajul contrasta flagrant cu restul curtii.
Astfel ca randul micutilor din fata garajului sugera timpurile marii crize americane din secolul trecut, cu cozi de someri asteptand oferte de munca cu ziua.
Si erau atat de scumpi incat nu am putut rezista sa nu-i fotografiez. Iata-i:
Povestea
“Hai odata, te rog, grabeste-te!”, striga spre tati.
E prima zi de scoala, Horia se uita la ceas si e suparat. Stie ca va intarzia. Offf!
“Urasc sa intarzii!”
“Acum nu mai avem ce face, imi pare rau. Iti ceri scuze ca ai intarziat si ne vom stradui sa nu mai intarziem.”
…
E liniste in clasa. Pai sigur, doar am intarziat. Bat la usa, apas pe clanta si intru.
“Buna dimineata si La Multi Ani!”, spun tare catre doamna invatatoare si catre copii.
“Va rog sa ma scuzati ca am intarziat insa lasati-ma sa va spun povestea!”
“Spune povestea, Horia!”, zice doamna invatatoare zambind.
“Da, da”, striga copiii curiosi si doritori de subiecte extrascolare.
“Azi de dimineata ne-am trezit la timp, ne-am spalat, imbracat si am luat micul dejun. Toate la timpul lor. Era 8 fara zece cand m-am uitat la ceas. Exact cum ne-am propus.
Am coborat impreuna cu tatal meu din casa si, vrand sa urcam in masina, vedem scaunele de masina ale fratilor mei ramase aici inca de sambata, atunci cand ne-am intors in Bucuresti de la bunici. Ah, ce ne facem? Este tarziu, insa nu ii putem lasa pe pitici fara scaunele, pentru ca si ei vor pleca un pic mai tarziu sa o duca pe Kiti la gradinita. Asa ca tata n-a avut incotro si a mutat scaunelele in masina mamei. S-au mai dus 5 minute.
Apoi, cand sa pornim, nu vedeam nimic prin geamuri, asa ca am mai asteptat inca 5 minute sa se dezabureasca. Stiti doamna, masina are un sistem de dezaburire care actioneaza rapid totusi la cat de frig este afara.
Si, iata ca minutele pe care eu ma bazam ca sa fiu la scoala inainte de 8 s-au dus!
De aceea am intarziat, imi pare rau.”
“?”, intreaba doamna din privire.
“Asta a fost povestea!”
“Ce scurta, ce scurta!”, striga copiii din banci…
Va invit la dans
Astazi am doi clienti pentru tuns. Baietii mei.
Cel mare nu mai poate amana momentul, doar maine incepe scoala si, desi abia se termina vacanta, in curand incepe cealalta vacanta(!?!), cea cu sporturile de iarna. Iar daca e vorba de sporturi cu casca pe cap, e vorba si de intentia de a isi usura mentinerea igienei capului.
Cel mic trebuie tuns din cel putin doua motive:
primul, ca atunci cand e ciufulit isi indreapta cu grija parul fiindca “nu-mi paace chetzul”,
al doilea, ca lungimea mai mare a parului a fost observata si de Kiti care, doar de drag si numai cu intentii de joaca, il apuca de par cu o mana incordata de bucurie si il trage invitandu-l la joaca. Auci!
Pai, cum si cand si de ce? Sa vedem:
Kiti se antreneaza intensiv, ca o campioana. Nu isi pregateste participarea la vreun concurs. Este felul ei invatat de-a fi. Antrenamente intensive. Ii place, nu-i place, merge mai departe. Cum asa? Pai, ce nu-i place (speram noi) devine cu timpul ceea ce-i place, astfel ca are motivatie sa continue. Mai usor sau mai greu, trece niveluri. E ca intr-un joc. Un joc fara niveluri prestabilite. Dar daca nu sunt prestabilite, cum ne dam seama ca l-a atins? Oooo, este evident, nu exista dubiu. Spuneti si voi: cand o fetita de 7 ani jumatate pentru care interactiunile cu fratii ei sunt limitate la atingeri timide de durata scurta pana la un anumit punct, dupa care brusc, in vacanta sarbatorii de Craciun si a anului nou, stimulata de acorduri muzicale (cunoscute, ce-i drept), isi invita ambii frati la dans si ii mentine animati mai mult de o ora intreaga, doua seri la rand, nu e asta un alt nivel? Noi credem ca da!
Nici nu stiu cine a inceput dansul. Traduceam linistita pe canapea o povestioara cand o aud pe Kiti tipand de bucurie. Ridic ochii si o vad. Zambeste la maximum, cu toti dintii ei de toate dimensiunile si cu spatiile edentate de fetita de peste 7 ani. Iiii-aeste din toate celulele. Bucuria e mare, atat de mare ca mai scapa si cu cate o zgarietura pe obraz sau cu o muscatura
a mainii. Si topaie a dans. Entuziasmul baietilor este si el pe masura, doar nu e greu sa provoci niste copii sa sara, sa danseze, sa se joace. Kiti il apuca pe Horia de brate, maini si il trage spre ea. Topaie impreuna, se invart, se tin de maini, rad si tipa. Apoi se apropie de Felix.Il cheama si pe el. E mai la indemana capul decat mainile lui. Asa ca il apuca bine, sanatos si il tage, nesanatos. Auuuu, striga el si vine plangand la mine. Kiti insa il urmareste. Il vrea si pe el la dans. Fuuugi, ca vine. Nuuuu, striga el, fugind in jurul camerei si aranjandu-si “chetzul”, ajuns astfel intr-un mod destul de brutal. Insa neintentionat astfel. Se duce pana la urma si el, tinandu-si “chetzul”. Noi radem, rad si ei, muzica isi vede de drum.
Chiar ca a trecut ceva timp de cand se joaca astfel! E incredibil! Bunicii care sunt si ei in camera sunt uimiti si incantati. O vad astfel pentru prima oara pe Kiti. Nu e minunat?
Bineinteles ca am sarit imediat dupa telefonul mobil(cel mai la indemana) ca sa folosesc camera lui de pozat si filmat. Aici in dreapta, dupa dans, odihnindu-se pe treapta dintre camere. Observati cine s-a asezat in fata celor doi baieti? E pisicuta Kiti!
Domn, Domn, sa-naltam
“Dom, dom, ca-tatam,
Dom, dom, ca-tatam,
Am pecat a vanatoae,
Dom, dom, ca-tatam”, se aude in intunericul diminetii primei zile de Craciun vocea subtire a lui Felix. I-a placut sa-i asculte aseara pe colindatorii de la usa si a retinut doua versuri. Ce bine le-a potrivit!
Craciun fericit!
Este 8 si jumatate de dimineata si mie mi-e somn. Sunt treaza de mai mult de doua ore si parca a trecut o dimineata intreaga. Sunt sigura ca e doar o senzatie trecatoare! Kiti este de curand cocosul nostru. Si este tot asa de matinala ca un cocosel. Inainte de ora sase “sparge usa” si sare la propriu in pat la noi. Am pastrat portita protectoare care se monteaza in fata scarilor ca sa nu cada copiii de pe vremea cand locuiam intr-o casa cu etaj si am pastrat si obiceiul de a o monta in usa camerei copiilor noaptea. Portita sta mai mult de forma, dar putin si pentru a o proteja pe Kiti de frig, ea dormind doar la 20 de cm de podea. Oricum, ideea e ca atunci cand se trezeste, Kiti impinge usita care cade cu un zgomot metalic atunci cand atinge gresia din hol. Aceasta bubuitura este cucuriguul nostru. Primele treziri au fost cu sperietura, urmatoarele sunt senine si placute. Ca la tara (sic)! Mai ales daca avem norocul sa nu ne aterizeze Kiti cu genunchiul pe fata posterioara a vreunei gambe sau cine mai stie pe unde altundeva.
Apoi, ca piesele de domino doar ca in sens invers, ne ridicam unii pe altii: Kiti pe Felix, Felix pe mami, mami pe tati, tati pe Horia. Si pornim in dimineata. De doua zile e foarte placut, miroase frumos de la bradutul nostru. Trebuie insa sa fim precauti cu el asa ca doi dintre noi nu au acces liber suta la suta in camera de zi. Cred ca stiti cine sunt aceia: Kiti si Felix. In ordinea asta. De atractia lui Kiti pentru brad am mai scris, adora sa-l “jumuleasca” si sa-i guste acele. Asta e Kiti, mananca frunze verzi. Acum doua veri masa de pranz consta in frunze de vita crude, luate direct de la sursa. E aproape imposibil sa o impiedici total sa ajunga la ele. Iar Felix, ei, cu el e mai simplu decat m-as fi asteptat. Daca porneste hotarat si intentionat cu ganduri distructive spre brad, il deturnez unu-doi cu niste vorbe bune ca ce frumos ai impodobit bradul sau ce glob a agatat Kiti sau sau sau. Doar acolo sa fiu si bradul nostru e salvat. In plus, bradutul are si un bodyguard: pe Horia. El e in misiune. Intotdeauna. Ce dragut si interesant cum se dezvolta responsabilitatea la fratii mai mari.
Dar, de fapt, venisem la calculator sa urez prietenilor mei virtuali (si nu numai) acum in ajun de sarbatoare, un Craciun fericit si linistit, poate cu un pic de zapada si cu multe colinde frumoase!
La Multi Ani!
Haios 2 (sau Haios se intoarce)
Unde? In bucatarie.
Cand? In seara asta.
Cum? Adica cum?
Ce, atunci? Aaa, pregatirea cinei.
Cine? Eu si cu Felix (cel mai haios momentan).
Nerabdator, pentru a primi atentie si nu cina cum v-ati fi asteptat, Felix pune mainile pe cutia cu lapte batut si o ia la fuga din bucatarie.
Punct ochit, punct lovit: mami, adica subsemnata, face stanga-mprejur si, tzushti, fuge dupa el.
Mission accomplished:Felix-fericit.
Recul: inapoi in bucatarie cu urechila de mana si cu lectia de educatie in gura.
Eu:”Unde fugi cu laptele? Daca vrei sa-l duci in frigider nu fugi ca sa nu cazi!”
Felix:”Nu, arunc lapteie!”
Eu: “De ce sa-l arunci, esti rau?”
Felix:”Nu, scump!”
Eu: “Pai, daca vrei sa-l arunci nu prea esti scump!”
Felix (cu o fata teatrala si un gest scurt din cap):”TOTUSI”.
Eu…mai pot spune ceva?
Reactii exagerate si mai mult decat atat
Imping caruciorul cu cumparaturi, indreptandu-ma spre iesire. Felix se zbenguie, gravitand in jurul meu. Interactioneaza cu tot ceea ce-i iese in cale: cu manechinele din vitrine, cu masina expusa pentru reclama, cu persoanele ce-i trec prin fata, chiar si cu bomboanele de la standul cu dulciuri.
Trece cu 2-3 m inaintea mea pe langa un magazin de sport, vede mingi si intra. Saluta frumos, ia o minge si iese grabit din magazin. Nu apuc sa grabesc pasul pentru a-l intoarce din drum, ca sa dea mingea inapoi, ca si vad cum tasneste ca din pusca un baiat din magazin, angajat acolo, urland dupa Felix si smulgandu-i la propriu mingea din maini. Felix se sperie, izbucneste in plans. Baiatul bombane, se retrage in magazinul care-l hraneste, cu mingea in mana. Ma scuz, il calmez pe Felix si izbucnesc in ras: nu-mi vine sa cred ce tocmai am vazut. Felix are doi ani.
Sunt cu sora mea si cu copiii nostri, ne pregatim sa plecam dintr-un restaurant unde am luat pranzul. Raman putin in urma ca sa iau toate lucrurile. Felix sta langa mine, ma asteapta, Horia iese de mana cu Kiti printre mese. Trecand pe langa o masa ocupata de o mama cu fetita ei, Kiti intinde discret manuta si apuca catelul de plus al fetitei de la masa. Este identic cu catelul ei de acasa, dar nu stie ca mai sunt cateva sute de fetite cu acelasi catel de la Ikea. L-a vazut si l-a luat.
Eu vad scena, dar iarasi nu apuc sa spun ceva. Pentru ca, la fel ca baiatul din magazinul de sport, mama fetitei sare si o porneste la fuga ca arsa inspre recuperarea catelului de plus, pe care il smulge din bratele lui Kiti cu atata rautate cu cata nu as fi crezut vreodata ca as putea vedea la o mama. Aceasta mama se intoarce la masa cu trofeul recuperat, iar eu ma scuz din nou si ii dau o explicatie scurta. De asta data nu-mi mai vine sa rad. Nu mai am motiv.
Prepozitii
“Pune pe!”
“Iau bucata de hartie in mana, o privesc si ma amuza (?), o flutur putin prin fata fasss, fasss, apoi duc mana ce tine hartia cu incetinitorul spre penar. Unu, doi, trei…trec secundele. E distractiv sa le produc reactii. Le zambesc cuceritor sper, sa o las sau nu, voi ce parere aveti? Fetele lor sunt de piatra, nu-mi dau nici un indiciu.Haide, gata, m-am hotarat :las hartia pe penar.”
“Bravo, excelent!”
De ceva vreme Kiti ne priveste deseori de sub masa, am scris despre asta aici. Inca o mai face,nu la fel de frecvent ca inainte insa. Pentru ca de doua zile s-a mutat pe masa. Da, se catara cu totul pe masa, asezandu-se intr-o pozitie relaxata si urmarind actiunile ce se petrec in jurul ei. Testeaza alt nivel.
E tare caraghios pentru ca tocmai invata sa discrimineze intre trei prepozitii: sub, pe, in. De parca cineva i-ar da o instructie: “ok, Kiti, ai fost sub masa, acum du-te pe masa!”. Si ea, cuminte, executa intocmai ce i se cere. “Bravo, foarte bine!”
“Pai asta are un sens. Cand n-am chef ma duc sub masa. Cand ma joc ma duc pe masa. Nu?”
In paranteza fie spus, e mai bine pe masa decat sub masa fiindca:
E mult mai luminos pe masa decat sub masa.
E la vedere pe masa, pe cand sub masa e ascunsa.
E mai sigura pe ea sus pe masa si mult mai timida sub masa.
Chiar rade pe masa, sub masa e prea serioasa.
E mai aproape de noi aici, pe masa, iar acolo, sub masa, este departe. Am inchis paranteza.
Si cu prepozitiile, ca si cu celelalte: sa aiba un inteles in viata reala. Ce sens au toate abstractizarile astea cand inca nu ma descurc suta la suta cu imbracatul? Sau cu hranitul? E ca si cum as vrea sa-l invat pe Felix ce inseamna minus unu. Hai sa-i dau mai bine un mar eu si unul Horia si sa-l invat ca acum are doua mere, nu? E mult mai rezonabil. Si Kiti este la nivelul de unu plus unu, chiar daca poate invata foarte repede ca cinci ori cinci fac douazecisicinci. Doar ca n-o intereseaza. La ce bun? parca ar zice. Si intr-un fel, o inteleg. Chiar, la ce bun?
Si totusi…
Si dupa serbare
Am un sentiment ciudat. Fac ce fac si imi aduc aminte ca nu ma simt perfect. E ceva care ma sacaie. Ma opresc sa ma concentrez: de ce oare? Nu trebuie sa fie prea grav daca este necesar sa ma gandesc ce nu-mi convine. E bine!
Imi dau seama repede. Este serbarea. Nu a iesit cum am fi vrut. Insa nu e grav ci doar neplacut. Am fost tentata sa cred ca e una dintre zilele rele ale lui Kiti. Dar nu cred ca este asa. Pentru ca dimineata zilei a debutat foarte bine, cu o Kiti binedispusa si odihnita. Apoi am trecut impreuna prin rutina diminetii fara incidente si nici macar cu micile si obisnuitele proteste din timpul perierii parului. Ne-am imbracat si am plecat la teatru, acolo unde a avut loc serbarea. Iarasi, in masina Kiti a fost cuminte, bucuroasa, linistita. Si a ramas asa cam pana sa urce pe scena. Este adevarat ca in prima parte a serbarii Kiti a simtit o nevoie fiziologica obisnuita care, nesatisfacuta, i-a creat un oarecare grad de disconfort, insa mai apoi, cand a sosit si momentul ei (caci da, o fetita a lipsit de la serbare, iar Kiti ar fi trebuit sa o inlocuiasca), momentul dansului, dependenta de rutini bine stiute, bine invatate pe care o da afurisitul asta de autism a inecat-o pe Kiti. Neincluderea ei in repetitiile de la gradinita au fost decisive. Eu asa cred.
Cortina s-a ridicat. Copiii au pasit pe scena in acorduri muzicale. Dansul a inceput. Un baiat si o fata, un baiat si o fata,…, un baiat si …Unde este Kiti? Era langa baiatul costumat in mos Craciun acum cateva secunde. Dar ea s-a smuls din stransoarea mainii partenerului si a fugit. A ingenunchiat spre centrul scenei si atata i-a trebuit educatoarei. Care s-a temut de Kiti. Vedeti de ce? Am avut dreptate! Nu trebuia sa vina, eu v-am spus sa veniti abia miercuri la gradinita. N-o sa-mi strice mie nimeni serbarea!, si apucand-o cu o mana (ce parea din sala foarte hotarata) pe Alina (prietena si ocrotitoarea lui Kiti), le-a ascuns pe amandoua (Kiti si Alina) in culise, luandu-i locul lui Kiti ca partenera de dans a lui mos Craciun.
Mi-am mai inchis o data camera de filmat si am inceput sa-mi strang bagajele. Mi-am luat jerseele, caciulile, ghetele, baiatul cel mic, Alina 2, sora, nepotul, florile si ce-am mai avut si am iesit. Destul de suparata. In foaier. Unde le-am asteptat pe Kiti si Alina. Si au venit. Fara suparare. Una cu zambetul pe buze, alta cu usoara dezamagire. Doar atat. Ca doar nu e un capat de lume.
N-am plecat imediat, in foaier erau 22 de pungi mari cu cadouri pentru copii. Trebuie sa mai stam putin. Una este a lui Kiti si nu vrem sa ii dam fara avertisment cuiva responsabilitatea de a se ingriji de cadou. Asa ca am mai deschis inca o singura data camera de filmat si am inregistrat-o pe Kiti tarandu-si cadoul in aplauzele de incurajare ale publicului.
Ma simteam ciudat mai devreme? Oare de ce? Sigur nu pentru vreun motiv serios, de luat in seama. Din moment ce am uitat deja…
Ps Multumesc draga Alina!
Pregatiri de serbare
Fetita noastra a crescut mare. Maine are serbare, a doua ei serbare. Din pacate, de data asta rolul ei este unul pasiv, de figurant. Nu s-a gasit partener de dans si pentru ea. Doamna educatoare s-a temut. Cum poate sa sperie Kiti pe cineva? Cu fatuca ei blanda, de ingeras?
Totusi ma bucur ca a dansat cu placere la repetitii, uneori cu prompterul ei (fata care o insoteste la gradinita) si alteori cu cate vreun baietel ramas pe moment fara partenera (tintuita acasa cate o zi din cauza vreunei viroze).
Maine, pe scena, va sta doar pe margine. Asta daca nu cumva va avea de inlocuit pe cineva. Si isi va privi si aplauda colegii cu un clopotel rosu in mana. Ca o fetita mare, inteleapta. Pentru ca da, a crescut mare. Mai mare decat rochitele ei de serbare.