Azi este ziua lui Căti la fel ca şi anul trecut de 4 decembrie şi tot aşa înapoi de vreo treizeci şi ceva de ani. Felix s-a fotografiat cu tortul lui Căti (asa il numeste el pe taticul lui plin de dragalasenie):

Horica s-a gândit să-i facă lui Căti o surpriză de ziua lui astfel că i-a desenat ceva. Desenul reprezintă un vas, “vaporul nostru ideal”, navigând pe o mare populată deopotrivă de animale din zilele noastre dar şi de strămoşi foarte îndepărtaţi ai acestora, prietenii noştri. Tati, în cel mai înalt punct al desenului, mânuieşte cu grijă cârma vaporului, noi, toţi ceilalţi, ne aflăm în diverse ipostaze în jurul personajului central. Sunt şi păsări, e şi soare aşa că bănuiesc că cerul e senin şi marea liniştită. La fel ca şi urarea noastră pentru el: La mulţi ani!

Dragă Moş Crăciun,

După cum ştii eu îţi trimit în fiecare an o scrisoare în care eu îţi spun ce am dori noi, Horica, Kiti şi Felix.

Eu aş vrea:
-un telescop,
-o lanternă puternică,
-un kit de supravieţuire cu busolă.

Kiti şi-ar dori:
-lucruri educative şi ajutătoare la vindecarea ei de autism.

Felix şi-ar dori:
-un elicopter Bell Huey,
-o maşină,
-un camion de pompieri, toate de Lego + un pod.

Întotdeauna ai adus cele mai frumoase cadouri iar pentru că eu cred cu adevărat în Moş Crăciun aş mai dori o scrisoare de la tine. Te rog mult să-mi scrii!

Bătăi metalice regulate îmi dau trezirea sâmbătă dimineaţă. Horica doarme de obicei la ora asta, Kiti încă nu e în patul nostru aşa cum face ea când se trezeşte iar Felix nu e în patul lui, deci bănuiesc că bătăile vin de la el, din cealaltă cameră. “Ce baţi acolo?”, strig tare să mă audă şi monoton, fără modificări de tonalitate ca să nu-i trezesc pe ceilalţi. Bătăile se opresc, trec câteva secunde şi Felix apare în uşa dormitorului cu o maşinuţă într-o mână şi cu o crenguţă culeasă din parc în cealaltă. “Mami, nu bat eu, a căzut maşinuţa în băţ!”

***

Tot maşinuţa de mai sus stă nu într-un garaj ci locuieşte într-un coteţ.

***

Felix poartă cu el de o zi o carte de rugăciuni găsită în biblioteca lui Horica. O răsfoieşte din când în când şi o ţine sub braţ ca pe o mapă alteori.”Ce are Doamne Doamne pe cap?” ” Are o aură de sfânt, toţi sfinţii au aură în jurul capului, o lumină care ne arată că sunt foarte speciali. Uite-o şi în icoana de pe perete!” Felix o priveşte şi zice:” şi Spot a vrut să-şi cumpere o aură dar la magazinul lui nu existau decât căşti.”

Ieşind din Bucureşti într-o scurtă plimbare, vedem zeci de afişe electorale şi pornim o discuţie despre alegerile din decembrie. Ajungem să ne amintim de oameni inteligenţi, care l-au susţinut pe actualul preşedinte, astfel pomenim de Andrei Pleşu. Horica vrea şi el să fie informat şi ascultă cu atenţie. Acum intervine: “Andrei Pleşu este ăla care seamănă cu un bionicle?” Noi tăcem pentru câteva secunde, apoi izbucnim în râs, iată o comparaţie la care Andrei Pleşu nu cred că a sperat!

Acasă îi cerem lui Horica să ne arate şi nouă bionicle-ul cu faţă de intelectual. Iată-l, e Toa Hewikii, cum vi se pare asemănarea?

Si masca lui (hihihi):

“Ştii cum zice Spot la maşină?”, Felix, despre prietenul său nedespărţit, căţelul Spot, pentru care a plâns într-o zi când l-am lăsat la sora mea pentru scurt timp atunci când aceasta l-a întrebat sigură pe ea:”spune Felix ce jucărie vrei?”, gândindu-se că nu poate cere decât una dintre jucăriile de pluş de la Ikea pe care ea le-a văzut la noi acasă şi pe care le are şi băieţelul ei. Răspunsul a venit rapid şi încuietor,”pe Spot, de la eici end em” (sîc).

“Cum zice Spot la maşină?”, eu.

“Caîî!”

“Aha, Spot vorbeşte engleză, tu l-ai învăţat?”

“Nuuu, şi-a făcut singur rost de o gură de engleză şi şi-a fixat-o!”

“Ha, ha, ha, ştii că iar mi se pare că eşti scump? De ce eşti aşa de scump?“

“Fiindcă m-am rătăcit într-o lumină!”, mi-a zis. Asta e prea greu de interpretat.

Este o întrebare retorică pe care o mai pun când şi când din prea plin de drag în faţa lui Felix. El îmi răspunde însă de fiecare dată:

“Nu sunt scump, sunt urât!”-perioada “nu”-totul e invers decât îl credem noi;

“Că aşa m-am născut eu!”-perioada evidenţelor-nu poate fi altfel decât aşa cum este;

“Pentu că m-am intainit cu tine!”-perioada deducţiilor-dacă eu îl văd scump atunci el e scump fiindcă s-a întâlnit cu mine.

Mă gândesc nemulţumită la clasele mult prea mari din şcoli. Şi nu doar pentru că ne aflăm în plină epidemie de gripă. Nemulţumirea mea vine mai ales din faptul că, din cauza numărului mare de copii dintr-o clasă, scade şansa ca fiecare copil în parte să poată beneficia de atenţia profesorilor. Ştim cât de diferiţi sunt copiii şi ştim că se tinde, din păcate, să se eticheteze copiii după note sau, mai rău, după provenienţa familială ca fiind copii inteligenţi , copii mai puţin buni sau chiar elevi slabi. Într-o societate înalt-competitivă ca a noastră, deci şi în şcoală, atenţia obsesivă pentru cantitate în defavoarea calităţii are ca rezultat formarea unei aşa-zise elite, în cazul meu particular copiii care obţin note maxime la aproape toate materiile, elită spre a cărei performanţă toţi indivizii tind pentru a obţine recunoaşterea generală, mult prea mult valorizată pozitiv. Şi pentru că tindem să ne omogenizăm, bineinteles că şedintele individuale cu părinţii devin superflue.

Există totuşi în şcoală, pentru respectarea realităţii, ore săptămânale pentru consultaţii, atunci când dirigintele clasei sau poate şi alţi profesori pot fi întrebaţi despre comportamentul şcolar şi social al copilului nostru. Dar acestea sunt opţionale şi aici intervine problema. Deşi există mulţi profesori binevoitori care ne aşteaptă în orele prestabilite să îi consultăm, noi, părinţii, suntem deseori prea ocupaţi, neîncrezători sau poate ignoranţi ca să o facem. Noi, părinţii copiilor mei, facem parte din a doua categorie de mai sus, suntem neîncrezători. Avem nevoie de mai mult decât o uşă deschisă în sala de consultaţii. Şi anume de mai mult interes pentru copilul nostru, dar şi pentru ceilalţi copii în egală măsură, interes mai mult decât declarativ. Mă interesează o caracterizare făcută de mai mulţi profesori pe criterii clare, abilităţi sociale, de limbaj, autocontrol, simţ critic, mă interesează arii deficitare de dezvoltare, slăbiciuni remarcate. Nu atât nivelul abilităţilor cognitive, pentru asta mă uit în carnetul de note. Mi-aş dori să se dea mai multă atenţie dezvoltării armonioase a copiilor, să se ţină cont de valorile pe care toţi profesorii aşteaptă să le găsească în elevii lor, respect, responsabilitate, creativitate, şi în orele de matematică, chimie sau biologie, nu doar în cele de etică sau dirigenţie.

Dar se poate aşa ceva când ştim cu toţii cât de solicitant este să faci faţă la 30 de copii? Poate că da, dacă există un plan pentru asta. Spun cât se poate de sincer, până acum nu am participat la nici măcar o şedinţă cu părinţii care să mi se pară interesantă. În afară de generalităţi de genul copiii dumneavoastră nu lucrează suficient, din partea profesoarei, şi puneţi-i la treabă, daţi-le multe teme, din partea părinţilor, urmate de discuţii lărgite despe vacanţe, petreceri, baluri, strângeri de fonduri, cadouri etc, altceva nimic. Pe când mi-ar fi fost de zeci de ori mai de folos să aflu că băiatul meu este prea succint în compunerile pe care le întocmeşte sau că fata mea a plâns resemnată învinovăţită pe nedrept sau că se găseşte deseori în mijlocul unui conflict etc. De aceea aş organiza în locul şedinţelor cu părinţii cu iz telenovelistic şi al orelor libere de consultaţii şedinţe scurte individuale cu fiecare părinte în parte. Şi pentru asta m-aş pregăti, pentru că, dacă îl chem pe părinte la şcoală, vreau să o fac cu un scop bine determinat, acela de a-l pune la curent cu dezvoltarea emoţională, cognitivă şi socială a copilului său. Pare o utopie pentru aici, acum, nu?

În drum spre casă aud la radioul din maşină că suntem asediaţi puternic de celebra deja viroză gripală, motiv pentru care deschid televizorul pe ştiri odată ajunsă acasă. Aflu că sunt deja şcoli închise chiar la noi, în Bucureşti, şi că elevii primesc de astăzi măşti de protecţie în şcoli. Mi-l imaginez pe Horica cu mască pe faţă, la fel şi pe colegii lui, chinuindu-se să respire prin ele, ai nevoie de un pic de antrenament ca să le suporţi, şi descoperind, cu siguranţă, latura amuzantă din toată povestea asta. Pentru că ăştia sunt copiii. Poţi să le repeţi de nenumărate ori să respecte regulile de igienă personală, da, asta poţi să o faci şi nu e efort irosit întrucât din toată lista cu “aşa să faci” tot rămâne ceva în mintea, atitudinea şi comportamentul copilului. Dar nu-i poţi interzice să fie copil şi să se joace, chiar şi sub asediu. Fie şi cu masca pe faţă. Mă gândesc deci la Horica cu mască pe obrajii lui bucălaţi şi moi pe care i-am ţinut aseară în palmele mele întrebându-l pe tati şi provocându-le zâmbete amândurora când îi creşte barbă lui Horica, mă gândesc aşadar la Horica şi sunt oarecum îngrijorată, cum să-l feresc de boală? Nu-mi las gândurile să o ia razna şi bine fac pentru că sună telefonul pe care îl ridic de pe masă ca să văd pe ecranul său faţa zâmbitoare şi gura ştirbă a băiatului meu aflat singur şi neajutorat în gura milioanelor de viruşi, la şcoală. Răspund repede, ah, ce s-a întâmplat, niciodată nu mă sună în mijlocul orelor. Aflu urgent că situaţia din şcoală e cuminte şi deasemenea că Alex i-a tras jerseul băiatului meu de pe el şi l-a aruncat în gunoi. Ah, doar atât?-pentru sinea mea; spune-i lui Alex că mă supăr pe el dacă face astfel de lucruri-pentru Horica. Oare cine o fi Alex? Dacă tot m-a sunat şi dacă ziarele scriu bombe balonate despre monstrul-gripă, mă asigur scurt că nu tuşeşte nimeni în clasă şi că nu sunt râuri de muci sub nasuri şi închid.

Of! Simt că trebuie să scap de infuzia de panică şi chiar evadez de-acolo cu o poveste citită lui Felix. Îmi pare rău că iar a adormit înainte să se termine povestea cu cei doi şoricei. Este a doua oară când încerc să aflu ce se întâmplă cu ei, cu şoriceii, şi nu reuşesc. Nu vreau să o termin singură, când se trezeşte trebuie să o iau de unde a rămas şi ar fi la fel de neplăcut ca şi cum ţi-ar povesti cineva dinainte deznodământul unui film poliţist. Aşa că nu pot decât să le ţin pumnii strânşi şoriceilor ca să nu fie prinşi de stăpânii humanoizi ai casei unde locuiau. Ceea ce însă nu aş putea face cu eventualii şoricei din casa mea. Iată-mă cu latura mea duplicitară!

Kiti e în vacanţă trebuie să îmi fac un plan şi pentru ea. Cu siguranţă Kiti nu ar purta nimic pe faţă, nici măcar un fular la gât nu prea acceptă, însă ea e mereu însoţită, îngerul ei păzitor are ajutoare. Dimineaţă s-a cam supărat, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea pentru tratamentul la care o supunem. Dar nu vă închipuiţi cine ştie ce, ca întotdeauna şi la toate nivelurile e de vină şi acum deficitul de comunicare si frustrarea la care acesta te duce. Cel puţin acum e veselă şi dornică de stat la taclale. Kiti e o domnişoară, a zis Felix.

Oare de ce încă nu am învăţat că dacă cineva(nu vorbesc despre prieteni) îmi spune că mă sună în jumătate de oră s-ar putea să nu o facă?

Later edit: Horica a fost extrem de dezamagit la vederea mastilor “banale de chirurg la mana a doua”. Pai cum sa nu fie cand se astepta la o masca de gaze???

Felix nu e mândru de noii lui boxeri, de fapt părerea lui este că “sunt nişte poicăii boşcăii ăştia!”

PS zambetul are legatura cu poza si nu cu chilotii!

“Mami, trebuie să mergem la magazin să-i cumpărăm un cadou colegei mele!”

“Când e petrecerea?”

“Sâmbătă, de la 11!”

“Cine e sărbătorita?”

“Corina.”

“Păi Corina nu are o soră geamănă?”

“Aaaa, ba da!”

“Înseamnă că e şi ziua surorii ei”, zic râzând, “aveai de gând să-mi spui asta?”

“Cred că…da!”, râde şi Horica cu mine.

Aşa că de dimineaţă am căutat cadou, adică binenteles, cadouri. Cât de nepretenţioasă este Kiti, atât de atent la detalii este Horica. Chiar şi atunci când nu alege pentru el. L-am întrebat dacă are idee despre preferinţele fetelor, am aflat că nu prea le plac cărţile iar jucăriile nu mai constituie o atracţie deosebită. Bănuiesc că un accesoriu vestimentar nu poate fi primit fără plăcere. Văd un fular croşetat în nişte culori foarte plăcute, un lila închis pe nuanţe de maro şi bej, este cald şi frumos. Dar lui Horia nu îi place, cum să-i luăm un fular, mai bine o eşarfă. Dar şi fularul este tot un fel de eşarfă dar de iarnă, încerc eu să primesc acordul. Nu reuşesc şi plecăm mai departe. Dar atunci ce să fie? Poate un tricou, ceva casual? Vânzătoarea ne prezintă mai multe variante din cele existente. Unul este prea gros, altul este prea roz, celălalt este prea verde. Încă unul, nu vezi ce material neplăcut la atingere are şi cu fraza asta o determină pe vânzătoarea să se îndoiască de abilităţile ei de vânzător, acum chiar că m-ai dat gata, nici eu nu mă uit la atâtea detalii. Lucky me, crede Horica. Aş răspunde yes, indeed and poor me. Dar n-o fac. Ce ziceţi de rochiţa asta? Este una grena, dintr-un material foarte delicat, uşor elastic, cu o platcuta cusută într-un model geometric din acelaşi material de pe care cade uşor evazată toată rochia, cu mâneci lungi, simplă şi frumoasă. Da, îmi place, te superi Horica dacă i-o iau lui Kiti? Hai, ia-i-o lui Kiti, plin de generozitate, Horica. Şi-aşa nu aveau două la fel şi nici măcar încă o altă rochiţă! E clar, vom avea o dimineaţă lungă. Poate nu una prea lungă totuşi, întrucât trebuie să ajungem şi la şcoală.

Schimbăm magazinul hotărâtă să fie cel ales pentru cadourile gemene. Între magazine reuşesc cumva să-l fac pe Horia să înţeleagă că, deşi apreciez faptul că se gândeşte serios la cum să aleagă cadoul potrivit, un accesoriu de genul fular, curea ar fi destul de potrivit pentru fetiţele mai mari cu aproape un an decât Horica. Zis şi făcut. Fără să ignor norocul prin care ultimul magazin rămas ca opţiune este şi cel în care să găsim ceea ce căutăm, zic mulţumesc în gând şi aleg două cadouri asemănătoare pentru cele două fetiţe mai mult decât asemănătoare: un fular şi nişte mănuşi kaki cu nişte dungi discrete colorate şi un fular şi o căciulă grej.Ura, we did it!

La şcoală, în pauză, un grupuleţ de copii. Şi Horica printre ei.

“Ce-ai făcut la meciul de tenis?”

“Am pierdut”, răspunde Horica un pic trist şi, vrând să le explice copiilor tristeţea sa, continuă: “dar eram pe cale să câştig primul set până când adversarul meu a dat o minge în out pe care el a considerat-o bună. Dar, deşi până şi bunicul lui i-a spus că a fost out, el a întrerupt meciul şi s-a dus să-l caute pe arbitru care a venit şi i-a dat lui punctul şi m-am supărat rău!”

“Trebuia să-i dai spagă arbitrului!”, au fost deacord câţiva copii.

………………………………………………………………………………………………….

De dimineaţă, Felix, în faţa ferestrei, uimit de ceaţa densă a acestei dimineţi, cu voce gravă şi importantă: “haideţi să vedeţi ce vijelie!”.

Gata îmbrăcaţi pentru a ieşi din casă, Felix îşi exprimă preferinţa pentru încălţămintea pe care ar vrea să o poarte: “eu vreau pantofii de baltă”, adică cizmele de cauciuc.

Felix pe oliţă, în mijlocul camerei pe covor, are ideea de a se aşeza pe ea cu faţa în spate. Pentru cine vrea să încerce: nu e o idee bună, pisulică a ieşit direct pe covor iar mami îi reproşează asta în grabă mare de a aduce soluţia de spălat covoare. Felix, nedumerit, cum nu ştiaţi?:”eu sunt puiuţul care face tot felul de chestii!”.

Si, desi sustine ca el e pisicuta(cu freza de caine), il tradeaza obiceiurile:

Spun încă de la început că acest reportaj, care poate părea excesiv de patetic, este unul scris cu atâta obiectivitate cu câtă o poate face o persoană implicată direct în evenimentul pe care îl descrie dar, faptul relatat fiind unul de un interes minim, autorul îşi asumă aprecierile dezechilibrate dar totodată inofensive şi poate da socoteală pentru ele.

Acesta este un reportaj al unui eveniment de o importanţă istorică redusă însă cu o semnificaţie emoţională deosebită, chiar dacă pentru un număr limitat de persoane, doar ştim cu toţii că emoţia unui om nu se poate echivala cu numărul de oameni care ar simţi acea emoţie. Deci, considerând că am demonstrat (oare?) faptul că acest reportaj îşi are cel puţin o oarecare justificare, aşa fierbinte cum e el, pot să intru întrânsul.

Ieri dimineaţă a început pentru băiatul nostru cel mare, Horica 008, o aventură pentru care acum se declară un entuziast explorator. Horica a jucat primul său meci de tenis oficial, atât de oficial cât poate fi orice concurs cu legitimitate dată de o instituţie sportivă naţională recunoscută, chiar şi pentru categoria sa de vârstă, 10 ani.

Am ajuns la ora 8 de dimineaţă la terenurile desemnate a găzdui meciurile copiilor de categoria mai sus menţionată încurajându-ne cu prognozele meteo favorabile date pentru ziua în curs chiar dacă cele 7,5 grade indicate la bordul maşinii precum şi cerul învelit cu o pătură pufoasă de nori nu susţineau previziunile optimiste. Zona-pustie înafară de două pâlcuri firave de oameni, unul înspre nord, altul înspre sud, antagonice că doar începea o competiţie. Am coborât doar eu din căldura interiorului maşinii, băieţii (Felix nu poate lipsi încă de niciunde sunt eu) rămânând cuminţi şi atenţi înăuntru, pentru a saluta şi a încerca să aflu detalii despre procedurile de urmat. Nu am aflat ceva relevant aşa că am hotărât că e cazul să anulez dispunerea dihotomică în pâlcuri a celor prezenţi detensionând atmosfera prin înfiinţarea unui al treilea pâlc uman. Aşa am pornit noi către vest. Direcţia aleasă nu a fost una întâmplătoare întrucât acolo se deplasase numai cu un minut în spate o dubiţă inscripţionată cu numele Babolat, marcă renumită de articole pentru tenis. După o mică neînţelegere iscată de faptul că alături de numele de familie al lui Horia se afla scris numele de familie al adversarului său, adică Răducu, astfel încât părea că R. Răducu (chipurile, fiul meu) nu avea adversar, s-a hotărât că meciul de interes personal să se joace pe arena centrală. Acest fapt a avut importanţă sa întrucât fiind arenă centrală are un rând de locuri disponibile pentru spectatori, deci disperarea mea colaterală privind efortul de a rezista câteva jumătăţi de oră susţinută doar de picioarele proprii a dispărut.

Grupuleţele anterioare de oameni s-au dizolvat între timp şi s-au reagregat de data asta într-o masă compactă mişcătoare către noi. Odată ajunsă aici, am anunţat-o (pe masa de oameni) şi i-am indicat locul de desfăşurare a meciului băiatului meu şi a adversarului său, după care aflând cine este ultimul am făcut cunoştinţă cu toţii, copii între ei, copii şi părinţi, părinţi între ei. Cei doi copii jucători şi-au dezbrăcat hainele groase de iarnă şi husele de pe rachetele de tenis şi au pornit să se încălzească uşor. Pe marginea terenului, dar înafara gardului ruginit şi înalt înconjurător, împreună cu Felix am aşteptat venirea arbitrului care dădea start meciului. Horica, oare cum ţinea racheta în mână că eu stăteam cu mâinile în buzunare şi tot le simţeam reci, părea că se descurcă în faţa adversarului său cu loc în clasament, dovadă şi sublinierea galbenă a numelui său pe foaia de concurs. În depărtare l-am zărit pe domnul profesor, ce uşurare să-l ştiu aproape de Horica la primul său meci, îi sunt recunoscătoare că a făcut efortul de a se trezi dis de dimineaţă special pentru băiatul meu. Deasemenea pe tati, surpriză neaşteptată, abia ne despărţisem acasă de el. Din păcate el nu a putut sta din cauza serviciului la meci dar a ţinut să treacă să-l încurajeze pe Horia. Invitaţi fiind să luăm locuri în tribună, am urcat rând pe rând şirul nesigur de trepte de lemn care ne-au dus către scaunele învechite dar încă suficient de confortabile pe mine, Felix, domnul profesor şi tatăl celuilalt băiat, în ordinea în care am ajuns la înălţime.

Până ne-am făcut locurile cât mai pe plac şi până ce mi-am aşezat cana cu cafea fierbinte cât mai sigur pe jos lângă piciorul meu stâng am şi auzit un glăscior de băiat de 10 ani:”0-15″. Cum, a şi început, mă întreb în sine dar şi în exterior, cu o uşoară disperare în glas de parcă privirea mea îndreptată către băiatul meu ar fi unicul lui sprijin, sprijin de care eu l-am privat în ignoranţa mea. Totuşi scorul, 0-15, indica de fapt că Horica s-a susţinut la prima lui minge “oficială” şi fără ajutorul meu. Ah, ce uşurare!

Pe măsură ce scorul se schimba, minge după minge, l-am observat de la înălţimea tribunei pe Horica jucând şi am hotărât, nu singură ci cu profesorul şi chiar cu tatăl advers, că micuţul meu jucător nu doar face faţă ci face faţă cu onorabilitate meciului şi jucătorului mai experimentat în ciuda scorului din primul set: 6-2 pentru adversar. Totodată am fost încântată să constat că Horica a fost neaşteptat de ascultător şi a respectat întocmai indicaţiile tactice şi tehnice primite din timp dar reînnoite în ajun.

În pauza de după primul set Horica s-a odihnit (la indicaţiile parentale) pe scaunul de sub noi, a băut câteva guri de apă, a ascultat sfaturile domnului profesor şi s-a mai dezbrăcat de un rând de haine rămânând la cele 9 grade în pantaloni scurţi şi cu două tricouri pe el. Foarte concentrat, fără să ne privească prea mult, a primit şi aprobat sfat după sfat şi şi-a reluat locul pe fundul terenului pentru un nou set, un nou început. Mai sigur de acum, doar trecuse încă un set prin istoria sa recentă de jucător legitimat de tenis, a preluat conducerea cu detaşare şi a ţinut-o până la scorul de 4-3 şi 40-15 pentru el. Aici însă s-a rupt echilibrul său într-o încercare foarte frumoasă şi temerară de atac din păcate eşuată. A cedat game-ul, setul şi meciul cu 6-4 în al doilea set.

Horica a strâns mâna adversarului său cu un zâmbet un pic amar pe buze şi s-a îndreptat spre lucrurile sale pe care şi le-a repus unul după altul pe el. Şi-a îmbrăcat şi racheta în husa ei şi a pornit spre ieşire. Între timp noi , spectatorii, am coborât pe pământ, l-am îmbrăţişat şi l-am felicitat pentru stăpânirea de sine şi curajul său, deasemenea pentru performanţa lui, în definitiv şi-a jucat şansa 90 de minute fără încetare, cu încredere şi efort.

Mă întrebam de curând, oare poate fi învăţat un copil să piardă un meci de tenis cu zâmbetul pe buze? Dacă interesează pe cineva răspunsul la această întrebare, acesta este DA! Bravo, Horica!