“Vă spun sincer, nu ştiu ce e asta!” zice doamna doctor preocupată, cu ochii încă pe picioarele lui Horica.

“Yeaaah! Am ceva nou, neinventat!” strigă entuziasmat deţinătorul picioarelor roşii, oricând dispus pentru “a crea”.

“Pare o erupţie alergică de contact dar nu pot spune sigur asta, voi cere părerea unui coleg.” Şi iese din cabinet. Revine cu colegul şi acum sunt patru ochi încruntaţi îndreptaţi spre picioarele lui Horica. De fapt sunt şase, ultima pereche îmi aparţine dar a mea priveşte deja mai relaxat.

“Băiatul e încântat că deţine o erupţie ‘neinventata’ încă. Tu ce părere ai?” se adresează pediatrul examinator colegului.

“N-aş vrea să-l dezamăgesc dar ar putea fi o reacţie alergică la frig”, răspunde cel chestionat.

“Da, da”, intervine Horica-picioare roşii, “m-am jucat cu fraţii mei în zăpadă până am îngheţat!”

“Ai purtat cumva dresuri noi, nespălate?”

“Nu, dar m-am udat atât de tare pe blugi încât când am vrut să-i dau jos nu am reuşit!”

“???”

“Da, ha ha, s-au lipit de picioarele mele!”

…

“Încercăm un tratament antialergic şi urmărim evoluţia.” decide medicul. “Câte kilograme ai?”

“33,9, seara, după masă! Kiti, surioara mea, are 40 de kilograme!” replică Horica, prima oară cu exactitate, a doua oară exagerând.

“E grăsuţă?” către mine pediatrul.

“Nuuuuu!” strigă Horica, “e foarte frumoasă, e mult mai frumoasă decât colegele mele de clasă!” vrând să schimbe radical imaginea eronată pe care medicul şi-a creat-o despre Kiti cu ajutorul informaţiei oferită de Horia şi a imaginaţiei proprii.

…

“Iei pastile sau sirop?”

“Nu iau nimic, Doamne fereşte!”, indignat Horica, poate sub influenţa discuţiilor actuale radiofonice despre produsele etno-botanice.

“Trebuie să iei ceva!” insistă doamna doctor neînţelegând neînţelegerea lui Horica. Intervin să lămuresc neînţelegerea neînţelegerii şi hotărâm împreună că e momentul să facem pasul de la siropel la comprimate că doar nu degeaba la întrebarea “who’s the man?” Felix răspunde “Horia’s the man!”.

…

“Să ţină şi câteva zile de regim, fără carne, ouă, unt, ciocolată…”

“N-am voie Mac?” teatral dezumflat Horica.

“Fără!”

“Nici KFC?” de-a dreptul îngrijorat artificial Horica.

“Nici!”

“Dar burger…?” alintându-se la maximum şi primind reţetele în cap de la mine, plus un avertisment uşor.

“E super, doamnă doctor, mă simt ca nou! Sărut mâna!”

*********

Fiţi atenţi la formularea de la olimpiada de matematică de azi, faza pe sector: “aflaţi cel mai mic număr divizibil cu 10 care se poate scrie ca sumă de numere diferite de forma celor date.”

Şi găsiţi diferenţa faţă de următoarea frază: “aflaţi cel mai mic număr divizibil cu 10 care se poate scrie ca sumă de numere diferite, de forma celor date.”

Dacă nu aţi descoperit diferenţa, v-o arăt eu: este virgula dinaintea celui de-al patrulea cuvânt de la coadă. Observaţi că acea mică virgulă schimbă cerinţa problemei cu faţa-n spate. Prima dată numerele sunt diferite, adica altele faţă de cele cu o anumită formă initiala, pe când în fraza cu virgulă numerele sunt diferite între ele şi sunt de forma celor date. Ei bine, virgula a lipsit de pe foaia tipărită de concurs iar Horica a interpretat enunţul ca atare de unde rezultă şi, evident, o rezolvare a unei probleme false.

Oare e singurul care a acţionat neintuitiv? Dacă da, trebuie să imaginăm tehnici de supravieţuire într-o lume fără virgule. Dacă nu, însă, aş face o contestaţie. Mă va înţelege cineva sau voi fi de râsul lumii?

Gata. Ne-am mutat la casă nouă. La ţară sau… în câmp. Vuietul rafalelor de vânt ce dau ocol casei prin nordul ei şi învăluie cămăruţa lui Horica confirmă că stăm pe câmp. E superb acum, cu zăpadă. Copiii sunt cei mai încântaţi, vor să construiască o bază (”ce-i aia cazemată?”). şi dintre ei Horica conştientizează cel mai tare de ce se bucură atât de mult. Cred şi eu! A văzut aşa: fazani , iepuraşi, nevăstuici, urme de căprioare, câini-şi ăştia se socotesc, acum îi hrăneşte şi îi cheamă ceea ce nu îndrăznea în oraş, la bloc.

Kiti? Nu te-ai aştepta de la ea să treacă uşor dintr-un loc într-altul. Dar nu e cazul. Surprinzător, are un simţ al orientării bine dezvoltat. Şi se adaptează cu uşurinţă la schimbarea spaţială. Nu la fel de uşor îi e să schimbe activitatea ce intră în rutina ei. Dar, iarăşi mă pun în pielea ei, şi eu urăsc să schimb brusc planul imediat. Kiti are şi ea cameră cu rafturi, pat şi scaune de lemn, uşi de dulap din plastic roşu, roşu ca şi patternul perdeluţei ei. I se potriveşte, Kiti e caldă şi naturală ca lemnul şi plină de iubire şi cu zvâcniri vulcanice ca inimioarele roşii de pe perdeluţă. Patul ei îşi aşteaptă portiţa, şi noi o aşteptăm. Mă tem că până vine comanda, îi dispare utilitatea, Kiti a căzut din pat doar în prima noapte în care a dormit în el.

Felix urcă şi coboară scara casei de jumătăţi de zeci de ori pe zi. Camera lui încă nu arată cum am gândit-o. Deocamdată e spaţiu de depozitare pentru saci de haine, jucării, pantofi (aha, poate acolo îmi sunt ghetele de zăpadă, ce le-am mai căutat!). Plus biblioteca migrata de la Horica din cameră de pe vremea perioadei sale preşcolare. Plus zeci (de data asta) de maşinuţe, piesuţe, jucărele în general răspândite peste tot. Măcar am scăpat de ele în camera de zi, ura!

De fapt tot de mai sus n-a fost decât un pretext ca să pot să scriu că da, la primul turneu de tenis de categorie superioară, 12 ani, Horica a învins. Când te concentrezi bine, e greu să nu-ţi iasă. Mai ales dacă ştii. Hi, hi. 6-3, 6-2, astăzi. Ca să nu uite.

E a cincea oară de când ni s-au născut copiii când ne schimbăm “acasă”. Cu mobilă, cărţi, haine, ace, farfurii… E a cincea oară pentru Horica şi Kiti şi a doua oară pentru Felix. Ce bine că a venit vacanţa chiar acum! Horica e de azi în vacanţă, nu a fost vineri înainte de nici o vacanţă în care să mai meargă la şcoală. Ce bine! Kiti, însă, a mers şi astăzi la şcoală. A fost singura elevă din clasa ei, toţi ceilalţi au răcit ieri la bucătărie unde era foarte rece.

Locurile în care ne-am mutat au crescut progresiv în dimensiune odată cu trecerea dintr-unul într-altul. Unu, doi, trei. Al patrulea a mai scăzut, pentru echilibru. Acum ne socotim spaţiile de mobilat. Kiti primeşte un pat. Primul ei pat la prima mână, numai al ei. L-am căutat ceva prin magazine şi pe internet, apoi am dat nas în nas cu el aproape întâmplător. Şi mi-a picat cu tronc. Eu l-am ales, bunicii l-au plătit. E din lemn, e nevopsit şi miroase a pădure. `

Horica s-a supărat ieri, a primit carnetul de note în care a găsit un nouă la limba romană. Scrii urât, Horica, i-a spus doamna diriginte; are ceva cu mine doamna profesoară, crede băiatul. Eu nu aş zice ca el şi îi spun şi lui asta. Azi a uitat de supărare, ştiam eu că-i trece uşor, who cares about grades?

Nu-i uşor să îţi muţi casa cu totul (dar te obişnuieşti şi cu asta) aşa că mai obosesc din când în când. Precum ieri când am străbătut în lung oraşul pentru Kika cu maşina lui tati fără ambreiaj. Îmi place să conduc maşina cu cutie automată chiar dacă după asta ştiu că o să mi se oprească motorul la maşina mea măcar o dată. La dus a dormit Felix, la întors aş fi dormit eu. N-am putut, maşina are doar cutie automată, nu şi pilot automat. Dar am furat din zecile de minute ale drumului câteva zeci de secunde de pre-aţipeală la semafoarele roşii. La primul l-am rugat pe Felix să mă anunţe când se face verde şi l-am urmărit cu coada ochiului ca să văd dacă este suficient de atent. A fost. La al doilea, la fel. În faţa celui de-al treilea am închis ochii cu capul pe volan relaxându-mă. Am ridicat ochii odată cu capul în cor de claxoane şi sub îndemnul nesigur al lui Felix, “pleacă, pleacă”. Am plecat, la fel cum făcuseră cei din faţa mea cu doar câteva secunde înaintea mea şi, trecând de semafor, am realizat ce se întâmplase. Felix fusese rugat să mă anunţe când se face verde. Ei bine, nu se făcuse verde deloc, se stinsese doar roşul, ştiţi, destul de obişnuitul bec ars.

Prea multă pasiune poate să şi dăuneze. Dar când Kiti vine spre mine cu cel mai frumos zâmbet din lume să mă îmbrăţişeze uit că are 35 de kile şi o ridic în braţe, o strâng, o învârt. Azi însă am ameţit din prea mult entuziasm şi am căzut amândouă. N-am decât un cucui mic. I-am spus lui Felix să nu se joace cu cuiele, pot fi periculoase. De atunci el e convins că mesele şi scaunele se prind cu cucuie.

Ca să nu fiu mai prejos decât bunica mea de care îmi amintesc că întreba deseori, un picuţ obsedată de kilogramele în plus, când vedea la televizor câte o starletă mai corpolentă, dacă arată cam ca ea, deci, ca bunica mea, l-am rugat şi eu ieri pe Horica să-mi spună cam cu ce jucătoare de tenis semăn aproximativ la corp. Răspunsul a venit foarte prompt: cu Serena Williams! “Ouch!”, eu am vrut să aflu, eu să suport consecinţele! Ei, chiar aşa de grasă sunt, hai că nu-s aşa, încerc să-l îmbunez. El revine oarecum nemulţumit de neîncrederea dinspre mine şi replică, în nici un caz nu arăţi ca Venus Williams! Hi hi hi, ştiam, dar…

Ps: vă asigur că ochiul lui Horica s-a înhăitat cu imaginaţia sa şi , de obicei, exagerează. Sau aşa cred eu…

Ştiţi cum se bucură copiii de orice lucruşoare mici mai ales dacă sunt primite de la fraţii mai mari! Felix şi-a întins pe covor nişte cartonaşe, sunt puse cu faţa în jos şi joacă un fel de memory. Horica, cel care i-a dat cartonaşele primite la şcoală de la poliţie, îl asistă şi îl învaţă să “citească”. “Atenţie lui cine îi deschizi uşa!”, “citeşte” Felix. Bravo, ha ha ha. “Dacă ai probleme, sună la 112!”.

“Traversează pe culoarea verde!”, “dacă ai probleme, sună la 112!”

“Nu eşti vinovat de violenţele din familia ta. Dacă eşti în pericol, sună la 112!”

Tot auzind eu asta cu 112 mă gândesc să sun şi eu să reclam că fiind pe trecerea de pietoni m-au claxonat doi mitocani dintr-o maşină făcându-mă să mă simt agresată chiar dacă feţele idioate ale idioţilor erau numai zâmbete. Aaaa, dar nu cred totuşi că am să sun la 112, poate îmi răspunde chiar unul dintre mitocani, am uitat să spun, maşina cu claxonul era una a poliţiei române!

Cu ochii la drum, cu mintea la o nouă mutare şi cu grija să nu adoarmă spre copilul mic din spate, acum, când mai avem 5 minute şi ajungem acasă, îl întreb dacă doarme, îmi răspunde că da, doim. Încerc să îi dau un argument raţional pentru care nu ar fi tocmai plăcut să adoarmă acum, cu câteva minute înainte de a ajunge, că trezitul, că moleşeala, că lipsa posibilităţii de a-l căra în spate până sus şi altele, argumentul raţional nu ţine că e implicat viitorul iar copiilor mai bine le spui de prezent, aşa că încerc cu distragerea atenţiei de la Moş Ene de la gene către interesul crescut al băiatului pentru oratorie printr-o simplă întrebare, ce mai fac dinozaurii mici? Declicul se produce, somnul dispare magic şi Felix porneşte ca un torent:

Dinozaurii mei buni stau în adăposturi în pădure, le-au construit singuri cu mâinile lor din crenguţe de copac. Au şi mitraliere. (Intru şi eu în monolog, dacă mai era nevoie…:cum, au mâini?) (Felix stă pe gânduri câteva clipe, vrea să clarifice situaţia), stai să-i sun! Alo, aveţi mâini? Da, avem mâini! … (adică, vezi, ţi-am zis eu!). Mitralierele sunt ca să se apere de băieţii răi pentru că dinozaurii mei buni sunt buni cu băieţii buni şi răi cu băieţii răi. (Deja rolul meu s-a terminat, nu-l mai opresc decât ca să-l cobor din maşină când vom ajunge.) Eu şi cu Pepi şi cu Spot vedem un film cu noi când exploram noaptea pădurea, pentru că noaptea se filmează. Ştii, mami, când a venit noaptea erau două tancuri cu gură care ne căutau pe noi. (Aici intervin, nu ca să îl ţin trează ci intrigată de ce aveau tancurile gură). Cum de ce? Ca să vorbească cu mine în sfârşit că până acum n-au reuşit să vorbească cu mine pentru că eram prea mic pentru ele şi eram şi în burta ta. Ştii că dinozaurii mici au uşă la adăpost ca să nu intre frigul la ei. Dar eu am descuiat uşa cu cheia şi am dormit cu ei în patul mare. Dacă nu vor să doarmă în pat şi stau pe jos se murdăresc pe cap şi îi calcă ăia mici, ca Kiti. (explicaţie: Felix stă deseori întins pe jos prin camere iar de fiecare dată îl atenţionez, ridică-te că te calcă Kiti). După ce am dormit noi noaptea a venit primăvara ziua şi soarele. Şi tancurile intrau în casă şi adăpost, ştii, tancurile alea cu gură…

Sunt în maşină, la volan, aproape de casă, în zona asta nu mai e nevoie să conduc fără ajutor, maşina cunoaşte şi ea drumul spre casă şi mai sunt şi destule semafoare pe roşu. Aşa că dactilografiez cu pixul maşinii pe ziarul cumpărat şi ţinut la îndemână pentru momentele de trafic oprit şi cu îndemânarea din dotare şi dobândită la cursurile studenţiei torentul ce iese din guriţa lui Felix. Ca să nu uit până acasă de ce am zâmbit iar.

Educaţia (pre)şcolară a lui Horica a debutat în altă ţară iar acolo nu am simţit nici un moment vreo presiune legată de performanţa şi spiritul său competitiv. Odată reîntorşi în România, am rememorat emoţiile şi anxietăţile legate de ocuparea unui loc “onorabil” în diverse ierarhii legate de şcoală. Adică ce şcoală alegem pentru Horia, ce învăţător s-ar califica pentru a ne educa copilul, în general, goana pentru înscrierea băiatului pe “cele mai cele” liste scrise şi nescrise. Şi asta doar din inerţia iscată prin pătrunderea noastră fizică în acest sistem ameţitor, România.

Abia aterizaţi acasă, am intrat fulgerător într-o horă (sau mai multe) aberantă a cărei paşi complicaţi nu ne-au mai permis luxul de a acţiona (auto)critic şi analitic, astfel că practic am fost târâţi în ea fără drept de apel. Şi am luat-o pas cu pas cu începutul. Am găsit “cea mai bună” şcoală din zonă, am ales “cel mai bun” învăţător pentru copilul nostru pe care l-am trimis la toate olimpiadele şi concursurile “faimoase” ale şcolii şi oraşului. Din fericire, partea cu ghilimelele nu a contat pentru noi iar asta numai şi numai pentru faptul că nu credem în existenţa “celui mai cel”. Chiar dacă…

Şi totuşi, prin participarea lui Horica la concursurile de matematică, intrasem oarecum într-o febră, i-aş zice mai degrabă subfebră, care m-a pus pe gânduri. Copilul avea idei drăguţe de rezolvare a problemelor de matematică chiar dacă de cele mai multe ori protesta când venea vorba să lucrăm nişte exerciţii. Sau invers, strâmba des din nas la propunerile mele de a deschide culegerile, chiar dacă cu logica lui de copil vedea şi soluţii pe care eu le deduceam mai “babeste”. Iar pentru a obţine performanţă este nevoie de ore bune zilnic de exerciţiu. Aşa cum mulţi copii o fac, împinşi de la spate.

Horica este un băiat care are pasiuni vechi şi noi. Matematica este o materie şcolară preferată, zice el, însă nu e o pasiune. Acum, al treilea an când merge la concursuri de matematică (de data asta doar la două), obţine încă rezultate foarte bune dar, mai important decât atât, se duce acolo fără stressul din anii trecuţi. Iar asta pentru că nu mai are ce presiune să preia de la mine sau noi. I-am spus şi i-am arătat că aşteptările noastre nu mai sunt legate de punctajele pe care le obţine ci sunt reprezentate doar de bucuria de a-l ajuta să înveţe să crească frumos.

S-ar putea deduce de mai sus că am găsit un comportament raţional care să ne scutească de neplăcerile ce ar veni din faptul că Horica a început să ia punctaje mici, nu-i aşa? Ei bine, tocmai m-a sunat de la şcoală şi mi-a spus că, datorită rezultatelor de la concursuri, a fost invitat şi ales în consiliul profesoral să reprezinte şcoala la un concurs de matematică!

“Din ce-i facut recele si caldul?”

Ma ajuta cineva, vreun muncitor?

Nota: i-am spus lui Felix ca scriu intrebarea lui pe blog, poate ma ajuta cineva iar el a fost de parere ca poate ma ajuta vreun muncitor:)

Horica zice la cină, ştii, mami, că eu am blugi originali, gândindu-se la culoarea bej a blugilor de la origini, eu îi răspund că toată lumea are acum blugi “originali”, negandindu-mă că pentru Horica să aibă blugi “originali” nu înseamnă nicidecum că este în posesia unui obiect “preţios” şi inaccesibil aşa cum nu am fost eu la vârsta lui. Acum e bucuros şi nerăbdător, mâine îşi sparge puşculiţa ca să-şi cumpere aparat foto Nikon.

Kiti e calmă, surâzătoare, lentă, înţelegătoare, rotunjoară la obraji. Toate acestea datorită (sau din cauza) vacanţei care-a trecut. De mâine începe şi ea full time. Odată cu reluarea programului obişnuit mi-ar plăcea să îi rămână calmul, surâsul, înţelegerea şi, parţial, rotunjimea obrajilor. Dupăamiază, la tenis, a plimbat căruciorul lui Felix. Gol. Îngrijitorul a privit-o lung. Eu am privit-o cu drag, era foarte frumoasă.

Felix a numit de dimineaţă altfel două obiecte comune. Mi-a explicat şi demonstrat ce mimică face când întâlneşte tirecşii în pădure, se încruntă strângând buzele şi adunând “fruntile” (adică sprâncenele). Apoi a găsit în cutia de Lego a lui Horica un creion colorat Crayola (acela format numai din mină fără înveliş protector) şi s-a bucurat: “tati, uite încă un pix creionat!”.

Dacă ar fi să menţin ordinea temporală a celor scrise mai sus aş spune că e o duminică dimineaţă caldă de iarnă, dar o rup, ordinea, ca să închei: e seară de duminică, o seară caldă deşi e ianuarie, tati aleargă, copiii ( mare parte dintre ei) dorm liniştiţi iar restul (o bucată) are privilegiul, fiind sfârşit de săptămână, să stea cu mama lui la televizor să vadă un episod din Starsky şi Hutch. Somn uşor!

Felix a împrăştiat pe jos în camera de zi zeci de hârtiuţe rupte împreună cu Kiti în extaz. Le-am aspirat şi am respirat uşurată. Apoi a furat din bucătărie un corn pe care l-a mâncat în cameră impartindu-l generos cu covorul. L-am întrebat enervată:”ţii neapărat să mă superi?”. Mi-a răspuns senin, “nu neapărat” şi mi-a zâmbit.

Am găsit un apartament mare şi frumos în Austria pe internet, mare să încăpem în el cu copil, căţel, purcel (sau copii, părinţi, bunici). Am plătit un avans de 25 % cu mai mult de o lună înainte. Apartamentul se află în centrul staţiunii, recepţia pentru el se face în alt loc, într-un hotel situat chiar pe pârtie la care se ajunge pe un drum îngust şi şerpuitor prin munte. Hotelul este optimist indicat pe website ca fiind localizat la doar 10 minute de plimbare de centru. Aş zice că o astfel de plimbare îţi ia 10 minute doar la coborâre în cel mai fericit caz. În fine, am ajuns la el, odată sosiţi în staţiune, nu fără emoţii şi nici fără lanţuri aplicate pe roţi (asta doar la coborâre). Ideea este că pe serpentinele drumului limitat într-o parte de o vale abruptă nu ne-am mai propus să trecem mai mult de încă o singură dată, la plecare, pentru a achita. Şi, curios şi neaşteptat, nici proprietarii nu au manifestat vreo intenţie de a ne legitima sau vreo ezitare dându-ne pe încredere şi avans cheile apartamentului.

Ceea ce ne-a făcut să ne întrebăm oare faima de români, turişti în Austria este una pozitivă ţinând cont de preferinţa conaţionalilor pentru staţiunile de schi austriece? Sau este mai eficient pentru proprietarii acestor apartamente să închirieze pe încredere, asumându-şi astfel eventualele riscuri ce ar putea decurge din acest comportament? Cert este că experienţa noastră cu proprietarii austrieci de apartamente este una bună.

Târrr, târrr, sună nervos soneria de la uşă. E prânz, nu aşteptăm pe nimeni. Greşit, e 5 ianuarie şi încă de câteva zile, de pe când era decembrie ultima zi, ar fi trebuit să aşteptăm această vizită. Cum n-am fost acasă, am ratat-o la data prestabilită.

E o vecină de bloc, doamna x (e x nu din discreţie, ci pentru că nu ştiu cum se numeşte), responsabila cu citirea repartitoarelor în bloc. E o femeie mică de statură, slab-uscăţivă, de vreo 50 de ani, cu părul lung şi alb, strâns într-o coadă subţirică, îmbrăcată mereu “de serviciu” într-o pereche de pantaloni de bumbac bleumarin strânşi în nişte cizme galbene de cauciuc. Cu o lanternă “profesională” în mână. “Bună ziua, am venit să citesc repartitoarele, când aţi venit din Austria?” De unde oare ştie această femeie, despre care eu nu ştiu altceva decât că stă în acelaşi bloc cu noi, la altă scară şi că citeşte repartitoarele din apartamente, mai mult decât numele nostru de familie şi numărul apartamentului pe care noi îl locuim? Îmi vin repede în minte mici scenarii paranoice în care repartitoarele nu sunt altceva decât nişte mici camere de filmat prin care suntem urmăriţi în permanenţă. Râd în sinea mea de o astfel de posibilitate dar nu o arunc la trashul permanent. Profit de omniprezenţa lui Felix printre picioarele mele şi îl provoc la un salut politicos către oaspetele neaşteptat încercând astfel să evit darea neoportuna de socoteală necunoscutei din faţa mea. “Ce faci, Felix, ai schiat şi tu în Austria?” Măi, dar asta e deja boală curată: curiozitoza hipertrofică idiopatică. Felix răspunde cu un gest al capului, îl întoarce timid. “E timid, nu vorbeşte aşa, din prima clipă”. Apoi mă scuz pentru bagajele ce ne stau în drum în hol. “Nu vă faceţi probleme, ce, eu n-am venit aici să mă uit prin bagaje!” Poftim???

Femeia intră în casă, tot mai adânc. La fel de încălţată, oricum nu şi-ar pune problema să se descalţe. Mimează totuşi un mers uşor, mai lateral, evită covorul din living. Din câte calorifere sunt în apartament, trei nu funcţionează şi n-au funcţionat niciodată. Cifrele de pe repartitoarele ataşate lor sunt neschimbate. Lună de lună explic ce e cu ele. Totuşi unul dintre ele arată astăzi eroare. “L-aţi stricat şi pe ăsta! Pe toate le stricaţi!”, mă dojeneşte matern femeia. Suntem probabil singura familie din bloc căreia copiii i-au dezlipit mai multe repartitoare de-alungul vremii. “Oricum e inutil” îi spun “caloriferul ştiţi că nu funcţionează, deci n-are ce înregistra!”.

Treaba merge în continuare ca unsă. Mă rog, mai puţin în baia mică, nefuncţională, devenită debara, pe nedrept numită nefuncţională, retrag. Aici există calorifer, este unul dintre “acelea” trei. Există ,useless, şi repartitor. Dar mai sunt şi cutii, cutiuţe, plase şi plasute, schiuri, saniute, oliţe şi săndăluţe gata-gata să se prăvale pe noi odată cu deschiderea uşii. Chiar dacă becul aprins de pe perete luminează cât poate el mai bine, nici lanterna din mâna femeii nu o poate ajuta să vadă cifrele încremenite în valoarea iniţială ale repartitorului pentru că ,să le vezi, ai nevoie de mai mult decât un flash luminos proiectat asupra micului instrument de măsură. Ai nevoie de o mişcare suplă şi echilibrată de rotaţie a corpului legat de tocul uşii printr-o strângere încleştată a mâinii, apoi de mişcarea inversă pentru revenirea la poziţia iniţială, din cadrul uşii. O ajut eu, de data asta trebuie să meargă pe încredere, n-are încotro dar mă lasă să înţeleg, nu, de fapt îmi spune verde-n faţă că “v-am mai ajutat şi anul trecut, atunci cu inundaţia”. Iar mă mir în sinea mea, what the…. vrea să spună, în definitiv ţevile sparte ale acestui bloc nu sunt responsabilitatea mea. Da, da, mai aveţi camera copiilor şi gata.

O conduc spre ieşire, deschid uşa, iese, dau să închid în urma ei dar văd că nu pleacă. “Se vede că fetiţa face progrese. De ce nu puneţi mâna să strângeţi ban pe ban şi s-o duceţi să-i facă o operaţie cu celule stem?” Sunt surprinsă, să râd, să plâng? Bâigui ceva şi din fericire nu trebuie să răspund, femeia se lansează în povestirea nu ştiu cărui caz…Reuşesc să închid uşa în urma ei şi decid: voi râde. Şi o fac, cu Felix şi Kiti.

Avantajele alegerii perioadei vacanţei de schi între Crăciun şi Revelion:

-drum liber, oamenii preferă să stea acasă de sărbători;
-mâncare mai puţină, senzaţii digestive neplăcute în concordanţă;
-sentiment de frustrare pentru întoarcerea din vacanţă diminuat datorită gândului la vacanţa de iarnă de peste patru săptămâni;
-mişcare în aer liber (de munte) mai multă în contrast puternic cu lenea ce te cuprinde acasă după masa de Crăciun;

Dezavantaje:

-zăpadă mai puţină pe munte în luna decembrie (localnicii alpini ştiu asta);
-oboseala drumului spre munte în locul relaxării de-acasă din jurul bradului;
-colinde mai puţine, dezavantaj atenuat prin ascultarea unui cd cu colinde 🙁

Pare că am găsit mai puţine dezavantaje decât avantaje dar, dacă schiaţi, primul din a doua listă are o pondere foarte mare astfel încât recomand călduros să mai reflectaţi înainte de a alege perioada de schi. Hi, hi. (că rimează)

“Cuicubeul”:

Drumul prin padure, preferatul lui Horica:

Brazii nastrusnici:

Horica fara frica (in sfarsit):

De sub nori, direct din ceata, muntele rasare-n fata:

Horica cu bunicul la schi:” e super!”:

Kiti cu bunica, tot la schi dar fara schiuri:

Si, in fine, Felix, sau prima zi pe schiuri:

…
Vă salutăm din vârful munţilor şi vă urăm un an bun şi frumos!

Un an plin de iubire ca îmbrăţişarea lui Kiti!

Şi să aveţi o viaţă tihnită in noul an!

La mulţi ani!

Din nou cu patinele în picioare după doi ani! Înafară de faptul că am plătit poate ceva cam mult ca să patinăm iar dacă tot am plătit, am sperat( degeaba) să scăpam de frustrarea de a te împiedica de şanţurile (nu zgârieturile) de pe patinoar şi de senzaţia că patinoarul a fost plantat în mijlocul unei groape de gunoi, deci înafară de acestea a fost o dimineaţă foarte frumoasă mai ales că soarele a încălzit astăzi Bucureştiul.

Kiti a patinat, de fapt este exagerat să spun că a patinat, mai degrabă a alunecat cu patinele în picioare pe gheaţă, trasă de mâini de Alina sau de Alina şi de mine. La început s-a speriat (ea nu a mai patinat de trei ani), a luat o poziţie crispată a picioarelor pe care şi-a menţinut-o până la sfârşit pe gheaţă. Însă lacrimile de pe obraz nu s-au menţinut în ciuda năsucului curgător.

Horica, venit de la antrenamentul de tenis, a închiriat o pereche de patine, oricum nu mai are pentru că între timp i-a crescut piciorul. S-a bucurat mult în compania unui băieţel cu care s-a împrietenit într-o clipită, a alergat câteva zeci de ture, s-a mai şi oprit în grupul nostru lărgit şi cu nepatinatorii ca să fac o poză.

Felix a insistat să alerge pe patinoar (fără patine), i s-a permis să o facă însă a alunecat şi a căzut pe funduleţ lăsând patinoarul în urmă în plânsete calmate cu uşurinţă de mama lui. A descoperit muntisorii de zăpadă strânsă la marginea patinoarului şi s-a bucurat ca un alpinist pregătit în sfârşit să cucerească un nou pisc. Aşa că a urcat, alunecat, rostogolit, coborât, înotat fără încetare în zăpadă. Nu are sens să descriu cât de afectat de umezeală a ajuns acasă, spun doar atât: ca după un scurt duş!

Acesti doi caini nu sunt doar niste caini vorbitori oarecare, ei sunt prietenii nostri iar Horica vrea sa-i adopte. Deaceea cred ca o sa mai apara pe-aici.

Dacă ninge (şi) peste maşina mea, atunci ca să plecăm cu ea (maşina) parcurgem următorii paşi: descui maşina, urc copiii în spate, urc la volan, aprind motorul, iau peria, ies din maşină, curăţ maşina de zăpadă, reintru în ea. Şi la ultimul pas, odată cu mine, intră şi un nor de fum de la gazele arse de motorul aprins. Azi am exclamat:”ah, ce fum am băgat în maşină!”. Felix, scoţând aburi pe guriţă, a replicat:”mami, stai liniştită că eu am suflat fumul în maşină!”.

Si (inca) o poza de sezon cu Kiti:

Ninge prea abundent ca sa nu fiu tentata sa rasfoiesc printre fotografiile din Bad Hofgastein de acum trei ani, acolo unde mergem din nou sa schiem peste doua saptamani! Sunt frumoase, enjoy!

Culmea comodităţii (sau a prostiei) ar putea fi să iei maşina pe o ninsoare abundentă ca cea de ieri ca să traversezi strada să-ţi rezolvi nişte probleme, după care să te întorci acasă (tot peste drum doar că în sens invers) şi să faci o oră şi patruzeci de minute. Din fericire eu nu am atins aceste culmi (încă) deşi am traversat strada cu maşina să-mi rezolv nişte treburi şi m-am întors acasă (înapoi, peste drum) într-o oră şi patruzeci de minute. Aceasta întrucât după ce mi-aş fi îndeplinit îndatorirea respectivă de peste drum ar fi trebuit să plec mai departe cu maşina într-un capăt al oraşului. Ceea ce nu s-a mai întâmplat din cauza traficului infernal şi a ninsorii de poveste.

M-am gândit astăzi că Felix vorbeşte de la şase dimineaţa şi până la opt seara aproape neîntrerupt (uneori mai aţipeşte la prânz şi de cele mai multe ori în aceste momente tace). Nu e deloc monoton aşa cum ar putea părea pentru că îşi modifică intonaţia şi vocea în funcţie de ideile care îi vin, deasemenea este interactiv găsindu-şi parteneri de dialog în oricine şi orice, chiar şi în fiinţe sau obiecte imaginare. Printre altele mi-a spus ca din senin: “mama lui Spot este la un concert de T-rexi unde nu cântă nimeni”.

Am ieşit la cumpărături de cadouri pentru Crăciun. Horica, cât timp am căscat gura şi nasul şi ochii la cosmetice, s-a şi a parfumat cu mai multe parfumuri-testere până l-a oprit din entuziasmul cu care îşi bombarda simţurile un body-guard care i-a spus nervos:”ce faci, bă, vrei să-ţi cumperi un parfum? Ham-ham!”

Kiti a învăţat astăzi să continue un pattern. Nu cred că n-a ştiut până acum dar refuza să ne arate că vede continuarea. De trei ori la rând, fără greşeală, nu mai e coincidenţă, nu?

Suntem vedete! Cine ne-a prins reprezentaţia de astăzi nu ne uită uşor. Spectacolul a fost viu, pasional, când actorul îşi joacă propriul rol efectul este maxim. Aplauze nu am stârnit însă privirile spectatorilor ne-au dat certitudinea că mesajul transmis a fost pătrunzător. Pe scenă- un copil şi încă doi, Kiti şi fraţii ei. Alături- un adult, eu. Scena- culoarele înguste dintre rafturile cu lampadare şi veioze ale unui magazin. Copilul plânge şi ţipă iar ţipetele sunt sfâşietoare. Chiar aşa, sfâşietoare. Recunosc, nu sunt în picioare sută la sută. Mă aplec un picuţ sub dramatismul situaţiei. Mă îngreunează şi privirile, dealtfel de înţeles, spectatorilor. Ei trec ca pe o bandă rulantă prin faţa culoarului unde ne-am făcut pitici aşezându-ne pe un grătar de lemn menit să susţină cutiile mari cu lămpi. Aici pare că durerea lui Kiti este mai blândă cu ea dar şi cu noi. Fraţii sunt cortină semitransparentă pentru noi. Horia, mai mare şi cu mai multă istorie în spate, îşi vede de gândurile şi interesele sale, acum îşi caută pe rafturi “frânghia visurilor sale”. Felix însă , cu perspectivă de om mare cocoţat în căruciorul de marfă, o roagă aproape plângând pe Kiti să tacă, îl dor urechile. O rog şi eu să tacă, spectacolul, deşi apreciat la adevărata lui valoare, nu e deloc comic şi e duminică, lumea vrea să alunge deprimarea acumulată spre sfârşitul săptămânii. Kiti îmi ascultă rugămintea însă imediat îşi ascultă şi durerea. Aaaaaaaa, un nou hohot. Cel puţin bucăţile de lemn ce îi ţin corpuşorul îi adună membrele pe lângă trup ca un leagăn îngust şi asta pare să-i aducă uşor-uşor liniştea. Acum îi las pe toţi trei acolo, Horia urmărind cu grijă orice mişcare, Felix cărându-i palme şi pumni prieteneşti lui Horica iar Kiti stând semiintinsa pe patul de lemn improvizat şi adoptat. Caut nişte obiecte, trebuie să le iau cât mai repede, la ora prânzului am întâlnire cu consultantul pentru programul lui Kiti, tati e în acelaşi magazin, puţin în spate, la el rumoarea dată de spectacol n-a ajuns, curenţii sunt într-un singur sens.

E greu de spus nu atât de ce se supără ci mai ales când se întâmplă. “E rebelă”, zice Horica despre ea. Ce-i drept, se apropie de o vârstă la care poţi să te aştepţi din partea unui copil să fie rebel. Se poate întâmpla chiar şi când criza este acompaniată de vorbe. Dar îţi dă un sentiment frustrant de neputinţă.

Pe drumul spre casă e linişte, ne mai aminteşte Kiti doar din când în când de supărarea ei cu câte un “aiaia”. Acasă uit complet de supărare, cum altfel când Kiti râde şi se joacă complet relaxată? Lucrează bine, demonstrează că şi-a învăţat lecţia în faţa consultantului. Horica şi Felix nu au ce uita, “aşa e ea”, Kiti.

Îmi pare rău că din cauza evenimentelor electorale îi expunem pe bieţii copilaşi la ştiri mai mult ca de obicei în zilele astea. Deaceea nici nu e de mirare că Felix, jucându-se cu vaporul său primit de la Horica, cântă o melodie nouă cu versuri inedite: “psd şi pnl, psd şi pnl etc”: