L-am văzut cu ochii mei pe papagalul Papi întorcăndu-se după o peregrinare accidentală de 4 săptămâni în colivia sa care îl aştepta pe el şi pe perechea lui cu portiţa larg deschisă. A revenit uşor ciufulit şi cu ciocul strâmb din ‘salbaticie’. Însă a revenit singur. Totuşi şi-a găsit calea înapoi. Oare n-or face la fel şi Crăiasa şi Evantai, porumbeii rotaţi ai lui Horica? Eliberaţi de un vânt puternic acum câteva ore din colivia lor, au zburat în derivă prin zonă, aşa ne-a spus vecina care i-a văzut, ajungând cine ştie pe unde? Horica tocmai a intrat pe uşă după ce împreună cu tatăl lui a căutat zadarnic vreo urmă prin jurul mai larg al casei. Încă îi aşteptăm!

…pentru “tăticul meu preferat” (Felix): tăticuleţule!

… mă întreabă adra_bell. Senzaţii:

1. smulgerea buruienii prin apucarea tulpinii sale aspre între degete, mişcarea încoace şi încolo pentru mobilizare şi pentru descoperirea traiectoriei rădăcinii. Senzaţie plăcută redescoperită ieri;

2. aroma cafelei proaspăt măcinată şi cea a frunzei de leuştean ruptă între degete. Am ştiut de pe când eram copil nebăutor de cafea despre viitoarea mea pasiune gustativă. Am descoperit mirosul special al frunzelor de leuştean tot în perioada copilăriei, cred că prin grădina bunicii. De atunci a devenit condimentul preferat în bucătăria mea. Primii doi ani petrecuţi în Slovenia am suferit din cauza lipsei leuşteanului. L-am găsit apoi cu ajutorul gazdei noastre care mi-a şi adus câteva seminţe pe care le-am crescut în grădiniţa noastră de împrumut.

3. legănatul- a fost autostimularea copilăriei mele. De pe când eram un sugar mic şi gras am adormit mereu legănându-mă şi visând, asta până în săptămâna 40 a primei mele sarcini. După ce s-a născut Horica , deşi plăcerea de a mă legăna a rămas intactă, am renunţat brusc, inexplicabil şi împotriva voinţei mele conştiente la acţiunea propriu-zisă de mişcare ritmică a capului înainte de a adormi. Posibil ca gestul să fi fost compensat de legănarea şi purtarea prelungită a bebeluşului meu. Au părinţii mei o poză cu mine cam pe la 10 ani, mă aflu în leagăn şi arăt un chip înflorit de un zâmbet plin de extaz iar lângă mine e sora mea mai mică, agăţată de bara ce susţine leagănul, probabil rugându-mă să o las şi pe ea puţin.

4. să mă tund în clipa în care mă enervează cum îmi stă părul. De fapt punctul ăsta reprezintă o plăcere prin contrast cu marea şi constanta insatisfacţie dată de vizitele mele la coafor. Şi fiindcă sunt enervată destul de des de aranjamentul rebel al părului meu, mă tund de ani de zile singură în baie. Din când în când primesc complimente referitoare la aspectul coafurii mele. Le primesc cu recunoştinţă;

5. îmi plac piesele instrumentale luuuungi de jazz. Când trec de 10 minute sunt cel mai fericită. Dacă instrumentele sunt de suflat e chiar mai bine;

6. altă plăcere tactilă: să cuprind în palma mea feţele moi şi fine ale copiilor mei. Să nu credeţi cumva că am o mână cât o cazma! Am doar degete lungi :).

7. vinetele gătite oricum şi ciorba de fasole verde făcută de mama;

8. nuanţele de crem, gri, bej, maro. Şi verdele. La haine, mâncare, ambianţă, farduri, maşini;

9. să fiu observatorul nevăzut al interacţiunilor dintre copii. Am trăit senzaţia emoţionantă de drag doar văzându-i pe băieţii mei trecând unul pe lângă celălalt adresându-şi câteva cuvinte (!!!);

10. şi dimineţile însorite în care ne sar toţi copiii în cap şi picioare inghesuindu-se fiecare după posibilităţi sub câte o aripioară părintească. De remarcat piciulica, gata oricând să stoarcă o lăcrimioară dacă nu obţine locul dorit şi Kiti care adoră să îşi lipească fătuca de faţa mea dar şi Horica cel mare şi înţelept care cedează din oficiu locul de cele mai multe ori.

Iată că a sosit momentul la care Horica visează de mult: să aibă primul său animal de care să se îngrijească. De fapt sunt două, adică doi porumbei mesageri iar mâine ajung la Horica acasă. Cu căsuţă cu tot. Ce teză la matematică, ce meci de tenis? Toate astea s-au mai întâmplat în trecut. Dar porumbeii, porumbeii pe care îi aşteaptă încă de dinainte de a exista ouăle lor, vin mâine de la 300 de km…cu maşina. Ce-i mai aşteaptă!

Fără legătură cu porumbeii lui Horica, Felix e din nou încrezător că … poate zbura! După o căzătură pe asfalt care i-a lăsat o bubă întinsă în zona încheieturii mâinii stângi şi i-a mai lăsat dezamăgirea că e parţial imobilizat, a exclamat, în fine, ”ce bine că pot să dau din nou din aripioare”! Asta deşi se prezintă (încă) cu expresia ”sunt pisicuţa pis-pis nicicum”.

Sâmbătă dimineaţă. Îl însoţesc pe Horica la terenul de tenis pentru un meci. E un cer senin perfect şi atâta calm în aer! Parcă nu ne aflăm în miez de capitală. Simt că vine vara. Acelaşi sentiment de detensionare a oraşului ca în plină vacanţă de vară. E mai uşor, mai limpede, mai relaxat. Horica are astăzi meci cu Lucian, aflăm, un băiat care l-a mai învins o dată. De aceea mă mir când Horica îmi spune ‘ce bine, am şanse!’. Şi mă bucur, măcar nu-i tremură chiloţii pe el de frică.

Tati e acasă cu Felix încă în pijamale şi cu Kiti gata îmbrăcată de zi. Felix, bănuiesc, se joacă frumos iar Kiti, şi ea tot frumos, se joacă în mişcare. Mai ales cu tati -în mişcare, îl provoacă. De data asta, cu pasul ei hotărât de locomotivă în rochiţă, merge în hol unde adună toate cheile de prin uşi şi le aduce în faţa lui Căti. Ca pe o momeală. Tati muşcă lacom din momeală şi e tras din apă spre uşile fără chei. În faţa cărora o învaţă pe Kiti să introducă cheia în broască. O dată şi încă o dată. Ca atunci când Kiti va mă scoate cheile din broaşte să poată fi îndreptată spre a le pune la loc.

Pe teren băieţii se încălzesc schimbând mingi între ei. Ei ştiu, mai ales Lucian care are mai multă experienţă de joc, să succeadă etapele de încălzire aşa ca jucătorii mari: nişte schimburi de mingi de la jumătatea terenului, apoi de pe fundul terenului, nişte voleuri, smeciuri şi servicii. Dar felul uneori stângaci în care o fac este adorabil. Horica este rugat de Lucian să îi ridice mingile sus de tot la fileu pentru ca să îşi încălzească lovitura numită smeci. Horica încearcă o dată, mai aruncă mingea încă o dată în sus şi iară dar nu reuşeşte să îi creeze partenerului măcar o situaţie ideală de smeci. Îşi cere scuze şi râde. Mi-e dragă nespus lipsa lui de vanitate cu care recunoaşte că nu ştie. Poate par ciudată dar când recunosc naivitatea specific copilărească în replicile, atitudinea şi comportamentul lui Horica mă bucur şi simt echilibru.

Între timp acasă cântau păsărelele şi Kiti. Felix nu cânta dar vorbea. Vorba lui e tot o cântare, dacă nu, e sigur încântare. Căti a deschis uşa spre viitoarea terasă şi a sărit în curte ca să măsoare ceva însă nu înainte de a-şi pune cheia de la uşa de la intrare în buzunar gândindu-se preventiv la posibilitatea ca unul dintre copii să-i închidă uşa terasei în nas. A măsurat ce a avut de măsurat şi a revenit în casă pe uşa pe care a ieşit, neînchisă de niciun copil cuminte în nas. Dar după ce s-au mai jucat/ citit/ plimbat, fiecare după preferinţe, tati a lăsat din nou copiii singuri şi s-a dus puţin la baie. Nu a trecut însă un minut de când a intrat în baie că Kiti, fetiţa cu motoraş la fund (pe sub rochiţă), l-a urmat veselă pe taticul ei şi, fetiţă delicată, nu i-a deschis uşa ci, cu lecţia învăţată de mai devreme, a introdus cheia în broasca uşii de la baie şi a răsucit de ea. Aoleu, ce se aude acolo, Felix! Kiti! ce faceţi? a sărit Căti ca ars spre uşa băii devenită brusc temniţă pentru el. Kiti, senină ca ziua de 1 mai, l-a încuiat şi a plecat mai departe. Felix, auzindu-l pe tătic strigând din baie, a fugit într-acolo. Tătic a respirat prima oară după mai multe zeci de secunde şi i-a dat mezinului indicaţii cum să descuie uşa. Felix, obişnuit să descuie uşa de la intrare seara când îşi aşteaptă taticul de la serviciu, a dat să descuie uşa de la intrare în casă, uşă vecină cu uşa băii. Tati a auzit fără să vadă ce face prâslea şi l-a redirecţionat spre baie. Aici însă lucrurile nu au mai fost simple pentru Felix în ciuda faptului că cheia e una banală. Minutele au trecut iar tati a luat decizia să sară pe geam. Asta a şi făcut dar fereastra fiind situată la o înălţime apreciabilă de pământ s-a ales cu două julituri de toată frumuseţea pe antebraţe. A mai avut o singură mică problemă de rezolvat, aceea că acum, din spatele uşii de la intrare, la rugămintea adresată lui Felix de a-i descuia uşa, acesta s-a dus la uşa de la baie să se mai chinuie o dată să-şi salveze tatăl, el neştiind că tati evadase între timp din baie. Ei, până la urmă Felix l-a localizat pe tătic şi i-a deschis cu un zâmbet triumfător.

Recunosc că m-am distrat când mi-a povestit. Şi mi-am felicitat copiii, doar unul şi-a învăţat lecţia iar celălalt a contribuit decisiv la restabilirea armoniei. Cred însă că mai e cineva care şi-a învăţat lecţia. Ha, ha, ha, şşşt!

Felix zice că nu vrea petrecere de ziua lui, când o să fie. ”Dar când e ziua mea? De ce?” Eu bănuiesc că totuşi vrea pentru că acum pare că s-a răzgândit sau, mai bine zis, a deviat puţin enunţul: ”la petrecerea de ziua mea eu nu o să mănânc nimic!” Apoi, poate totuşi, măcar ”ciocolata de pe toit”. Că aşa zice el la ”r” şi la ”l”: ”i”. A văzut într-un magazin un avion cu doi ”nomuieti” şi un jeep înăuntru şi ar vrea să îi aparţină. S-a jucat cu el cât am plătit eu nişte şosete şi chiloţei şi l-a lăsat la locul lui cu părere de rău dar cu înţelegere când am anunţat că plecăm. Poate le va primi de ziua lui. La vară!

L-a impresionat statuia ”maaaie” a leului de la Cotroceni, azi. ”De ce e atât de maie?” ”L-a sculptat un artist dintr-o bucată mare de piatră!” Când era mai mic şi am vizitat grădina ‘biologica’, adică zoologică împreună, l-a speriat leul din cuşca lui care răgea impresionant. A plâns atunci şi şi-a amintit. ”De ce nu l-a scuiptat artistul mai mic pe leul adevărat din cuşcă?” a fost de părere Felix.

Ieri am făcut un experiment. Învăţătoarea lui Kiti începe să perceapă realitatea (Kiti-elevă în clasa ei) ca atare şi propune să preia din controlul exercitat asupra fetiţei de însoţitoarele ei. Se gândeşte chiar că la anul Kiti să vină la şcoală neînsoţită. Despre asta mai sunt multe de analizat şi de concluzionat. E prematur, într-un cuvânt, un astfel de gând dar totuşi am încercat să văd ce face Kiti dacă coboară din maşină în faţa şcolii SINGURĂ. I-am spus ‘pa’, am pupat-o şi am lăsat-o. S-a îndreptat spre poarta şcolii apoi a aruncat o privire în urmă. A intrat în curte şi paşii au dus-o prin uşa clădirii, pe culoarul întunecat, pe treptele în spirală până în clasa ei. Deci ştie dar nu a fost o surpriză prea mare acest fapt. Din păcate însă, pe măsură ce înainta spre clasă, a cuprins-o neliniştea care treptat s-a accentuat şi a culminat cu o mini criză de plâns odată ce a ajuns la destinaţie. Mi-a părut rău că i-am declanşat o asemenea emoţie dar oare nu toţi copiii simt câteodată şi frustrare pentru ceea ce, dintr-un anumit moment al vieţii lor, trebuie să facă singuri, fără ajutor?

Cu cât sunt mai mici cu atât copiii sunt mai bucuroşi şi mai senini. ‘Iubiti minim 300 de minute pe zi’ zice o voce la radio în maşină. Felix îi răspunde vocii:”eu iubesc toată ziua, să ştii!” Şi eu aş face la fel dacă nu aş mai şi urî câte ceva sau pe cineva în fiecare zi. Ca de exemplu ideea că Horica îl visează pe tatăl colegei sale de bancă, cea care l-a ameninţat să se aştepte la ce e mai rău din partea lui pentru că … restul nu mai contează. Chiar nu contează.

De catva timp ma gandesc sa imi cumpar ochelari de soare. Cu un soare tot mai stralucitor pe cer, gândul meu a devenit realitate. Dar ce fel de ochelari să-mi iau întrebarea este. Nu-mi place să încerc pereche după pereche de pe suporturile încuiate ale magazinelor optiwhatever până descopăr în oglindă imaginea mea ‘perfecta’ fără ochi. M-a ajutat Horica, ba chiar m-a impulsionat Horica rugându-mă în de-a pururea dedicaţia sa pentru Ray-Ban să-mi iau nişte wayfarer-i reveniţi, se pare, în modă azi ca acum vreo 50 de ani. Numai mici să fie, să nu-mi acopere chiar toată faţa. Cu argumentul că şi Isaac Asimov purta wayfarer m-a cucerit. Acum îmi ascund ochii de soare după lentile ţinute de rame wayfarer. Eu şi Asimov şi alţi mii de supuşi trup şi suflet ‘trendului’.

sursa imaginii:http://positivepsychologynews.com/news/margaret-greenberg/200907143413

Horica e un copil cu o sensibilitate deosebită. Astăzi, un profesor la care dealtfel ţinem cu toţii, a vrut să-l înveţe ţipând la el, dând nemulţumit din cap şi ironizându-l o oră întreagă. Poate a avut vreun motiv de supărare, cu toţii avem zile rele, sau poate am fost eu exagerat de afectată dar ştiu că am lăcrimat aproape toată ora de pe margine. Pe sub wayfarerii mei noi. La sfârşit Horica m-a consolat, ‘lasa-l , mami, a fost şi el nervos!’. E greu să fii un profesor impecabil sută la sută. Înainte de toate tot oameni suntem.

”Ai zis de mine că sunt pinc (mic)?”, întreabă acuzator Felix către Horica. ”Nu!”, întoarce fratele mai mare adevărul pe dos şi se gândeşte ‘oare cum să-l fac să recunoască , da, sunt mic! ‘ Ideea îi vine repede: ”cine e mic, zice că e mare!”. ”Sunt maie!”, ţipă repede Felix iar Horica îşi freacă mâinile de satisfacţie că l-a păcălit. Şi de data asta (încă).

De când nu am mai scris aici, atunci când fugeam în curte să caut primul firicel de iarbă, iarba e crescută peste tot în curte. Nu e încă ”marea inverzeala” (mulţumesc de metaforă, ştii tu cine) asa ca-n poza facuta intr-un parc in Dublin dar tindem spre ea.

Kiti s-a lăsat pe tânjeală cu învăţatul în ultima vreme. Nu e vina ei, ea ar fi dispusă şi în miez de noapte la o lecţie. Pentru că ajunge să-i spun ‘trezeste-te, Kiti’ ca ea să se trezească şi să pornească. Asta-i partea bună, să-i zicem, atâta timp cât instructorul nu abuzează, a efectelor terapiei. Pentru că n-aş trezi-o în miez de noapte pentru o lecţie. Ha! Partea cu minus se vede după ce, obişnuită să răspundă prompt diferitelor cerinţe, răspunde împotriva voinţei ei şi devine frustrată de atâta complianţă.

Oricum, pauzele lui Kiti sunt prilejuri de interacţiuni mai lungi cu mine şi fraţii ei (cu tati care soseşte acasă după programul zilnic al lui Kiti conexiunile sunt constante). Felix descoperă jocul din orice, aşa cum se întâmplă cu copiii de 3-4 ani. Aşa că se amuză teribil să o imite pe Kiti iar ceea ce e aproape şi mai bine e că şi Kiti se lasă imitată cu mare bucurie. De fapt îi oferă piticului material de copiat intenţionat, aş paria pe asta, atât de mult îi place jocul cu Felix.

Horica a participat sâmbătă la ultima fază a concursului de matematică Arhimede iar dintre subiectele primite încă îmi mai bat capul cu o problemă. E de clasa a cincea şi nu pot să-mi imaginez decât o soluţie foarte simplă (cât de complicată poate fi dacă se presupune că un elev de-a cincea, cu instrumentele pe care le deţine la acest nivel, ar trebui să o rezolve) dar care nu îmi vine în minte chinuindu-mă. A crescut într-atât nivelul de complexitate a problemelor pentru copii de 10 ani sau a scăzut cumva alt nivel, nu spui care? Probabil puţin din fiecare, ca să fiu optimistă.

I-am dat lui Kiti parfumul meu, Pamplelune de Guerlain, e cert că trăieşte cu intensitate predominant într-o lume senzorială, motiv pentru care mi-am găsit un altul care îmi place mult. De fapt am ales două, din aceeaşi gamă cu cel vechi, unul cuarome de mandarine şi busuioc, celălalt cu miros de iarbă verde. N-am găsit un criteriu mai bun de alegere decât acela că deoarece iarba verde e pe cale să răsară din pământul autentic de pădure din curtea noastră, ca atare voi mirosi iarbă verde în curând, trebuie să aleg parfumul cu mandarine şi busuioc. Ceea ce am şi făcut. De-acum, de câte ori mă voi plimba alături de Kiti, vor zbura fluturaşii în jurul nostru.

Între timp Felix ”rotundeste” (i.e. învârte) un volan şi turuie fraze lungi cu înţeles absurd şi comic în locul motorului, Kiti îşi toceşte la propriu coatele de băncile şcolii şi Horica îşi termină temele începute aseară. Iar eu, după ce închid laptopul,fug în grădină să caut primul firicel de iarbă verde.

Repere: băieţii se joacă cu maşinuţe, fetiţele se joacă cu mingiuţe. Uşor diferit faţă de ce credeam eu când eram mică. Motiv pentru care am făcut o sărbătoare mare şi ne-am entuziasmat peste măsură când Kiti, fetiţa cu mingiuţele, a strâns la piept o păpuşă de la grădiniţă pe care nu a mai eliberat-o decât după două zile. Pentru prima şi ultima oară.

Personaje: tot ce gândeşti şi nu gândeşti. Alături de surioară, frăţior, mamă, tată şi bunici, o gaşcă întreagă de căţei şi ursuleţi de pluş şi alte animale dar şi prieteni însufleţiţi ca muzica, vulcanul, piatra, păianjenul sau avionul. Şi toţi au gură şi ochi şi mâini, pesemne organe centrale în reprezentarea sa mentală a omului-prieten.

Distanţe: de cele mai multe ori neglijabile. Altfel nu-mi explic cum Spot, căţelul preferat, ajunge în orice moment vrea el în America de Sud. Poate prin faptul că şi-a cumpărat de la magazin un ne-supersonic pe care l-a transformat apoi în supersonic? Posibil! Doar suntem în lumea lui.
Câteodată totuşi distanţele pot fi lungi. Atunci când pleacă cu părinţii la bunici, de exemplu. Realitatea poate fi plictisitoare!

Cuvinte: scheletul imaginaţiei sale. Firav din perspectiva unui adult blazat, labirintic prin ochi de copil. Creşte din el însuşi.

Întrebări: examene de admitere în lumea lui. De exemplu: de ce îi trebuie lui Pepi coadă? Dacă n-am răspuns sau dacă am, îmi dă el oricum unul sau mai multe. De exemplu: ca să îl poţi ţine de mâner când joci tenis cu el. Sau ca să-şi facă vânt cu ea.
Alt exemplu: cine are gura mai mare, dinozaurul sau vulcanul? Răspunsul meu, vulcanul, greşit. Răspunsul lui, cum să fie gura vulcanului mai mare când dinozaurul a mâncat vulcanul, corect.

…”hamnează” şi ”căţăieste”?

Dar ce este (evident de data asta) apa ”plată în bule”?

De animale ”frunzivore” aţi auzit?

Dintre cele mai recente născociri ale lui Felix.

Şi o poză sugestivă pentru tihna vacanţei ce azi nu mai e:

Horica joacă tenis la perete alături de un băiat pe care abia l-a cunoscut şi care îl întreabă dacă are ‘ai di de mes’ poate or mai povesti diverse când şi când. Horica îi răspunde că are dar că foloseşte messengerul mai rar, cam o dată la cinci ani. Băiatul se opreşte şi îi aruncă o privire perplexă utilizatorului sporadic de messenger, gen ‘oare ce extraterestru mai e şi asta’?

Dacă treceţi zilele astea pe la Carrefour veţi avea ‘sansa’ să treceţi simbolic prin poarta magică. Horica abia aşteaptă chitanţa de la casă pentru a se grăbi să câştige simplu nişte bani la poarta magică pentru a-şi cumpara mult-dorita hartă a lumii de la Ikea. N-a avut noroc de bani ci doar de un minidialog hilar cu portarul magic care l-a întrebat: ‘sunteti persoană fizică?’. Horica i-a răspuns: ‘nu ştiu dar probabil că da din moment ce joc tenis aproape în fiecare zi!’

Kiti are din această vacanţă două experienţe de viaţă noi. Prima, înainte cu o zi de vacanţă a fost la coafor unde a avut parte de un tratament complet cu vopsit 4 şuviţe, aşteptat, spălat, tuns şi coafat. S-a comportat admirabil doar la un moment dat, de oboseală, şi-a ridicat picioarele sus pe scaun într-o poziţie care l-a făcut pe frizer să exclame: ‘ce fiţoasă e!’

A doua experienţă a fost vizita la medicul dentist, bunicul ei, unde a deschis guriţa cuminte de câte ori a fost nevoie pentru un tratament preventiv anticarie. La început părea speriată uşor, apoi s-a relaxat şi l-am convins pe tata că trebuie să stea şi pe scaunul stomatologic dacă a stat la coafor. Păi nu?

Şi Felix, despre el am întotdeauna ceva de scris, tocmai o alintă fără încetare pe surioara lui spunându-i Brownie. De ce îi zici aşa? Pentru că are culoarea lui Brownie (căţeluşul lui de pluş) şi e scumpă ca el. O declaraţie de dragoste fără cusur!

…sa exclami, asa cum a facut mama unui coleg,’ ce progrese a facut Kiti’ si sa semnezi actul de condamnare.

ps bifati cu incredere casuta ‘patetic’ de mai jos, imi asum atributul respectiv:)

Înjunghiaţi pe la spate, aşa ne-am pomenit acum, aproape de sfârşitul anului şcolar, de către un grup aflat în cârdăşie, şi eu şi Alina 1 şi Alina 6 dar mai ales Kiti. Am cerut o caracterizare de la şcoală şi am obţinut-o împreună cu toată frustrarea eruptă din neputinţa unei profesoare de a ţine cinci copii în frâu, frustrare pe care a mascat-o, poate neintenţionat, în chip de plângere ‘mai sus’ împotriva celui mai nou şi mai neconvenţional elev al clasei şi anume, Kiti. Şi, ca o potrivire miraculoasă, azi de dimineaţă, în ziua în care am fost chemată din nou la şcoală pentru a mi se înmâna caracterizarea copilei mele, reprezentanta părinţilor clasei lui Kiti, evident, o mamă, a dat dirigintei o foaie scrisă la computer în care ei, părinţii copiilor clasei a doua, se plângeau pe aceeaşi melodie falsă, cu aceleaşi versuri învechite, de Kiti, Kiti cea pe care abia au zărit-o de câteva ori în viaţa lor. Au pecetluit foaia trădătoare cu semnăturile lor laşe, uitând pentru moment că sunt şi ei părinţi. Nu i-am văzut la faţă pe ei, semnatarii, însă iscăliturile lor iresponsabile şi egoiste mi-au fost fluturate prin faţa ochilor de toate trei doamnele din faţa mea ca argument decisiv în favoarea…în favoarea unui fapt pe care n-au avut curajul şi temeiul legal să mi-l spună verde-n faţă. Le-am ajutat eu dar n-au recunoscut. Atunci what is the point? Am convenit, în ciuda lor, să încheiem anul şcolar în aceeaşi formulă de frecvenţă a lui Kiti la şcoală. Apoi, mai vedem. În definitiv şi paradoxal pentru tot circul ăsta toţi cei direct implicaţi recunosc că progresele lui Kiti sunt evidente. Tocmai de aceea cred că diriginta clasei s-a folosit, repet, poate nepremeditat, de cele trei probleme comportamentale ale lui Kiti pentru a îşi manifesta necontrolat frustrările legate de meseria ei şi condiţiile grele în care aceasta se desfăşoară.Ceea ce este profund nedrept si imoral.

Miopie destul de mare. Ochelari cu rame subţiri, lentile în formă de lacrimă, de pilot, Ray-Ban de copii căutăm. Horica i-a văzut, erau prea mici, şi i-a plăcut mult de tot. Zecile de ochelari care-au urcat pe nasul lui după EI au fost respinşi cu mutra cunoscută, de miniteenager, nu-mi stau bine, nu vezi ce înguşti/mari/largi/oribili sunt? Cunosc sau recunosc genul, dacă văd sau îmi imaginez ceva ce-mi place, restul e neinteresant. Aşa că, unde să-i găsim pe EI?

Pe de altă parte, am mai trecut de o întâlnire anuală cu neuropsihiatrul şi psihologul de copii, cei ce îmi refac, tot anual, certificatul medical cu diagnosticul lui Kiti. Anul acesta, aşteptare două ore şi jumătate. Fix. Kiti, o bombonică de fetiţă. A stat în picioare în faţa uşii cu zâmbetul pe buze mai tot timpul. A răspuns fără agitaţie întâlnirilor aşteptate. Calmul ei a fost recunoscut si apreciat de psiholog apoi notat în fişa personală a lui Kiti. Dar în rest? Continui să cred că refacerea dosarului an de an în cazul nostru face parte dintr-un sistem în care excesul de formalităţi înseamnă calitate.

Urăsc şoferii care mi se lipesc de spatele maşinii în mers mai ales când există şi un pic de viteză, atât de tare îi urăsc încât încetinesc cât de mult pot şi aprind semnalizatoarele până când scap de ei. De obicei aceştia nu se grăbesc, este doar felul lor de a îşi exterioriza lipsa de educaţie şi respect. Ieri m-a învăluit prin dreapta un bmw negru cu poza unui doberman lipită de un geam lateral. De parcă mai era nevoie…Am făcut miau-miau şi m-am ascuns sub un scaun.

Ce frumos ninge afară! Chiar şi viscoleşte, nu mai trebuie să mătur zăpada din faţa casei!

Felix i-a scos roţile maşinii cu care se joacă şi acum îi plânge de milă, “saracu’ tuareg, ce bolnăvior este!”

Lui Kiti i-au crescut picioarele în cizme, aşa de lungă a fost iarna asta. Azi de dimineaţă, când i le-am scos pentru ultima zi de iarnă de pe raft, ea, fată cuminte, le-a încălţat dar le-a descălţat în clipa următoare. O strâng, categoric! Le-a mai pus o dată, e ascultătoare fata, dar le-a mai aruncat o dată din picioare. Şi încă o dată le-a încălţat şi a plecat la şcoală. Acum o fi încă în maşina lui tati, cu picioarele goale, pot să bag mâna în foc pentru asta.

Felix nu mai iese din ochelarii de soare foşti ai lui Kiti, bleu, cu forme dreptunghiulare. Ieri, când a apărut în balonul de tenis, toţi au râs de el. E serios, are şapcă şi ochelari, în plus, uneori, ca ieri, îşi poartă ghetele invers, stângu-n dreptu’ şi, evident, dreptu-n stângu’. Mie mi se pare că arată ca un tucan. Nu ştiu de ce.

Kiti s-a bucurat de ninsoare de dimineaţă. De fericire mi-a tras şapte palme scurte peste obraz. Am râs cu toţii.

În poveştile lui Felix, el cu Horia caută dinozauri prin pădure iar Kiti stă în jeep cu aparatul de fotografiat gata să prindă acţiunea. Fiecare după posibilităţi.

Horica nu înţelege de ce se spune că “n-ai obraz”. “Adică cum? Îţi lipseşte obrazul şi atunci îţi atârnă limba afară din gură, deci eşti cam nesimţit?” Hmmm, posibil să existe vreo genă autistă:)

Cu cât mai familiar locul unde se află, cu atât mai obraznic cu persoanele prezente e Felix. Pe cuvântul meu că încerc să îi dau şi lui educaţie bună! După ce i-a biciuit cu gentuţa lui pe tipii din balonul de tenis (mă rog, şi eu i-aş fi biciuit în locul lui că prea îl întărâtau), s-a apucat să ”calling names” de genul eşti un şarpe, eşti o bombă etc. M-am scuzat zicând că pentru el nu mi-a mai rămas timp de educaţie fiind al treilea şi toţi au râs. Am reţinut poanta, o mai fac.

Totuşi Iuliana mi-a spus marţi că Felix este mult mai cuminte şi ascultător decât era cu un an înainte. Mă bucur că vede şi altcineva asta.

Horica m-a întrebat cu ce să se îmbrace deseară la concert şi i-am răspuns, acum nu mai e nici un secret, cu costumul de pescuit, binenteles.

Încă ninge şi viscoleşte. Ce risipă inutilă de energie!

Ăsta e Horica! Îşi exteriorizează sincer trăirile, “e ca o carte deschisă”, râde domnul profesor de tenis. Aşa că atunci când Horica citeşte o carte care-i place mult, află toată lumea din jurul lui. Sau dacă s-a hotărât, dinozaurii au dispărut cu 65,5 milioane de ani înainte din cauza unui asteroid, noi toţi vom afla acest lucru cât de curând. Aşa şi cu orele de chitară. Cum ar putea doamna profesoară de muzică să nu cunoască acest amănunt? Horica studiază chitara, de aceea “să-ţi pregăteşti o piesă scurtă, de 2-3 minute, pentru concursul de interpretare vocal-instrumentală de vineri, Horica!”, i-a spus. Numai că…mai sunt câteva zile până atunci şi “mami, unde-mi sunt partiturile?”, noi fiind încă, după 5 săptămâni, tot proaspăt mutaţi cu căţel, purcel şi…partituri. “Nu-i nimic”, tot el, “piesa asta o ştiu fără partitură”, doar că, cronometrată, ne iese un pic cam prea scurtă, 39 secunde. Îmi amintesc că am scos dintr-o cutie un dosar cu partituri, “caută pe raftul de jos din bibliotecă”, îl îndrum pe Horica. Găseşte ceva potrivit, însumăm, 39+60=aproape doua minute, e perfect. Aşa că, treci şi repetă, din nou plictisesc băiatul cu “nimic nu iese bine fără efort”. Interesant, a început să nu mai strâmbe prea tare din nas când mă aude. Iată că şi efortul pisălogelii mele e răsplătit.

E vineri, e ziua concursului de muzică şi e 4 dupăamiază. Şi plouă cu stropi grei. Sunt cu copiii mici în maşină, în faţa şcolii lui Horica. Îl aşteptăm ca să plecăm cu toţii la spectacol, la sala Tinerimea română de lângă Izvor. Vine şi tati, vine în primul rând ca back up în caz că Kiti va fi prea supărată ca să stea cuminte pe scaun. Dar şi să-l asculte pe Horica, binenteles.

E tot vineri, e cinci fără zece, cincizeci de minute îţi sunt de ajuns să parcurgi Calea Victoriei de la nord la sud. Măcar sunt multe locuri de parcare pe splai. Aleg, de siguranţă, un loc mai departe, nu dau vrabia din mână chiar daca risc sa murez in apa proaspata de ploaie patru perechi de picioare.
.
Intram in cladire, lasam hainele la garderoba si urcam in sala de spectacole. Alegem locurile cele mai retrase, adică ultimele rânduri si respiram , bine c-am ajuns la timp. Din fericire Kiti e in forma maxima, e zâmbitoare ca o vedeta , sta picior peste picior pe scaunul cel mai lateral al rândului. Urmez eu, apoi Felix si Horica cu chitara. Avem de aşteptat, sper nu foarte mult, număr minutele de buna voie a lui Kiti mă întreb oare de cate vom avea parte? Recunosc, mă tem, pentru Horica are nevoie de ajutor, e vădit emoţionat, emoţiile ii ies pe nări ca unui cal nărăvaş, fornaie nemulţumit la fiecare cel mai mic zgomot emis de Kiti sau Felix. Mai avem parte de un cal nărăvaş, asta e Felix care nu conteneşte cu activitatea fizica . E când pe un rand, când pe altul, trece pe deasupra si pe dedesubt. Nu ocoleşte.

Încă stăm, tati încearcă să îmi bată recordul de 50 de minute pe Calea Victoriei în jos. Măcar aşa sper eu. Felix stă în pantalonii uzi, n-a mai fost la wc de la 7 dimineaţa, trebuie să fac cumva să-l duc la toaletă. Primesc de la Horica asigurarea că stă el cu Kiti şi fug cu piciul de mână la parter, la toalete. Unde începe circul. Copilul ăsta nu poate face pipi decât acasă sau pe el. Varianta a doua nu e deloc convenabilă întrucât mai avem de stat şi mă tem să nu răcească. Astfel că încerc să-l ţin în tot felul de poziţii deasupra wcului. Nimic. Încearcă şi poziţia în picioare, nu merge. Mă rog de el, îmi vine să plâng că pipi nu mai vine şi Kiti nu-i cu mine. Ascult cu ciudă cu copilul în braţe apa trasă în toaletele vecine şi îl rog din suflet să facă pipi. Rugămintea din suflet îl atinge pe Felix care îşi găseşte momentul perfect de concentrare şi…face pipi. Ura! Ne spălăm pe mâini şi urcăm în grabă scările înapoi unde am lăsat doi copii în nevoie, unul- de susţinere, altul- de supraveghere. Respir uşurată, sus în sală e linişte, doar gazda le vorbeşte spectatorilor iar Kiti nu îi bruiază speechul.

Concursul începe cu interpreţii la pian, chitara vine după. Numai bine să ajungă şi tati, heiii, aici suntem, ridic ambele braţe în aer când îl văd deschizând uşa. Copiii sunt foarte drăguţi, mai mulţi greşesc uşor, unul cântă cu încetinitorul dar nu greşeşte, un băiat îşi face numărul pe o chitară dezacordată, mi-e milă de el, se pregăteşte Horia. Du-te în faţă şi iese de pe rând, la fel de emoţionat, cu chitara într-o mână, cu teancul de partituri în cealaltă. Toată ziua azi la şcoală a fost atent să nu-şi murdărească costumul de cretă, îmi spune Raluca de pe rândul din faţă. Doamna i -a cerut sa se îmbrace frumos iar Horica are un costum, de fapt o pereche de pantaloni si o camasa , ambele gri, zice el, de explorator, care-i plac foarte mult si pe care astfel le considera ca făcând parte din garderoba “frumoasa”. N-as vrea sa afle cineva ca e si costumul lui de pescuit, poate atunci nu li s-ar mai părea ca s-a îmbrăcat frumos.

În sfârşit Horica ajunge pe scenă, ridică piciorul pe scaunelul destinat special pentru asta, genunchiul urcă mult prea sus, nu poate manevra chitara de la nivelul gâtului. Renunţă la scăunel dar nu şi la stativul pentru partitură unde îşi pune cu mâna dreaptă stângaci foile. Ele cad, le ridică şi tot cu o singură mână, cealaltă e ocupată, încearcă să le deschidă la pagina potrivită. Pare disperat, partitura nu mai e. Eu nu pot să mă abţin, râd cu lacrimi, cu drag de el. Doamna profesoară se oferă să-l ajute, ba chiar îi propune să dea locul unui alt coleg până îşi găseşte notele. Horica acceptă ajutorul, nu şi cealaltă ofertă. Spectatorii sunt şi ei amuzaţi. Deja reprezentaţia gen Stan şi Bran a depăşit ca timp pe cea propriu-zisă. E la pagina 39, îi spune Horica profesoarei, doamna etalează pagina 39 dar, surpriză, nu e acolo piesa lui. Totul pare pierdut dar, ca prin minune, gândurile se ordonează în caputul blond-şaten al băiatului meu şi îşi aminteşte totul. Piesa se află la pagină 37, stativul îi ţine hârtiile şi Horica începe să ciupească corzile. O mică greşeală pe care o maschează dibaci, în rest curge armonios până la capăt. Gata, Horica primeşte uşurat aplauzele care sunt furtunoase că doar a dat dublă reprezentaţie şi revine mult mai vesel ca la început. Bravo!

Rezultatele concursului le vom afla peste câteva zile. Kiti a rezistat eroic până la sfârşit, două ore şi jumătate. A mai şi aţipit pe alocuri, scurt însă. A fost foarte ok, însă nu a permis mereu fetelor ce intrau şi ieşeau de pe rând să treacă prin faţa ei. Când n-avea chef să le facă loc, nu le făcea loc în ciuda rugăminţilor primite. Apoi, a aplaudat şi a urmărit. E clar, muzica îi rupe echilibrul autist.

Felix a misunat continuu. A vrut să şi plângă la un moment dat motiv pentru care i l-am arătat pe domnul cu codiţă pe post de sperietor de copii gălăgioşi. L-a privit câteva secunde, apoi mi-a replicat că îi taie codiţa în două şi mi-am zis imediat că un domn cu două codiţe n-are nici o şansă să sperie vreodată vreun copil aşa că am lăsat-o baltă. Ignoră-l, i-am recomandat şi lui tati, astfel că la sfârşit de spectacol am găsit copilul fără cizme în picioare.

Horica s-a visat azi noapte cântând la chitară pe o scenă “Smoke on the water”, spectacolul a durat mult, aşa că am dormit cu toţii de dimineaţă mai mult ca oricând. Mă rog, înafară de Felix care a pornit în zi ca de obicei, la şase am.

Am visat sau chiar venise primăvara la uşă? Asta îmi aminteşte de vizita în România a doi bieţi studenţi japonezi, de fapt vizita în Europa în ultima vacanţă a lor de studenţie, înainte de angajarea lor pentru ani întregi fără întrerupere. De pomină vacanţă şi nu doar pentru că au bătut cu picioarele lor încălţate în tenişi chinezeşti de pânză şi au fotografiat Parisul în lung şi în lat dar şi pentru că au deviat de la planul iniţial de a sta în Europa de vest şi s-au aventurat şi în România sfârşitului de secol trecut. Într-o zi de 1 martie în care ninsese mult în Bucureşti, nămeţii de zăpadă se întindeau pe zeci de cm în înălţime, trenurile aveau ore întregi întârziere. Împreună cu actualul tati, în gara de nord, pe când număram minutele din cele şase ore de întârziere ale trenului cu care fratele meu sosea în oraş, am simţit o bătaie discretă pe umeri şi, întorcăndu-ne, am primit năuci întrebarea pusă într-o engleză vagă de către cel mai sociabil dintre cei doi japonezi, du iu spic inglish? Privindu-i mai atent, am remarcat două feţe speriate, mai năuce decât ale noastre, a două persoane parcă picate de pe altă planetă. Şi nici departe de real nu era această iluzie întrucât cei doi, înafară de faptul că apariţia lor în spatele nostru s-a produs cât se poate de brusc, mai erau şi cumplit de zgribuliţi încălţaţi în pantofiorii lor subţiri şi îmbrăcaţi în nişte jacheţele ca foaia. Şi cât de puternică şi negativă trebuie să fi fost prima lor impresie, după ce, urcaţi într-o seară frumoasă de început de primăvară în trenul Paris-Bucureşti, s-au trezit de dimineaţă într-un tren oprit în câmp de nămeţii de zăpadă, apoi s-au mai trezit o dată la prânz în alt câmp înclinat de vijelie, ca apoi, în fine, să se trezească într-un început de noapte lungă în gara noastră de nord, murdară, udă, neprimitoare, cu miros metalic, cu picioarele îngheţate până la genunchi? Şi cât de disperaţi să găsească nişte prieteni trebuie ei să fi fost (sau poate că nu) să accepte să fie luaţi instantaneu sub aripioara protectoare a altor doi studenţi cu care să aştepte pe fratele unuia dintre ei urcat nefast în trenul cu şase ore întârziere, ca apoi să urce cu toţii împreună în autobuzul al cărui număr nu îl mai ştiu ce i-a dus în cele din urmă în siguranţă la căminele din Leu. Fără să mai menţionez autobuzul acelei vremi, încărcat la refuz de oameni, autobuz în care stăteau priponiţi cu ochii pe noi şi cei doi japonezi, gata în orice clipă să îşi facă loc prin mulţime să ne urmeze îndeaproape ….Mă rog, şi ca s-o scurtez, cei doi noi prieteni au vizitat două-trei zile Bucureştiul, acum înmuiat de atâta soare de început de primăvară şi au plecat, conduşi de noi la gară cu trenul înapoi. Numai că, precum zilele astea reci şi capricioase, şi în acel an, ca pe 1 martie odată cu aterizarea studenţilor japonezi, pe 8 martie s-a pornit o ninsoare zdravănă în Bucureşti, din nou cu nămeţii suficient de înalţi să te încalţe încă o dată cu cizme. Iar noi, în dimineaţa aceea lungă a lui 8 martie, după o noapte de bridge cu nişte prieteni în camera de cămin, dormeam. Şi cum dormeam noi aşa, m-au trezit nişte bătăi puternice în uşa prin a cărui vizor m-am uitat şi prin care între vis şi realitate i-am zărit pe Suichi şi Masaya, prietenii noştri noi făcuţi cu o săptămână înainte în gara de nord. Şi cum pe cei doi i-am crezut de mult la casa lor din Japonia iar noaptea pierdută de dinainte m-a asigurat că sunt încă în vis, m-am culcat la loc. Dar bătăile în uşă au continuat aducându-ne pe noi în real , un real cam ireal pentru cei doi. Reveniseră după trei-patru zile în Bucureşti, exact ca iarna asta nesuferită şi perimată şi la fel ca iarna acelui an, întorşi de la graniţa vestică a ţărişoarei noastre de către vameşii de-acolo pentru o viză fără de care amărâţii nu puteau părăsi România şi cu mare parte din bani luaţi cu nesimţire prin “bunăvoinţă” unui naş care i-a preschimbat în lei la un curs propriu. Dezmeticiti brutal din somn, i-am condus de data asta neturistic la consulatul lor unde, după ce consulul a deszăpezit împreună cu angajaţii instituţiei respective intrarea în clădire, i-a ajutat pe nefericiţi să evadeze din aventura vieţii lor.

Şi, ca dovadă că n-am visat, primăvara chiar a sosit, stă poza asta însorită cu Felix şi Kiti jucându-se în maşină, în drum spre casă. Deja Felix uitase că fusese atacat de dimineaţă de doi “şărpi”, adică două râme grase şi frumoase, deasemenea că fusese făcut sandwich pe topogan în parc între copiii de la grădiniţa din apropiere motiv pentru care ieşise de acolo plângând şi dorindu-şi să plecăm acasă. Tot după ziua aia frumoasă, eu n-am uitat de torticolisul dobândit şi nici de felicitarea de la Kiti. Aşa că ştiu că e aici. Se lasă doar aşteptată!

ps Sabina=www.armonii.blogspot.com

“Vrăjitoarea sub chipul vânzătoarei de îngheţată îl îndeamnă pe Milton să simtă lumina din interiorul lui…” (citat foarte aproximativ), îi citesc lui Felix din noua lui carte. Întrerup cititul şi îl întreb pe ascultătorul pasionat dacă el poate să-şi simtă lumina din interior. Felix se opreşte, se concentrează, mimica îi arată concentrarea, apoi, după câteva secunde intense, răspunde: “nu simt decât lumina din lampă!”

***

Stăm faţă în faţă, fiecare pe câte un scaun înalt, ca de bar, la bucătărie. Felix şi cu mine. Am păstrat obiceiul de la începuturile diversificării, acela de a îi servi un castron mare de fructe pasate ca o gustare consistentă pe la mijlocul amiezii. Azi amestecătura e rece şi acrişoară. Ca întotdeauna dealtfel. Felix primeşte fără proteste linguriţă după linguriţă. Gustul acrişor de citrice îi provoacă o scuturare rapidă a capului, de aceea zice: “mami, să ştii că mi-a spus capul meu să nu mănânc fructele!” I-am răspuns ascultă-ţi inima, fiule şi am râs. A râs şi el, i-a plăcut că m-a făcut să râd.

Profit de “curiozitatea” Luminitzei să mă uit mai cu atenţie în geanta pe care o port după mine de vreo 2 luni încoace ca să elimin totuşi din foile ce s-au strâns de când cu mutarea noastră şi cu noile achiziţii felurite.
După cum se vede dar nu se înţelege din poză, port cu mine neapărat portofelul cu acte şi bani, un carneţel pentru notiţe diverse, de la întâlniri, liste cu ce am de făcut, tabeluri cu lecţiile lui Kiti şi orele de tenis ale lui Horica şi până la dimensiuni de geamuri, pereţi sau uşi. Dacă e un carneţel trebuie să existe şi un pix. Din geantă în geantă mut de fiecare dată şi ştampila asociaţiei înfiinţată pentru Kiti deoarece se întâmplă cel puţin lunar să am nevoie de ea la bancă şi ca atare, fiind destul de rar utilizată, m-am învăţat să o ţin la îndemână ca să n-o uit. Mai am şerveţele umede, uscate, plasturi, gel dezinfectant, strugurel pentru buze uscate, o grămadă de monede.

Foarte important, să nu uit să le pun în loc sigur, am de azi în geantă trei bilete la Jean-Luc Ponty, I can’t wait 11 martie, pentru Horica, tati şi cu mine. Mai plimb inutil cu mine o serie de facturi pentru chestii de casă comandate şi în aşteptare ca să nu le rătăcesc. Văd pe-acolo şi nişte căşti de telefon, m-am gândit să le folosesc în maşină însă sunt nişte porcării, n-aud nimic cu ele, o să le elimin privilegiul de a ocupa un loc întunecat în geanta mea. Deasemenea văd o cutiuţă cu un lănţişor de aur, cutiuţă găsită de mama prin “casa veche” în zilele împachetărilor. Şi ea va ieşi, de fapt va rămâne afară. Mai am şi o cremă de mâini mititică pentru că uneori am mâinile într-atât de uscate încât orice uşoară atingere a lor cu altceva decât aerul îmi provoacă senzaţia de mâini de carton.

Cheile casei au şi ele loc în geanta mea atunci când nu sunt acasă iar telefonul sau cheile maşinii stau mai degrabă în câte un buzunar al hainei pe care o îmbrac.

Îmi plac tot felul de modele de genţi, acestea reprezintă pentru mine accesoriile preferate în sensul că aş cumpăra oricând o geantă în locul unei eşarfe sau curele să zicem. Cu toate astea, faptul că plimb aceeaşi geantă cu mine de 2-3 luni trădează latura mea conservatoare-fixistă. Dacă vine primăvara e posibil şi probabil să scap temporar de acest fix. Sărbători ca 8 martie, onomastice şi altele sunt binevenite în acest sens.

Eu am onorat leapşa primită, nu ştiu dacă la fel a făcut şi conţinutul genţii mele. Simt că nu pe deplin, parcă i-ar lipsi ceva. Genţii, binenteles. Sau mie?

E frumos acasă la noi! E frumos şi ne simţim bine împreună. Tot ne auzi încă minunându-ne: ce extraordinar este la noi! Ieri dupăamiază când tati a intrat pe uşă, ne-a trimis repede la geam să ne spulbere ultimele urme de îndoială că ne-am mutat la ţară, în câmp. Oricum, era prea târziu, Horica luase deja în obiectivul noului său Nikon oile care păşteau pe lângă gardul nostru. Vreau şi eu o oaie, a exclamat Horica pe a cărui listă de animale oaia trecuse după câine, porumbei, pisică, iguană, broască ţestoasă. Sau două că, nu?, viau şi eu o oaie, a zis şi Felix.

E atât de mult soare în casa noastră! De jur împrejur! La micul dejun, mai bogat şi mai tihnit, aşa, ca de sfârşit de săptămână, Kiti, după ce şi-a golit farfuria, a înhăţat, ca o felină dealtfel, printr-o mişcare atât de iute încât nici săgeata pornită din arc n-ar întrece-o o bucată de corn din farfuria lui tati de vizavi (căci acum vizavi la noua masă de bucătărie are sens), bucată pe care a început să o mănânce cu repeziciune. Totuşi cu fiecare îndemn de a da cornul înapoi, Kiti, fetiţă corectă şi ascultătoare esenţial, a încetinit ritmul devorator, ba chiar a răspuns pozitiv cererii noastre şi i-a întins tatălui restul de corn. Dar esenţa ei de cumsecădenie s-a diluat brutal de atâta lăcomie zădărnicindu-i intenţia de înapoiere, pentru că Kiti a reanalizat într-o fracţiune de secundă situaţia şi a decis: mănânc bucata. Dezamăgiţi pentru o clipă, am aşteptat-o pe următoarea şi am izbucnit în râs. Împreună cu Kiti care şi-a apreciat isprava.

Simt că de când ne-am mutat acasă, zona din creier în care-mi ţin amintirile frumoşilor ani petrecuţi în Slovenia s-a încins şi îmi scurt-circuiteaza memoria de scurtă durată. Altfel nu-mi explic de ce înainte de a-i suna pe părinţii mei mă gândesc oare ce oră e la ei. Horica îmbină utilul cu plăcutul. E al treilea sms pe care îl primesc de la el pe ziua de azi, un sms trimis de pe noul său telefon primit de la tati ca efect al propunerii neavantajoasa pentru tati de schimb de telefoane, un sms lung, introspectiv analitic în care îmi povesteşte necesar motivul pentru care a obţinut doar 9,25 la testul de matematică, aceasta deoarece, crede el, e posibil să sufere de deficit de atenţie, grad mic. Încheie totuşi pe un ton optimist din punctul de vedere al mamei, firesc îngrijorată, şi spune că de fapt nu e vorba de nici un fel de deficit ci doar “am desconsiderat exerciţiul, nu mă suna!”. Ca atare, nu îl sun, aştept să ne vedem şi să aflu alte amănunte eventual picante ale testului respectiv.

Se vede atât de mult cer albastru din camera de zi încât bucuria de a-l privi merită împărţită cu cei dragi. Abia îl aştept pe Horica deseară acasă la cele patru probleme zilnice de pregătire pentru olimpiada de matematică. Azi dimineata am demonstrat împreună atât de frumos că 6 la puterea 2007 se poate scrie ca sumă de trei numere naturale consecutive pare!

“Sunt vesel, am visat frumos azi-noapte, mami!”, sopteste Felix primul lucru in intunericul diminetii.

“Ce-ai visat?”

“Pe mine!”

Ninge apos cu un grad Celsius la bordul maşinii prea mari ca să o încapă marginile înfofolite de zăpadă jegoasă a trotuarelor în faţa şcolii de engleză unde trebuie să opresc cât mai aproape de cea mai uscată platformă de trecere să îi fie picioarele lui Horica roşii (încă din postul trecut) protejate de frig şi umezeală platformă pe care nu o găsesc aşa că opresc cu fundul pe trecerea de pietoni de unde primesc mai grabnic decât scuzele mele suflate pe geam afară sudălmi poate meritate că a devenit deja un clişeu asta cu creşterea nesimţirii direct proporţional cu mărimea maşinii.

Urmăresc îngrijorată fiecare pas dezordonat aruncat de Horica fără milă prin bălţile potecii în ghetele lui noi luate de urgenţă dintr-un buget refăcut tot din necesitate ghete din care flutură marginile evazate ale pantalonilor din bumbac moale împotriva recomandării mele explicite de a le îndesa cât mai sigur în încălţăminte ca să menţină cât mai scăzut gradul de umiditate rece pe pielea încinsă de inflamaţie a membrelor inferioare şi percep fiecare picătură de apă eruptă din balta călcată nemilos în picioare ca pe o minilava vulcanică în preajmă gândindu-mă că prin empatie poţi să simţi durerea celuilalt.

Răsuflând uşurată că l-am văzut în sfârşit pe Horica alături de Felix în maşina încălzită la 23 de grade o tulesc cât mai discret din locul în care cu părere de rău am parcat şi setez calculatorul din cap pe calea spre şcoala unde s-a ţinut olimpiada de matematică faza pe sector ca să depun o contestaţie pentru a cere reevaluarea lucrării lui Horica prea nemulţumit şi dezamăgit de rezultatul obţinut fără să pună la socoteală problema cu virgulă mai ales că mai avem o experienţă trecută cu o contestaţie în urma căreia s-au adăugat 25 la sută din maximum la nota primită iniţial de Horica la un concurs important şi cu care din soldat în pluton a sărit căpitan.

Ajungem destul de uşor în ciuda ninsorii enervante aproape de şcoala cu pricina acolo unde las maşina cu copiii în ea de data asta într-un loc ferit de oprobriul pietonicesc şi mă îndrept cu paşi grăbiţi din cel puţin două motive spre poarta şcolii unde sunt întâmpinată degrabă în momentul când păşesc înăuntru de un portar sictirit şi important dar şi binevoitor până la urmă care îmi înmânează o coală albă de hârtie şi îmi indică direcţia spre o canapea şi o măsuţă unde să stau şi să compun contestaţia căci asta şi intenţionez să fac şi anume o compunere de-a dreptul în care să îmi exprim cât se poate de clar şi concis motivele pentru care solicit reevaluarea căci acestea sunt mai multe.

Termin de scris spre capătul de jos al colii dar îmi mai las loc pentru a mulţumi pentru deranj şi a mă semna şi cu jalba într-o mână şi cu geanta care se încăpăţânează să-mi stea pe umărul stâng de mă face să mă întreb oare ce fel de umeri înclinaţi am de nu ţin măcar o gentuţă pe ei bat la tocul uşii larg deschise a directorului şcolii care stă aplecat cu nasul în birou absorbit de foile împrăştiate pe el iar bătaia mea îl dehipnotizeaza ridicându-i privirea spre mine şi spre coala mea devenită bicoloră intuind probabil ce stă scris pe ea dar nebănuind lungimea textului conţinut.

Ca atare proporţia supraunitară albastru/alb de pe foaie îl surprinde pe domnul cu mustaţă din faţa mea şi îl face să întrebe uşor iritat şi retoric ce e cu pomelnicul acela din mâna mea că el în nici un caz nu are timp să mi-l citească dar întrebarea mea blândă şi prietenoasă oferită ca răspuns neaşteptat la retorica de dinainte prin care mă arăt nedumerită că poate cineva să primească cu ignoranţă o contestaţie îl îmblânzeşte pe cel solicitat să înregistreze contestaţiile şi îl deschide spre un dialog despre subiectele olimpiadei.

Aflu că munca depusă de profesorii ce corectează lucrările este neplătită şi deduc lipsa de motivaţie pentru o corectare calitativă dar nu o înţeleg totuşi pentru că trebuie zic ca înafară de motivaţia financiară a unui om care lucrează cu copiii să mai existe şi altceva aşa că trecem repede peste subiect pentru ca să mai aflu şi că le este interzis adică interzis ochilor mei să vadă vreun colţ de lucrare top secretă a băiatului meu deşi dorinţa mea se exprimă arzător în sensul de a evalua autoevaluarea copilului.

Continuăm dialogul mai mult ca anecdotică prin prezentarea greşelii de exprimare din subiectul de sâmbătă cu consecinţele ei pe care o fac domnului director dar mă simt o inadaptată când îmi răspunde cât se poate de vesel şi compătimitor că doar nu am pretenţia de la ei să fie lingvişti iar eu îi răspund resemnată să stea liniştit că nici Horica nu este lingvist şi schimb coala mea de hârtie în care am contestat cu o bucăţică de hârtie pe care interlocutorul meu mi-a scris un număr de telefon la care să sun cel mai bine pe joi dupăamiază şi plec întrebându-mă în gând oare ce îi face pe aceşti domni să amâne recorectarea câtorva lucrări atâtea zile şi cât de formală şi fără sens a fost contestaţia mea.

Ajung în maşina cu geamuri aburite din care Horica mi-a scris cu câteva minute înainte un mesaj pe telefon cu ultimile licăriri energetice ale bateriei telefonului său ca să mă anunţe că nu mai are baterie şi nici nu apuc să intru bine că îmi şi sare la gât Horica cu o îmbrăţişare şi un pupic şi o mulţumire pentru plângerea tocmai încheiată chestionându-mă repede despre rezultat dar fiind doar puţin nemulţumit de amânarea acestuia şi reluandu-şi deja tipica lui bună dispoziţie.

Facem si noi la fel ca el iar eu imi doresc sa pun o virgula in fraza asta dar nu mai reusesc. Ajutooor!