Avem vreo şase rachete de tenis, jucăm cu ele tenis de câmp.

Şi vreo cinci palete de ping-pong, jucăm cu ele tenis de masă.

Mai avem şi câteva palete din plastic colorat, jucăm cu ele tenis de…casă.

La 9:05 vorbeam cu portarul de la intrarea în curtea Muzeului Ţăranului Român, îl întrebam, nu ştiu de fapt ce-l întrebam sau mai bine zis ştiam că n-am ce să-l întreb dar era cam devreme şi mă gândeam ce bine-ar fi să se găsească şi pentru Kiti un locuşor la atelierul de creativitate ce va începe cât de curând. Am parcat cincizeci de metri mai încolo de poartă şi m-am asigurat că nu a deschis nimeni mai înainte de vreme muzeul. Cu atâtea opriri şi schimbări de plan (din astea de pe urmă am avut câteva chiar înainte de ora noua) Kiti s-a agitat la început apoi a trecut într-o mică criză împingându-mă spre disperare, of, de s-ar linişti, cu gândul că pierde abia întrezărita ocazie să cunoască nişte copii şi un profesor, noi toţi, pe care i-ar putea întâlni într-un cadru atât de frumos si relaxant.

Impreuna cu copiii şi cu Alina, cea care a vrut să o însoţească pe Kiti, în caz că va fi primită, la atelierul de la muzeu, ne-am petrecut restul de minute până la ora zece în Starbucks, noi, fetele mari, cu câte un capuccino non-fat, Alina mi-a mulţumit pentru ideea mea cu nonfat, eu am boscorodit-o spunându-i că dacă ea îmi mulţumeşte pentru asta atunci eu ar trebui să mă ruşinez că nu mi-am comandat dublu nonfat, iar copiii au împărţit o ciocolăţică neagră, poate o ştiţi, aia în ambalaj roşu. Era destul de aglomerat pentru ora aceea, poate că aşa e însă densitatea de oameni pe metru de starbucks la ora aia, dar lucrul ăsta împreună cu muzica din cafenea a ajutat să estompeze gălăgia răbufnirii lui Kiti şi doar câteva capete s-au răsucit inspreacolo cu destulă discreţie. Ciocolata care a venit după câteva minute a reuşit să îi încuie undeva în spate nefericirea lui Kiti astfel că m-au învăluit iar miraculos raze de soare de după perdeaua groasă de nori.

La zece fix am deschis poarta grea a muzeului şi, jos în stânga, am întâlnit-o pe artista Ruxandra Grigorescu, cea care pregătea atelierul de cusături. I-am explicat că aş fi dorit să o înscriu şi pe Kiti la atelierele de vacanţă însă problema ei m-a împiedicat să ocup un loc pe lista celor doritori. Şi că aş vrea să încerce şi Kiti să intre în contact cu alţi oameni, mai ales într-o astfel de activitate. Îi mulţumesc mult Ruxandrei Grigorescu pentru faptul că ne-a primit imediat, că a avut încredere în noi şi i-a dat şi lui Kiti din bunătatea ei fără nici o ezitare. Kiti a simţit liniştea şi armonia de acolo şi şi-a răsplătit binefăcătorii printr-o purtare exemplară până la sfârşit. Aş fi arătat şi geanta cusută de Kiti la atelier însă m-am grăbit să scriu înainte să scot aparatul foto. Mai târziu.

…a alergat toată după-amiaza prin curte ţinând în mâini un vapor mare. Spre seară i s-a făcut foame şi s-a servit singur din rezerva pe care şi-a făcut-o prevăzător la masa de prânz. Mi-am dat seama de ce făcuse când l-am văzut mestecând ceva şi l-am luat la întrebări. Îşi îndesase cu grijă o bucăţică de carne din ciorbă într-un compartiment al vaporului pe care o lipise atent cu plastilină de fundul compartimentului respectiv. El mesteca cu poftă astfel că am fost nevoită să îmi stăpânesc senzaţiile dinspre stomac.

Când ziua e rotundă te mişti pe ea iar ea te ajută să înaintezi rostogolindu-se. Astfel că, deşi e plină, nu te oboseşte prea tare. Astăzi mi-a fost rotundă. Rotunzi sunt şi ochii copiilor dar şi reprezentarea grafică a soarelui în desenele lor.

Felix a zburat cu soarele rotund într-un avion până în America de Nord ca să ajute astrul să-şi caute un prieten pierdut. Pesemne că atunci s-a făcut noapte în Europa. Era deci noapte când noaptea l-a invitat pe Spot la o cafea. Pe el şi pe T-rexa (soţia lui T-tex). Cam aşa îmi încep dimineţile. Pregătesc micul dejun în bucătărie şi nici nu ajung bine să scot laptele din frigider că apare Felix în uşă spunând:”stai că nu s-a terminat povestea!” şi începe să inunde spaţiul cu lumea lui fantastică. Chiar şi poveştile lui au rotunjime astfel că sunt învăluită într-o auroră spiralată.

Nu ştiu cum se descurcă alţii însă eu sunt mereu cu copiii după mine ca azi dimineaţă la conferinţă. Am fost invitată să vorbesc despre anul şcolar ce a trecut şi emoţiile mi-au tulburat vocea. Horica m-a încurajat din sală şi mi-a oferit doi ochi de sprijin. M-am proptit şi în ei din când în când. În timpul ăsta Felix şi-a căutat busola pe sub scaune iar Kiti a plimbat-o pe Alina în lungul şi latul Cismigiului. Sunt tot mai frumoase parcurile în Bucureşti!

Vremea are toane şi dacă eu nu o înţeleg, cine să o facă? În schimb sunt intolerantă cu muştele pe care le strivesc cu ură. O fi grav? Felix mă găseşte amuzantă cu ziarul în mână, gata de asalt, mami, eşti funny! Eu i-am spus că dacă ne pune cineva pe noi doi pe o scenă, sunt sigură că el va fi mai amuzant decât mine. Şi Kiti râde de furia cu care lovesc zidul cu muscă. Horica e însă mai critic, nu aşa se face, mami, şi îmi arată metoda captivării muştei în mână. Deh, e băiat mare de-acum, şi-a făcut azi blog!

S-a umflat în penele lui extraordinare şi nici o păuniţă nu a picat răpusă de frumuseţea lui. I-am răsplătit impaunarea şi l-am rugat să-mi fie model. A acceptat.

La vreo treizeci de metri de mine vuia ca (şi alături de) vântul dupaamiezii cu ‘iiiiii’-ul ei interminabil Kiti. Norii s-au ivit pe cer, mi s-au arătat brusc pentru percepţia simţurilor mele adormite şi poate că nici nu mi-aş fi dat seama de noul decor al cerului dacă nu mi-ar fi atras atenţia dialogul a doi adolescenţi ce povesteau pe o bancă lângă mine. Băieţii se întrebau şi încercau să determine provenienţa şi să asocieze acel sunet atât de familiar noua, ‘iiiii’-ul eliberator al lui Kiti, cu sonoritatea vreunui fenomen meteorologic. Şi pentru sincera lor nedumerire am hotărât să le dezleg misterul. Horica s-a amuzat împreună cu mine şi a râs cu poftă şi cu acel sentiment de mulţumire pe care îl ai când descoperi o calitate inedită a ceva sau a cuiva drag ţie, ‘auzi, Kiti ştie să imite cu autenticitate vântul!’.

De dimineaţă Kiti a văzut piesa Albă ca zăpada la teatrul itinerant Tandarica, un experiment reuşit, cred, acum, pe timpul verii, a teatrului nostru de păpuşi situat în parcul IOR, într-un cort lângă bisericuţa de lemn. Noi, restul, am pornit decişi la Decathlon să cumpărăm o masă de ping-pong pe care să o instalăm în curte şi cu care să ne satisfacem nevoia de mişcare pe timpul vacanţei. Nu am cumpărat-o însă pentru că nu îmi încape în maşină, propunerea vânzătorului de a mi-o lega pe maşină nu m-a mulţumit şi am amânat achiziţia pe sâmbătă. Totuşi băieţii au insistat să anticipeze jocul cu paleta de lemn şi, contra cărţii mele de identitate, am primit două palete şi o minge să ne jucăm puţin la masa magazinului. Horica a recunoscut cu sportivitate (mă rog, asta a venit după lecţia primită la prima răbufnire venită din neputinţa de a-mi returna o minge) supremaţia mamei sale într-o ierarhie de familie. Apoi s-a consolat cu o victorie asupra frăţiorului său mai mic pentru care am reinventat o serie de reguli ale acestui sport, reguli de genul Felix punctează dacă atinge mingea cu paleta sau nu contează de câte ori cade mingea în propriul său teren. Înfrânt cu scorul de 11-4 Felix a ţopăit continuu după mingea de ping-pong aproape la fel de energetic ca vrăbiuţa pe care tot Felix a zărit-o dis de dimineaţă şi despre care m-a întrebat ‘de ce sare aşa, are baterie?’.

Cu o astfel de climă ai zice că locuim pe-o insulă. Ba plouă, ba e soare, ba suflă vântul şi adună norii iar. Noi locuim în jurul unei insule de apă. Da, în marea noastră de uscat s-a născut o mică insulă de apă. Este piscina gonflabilă a copiilor. Albastră, ca apa albastră. De când am pus apă în ea doar ploaia şi vapoarele băieţilor se amestecă înăuntru. Şi câte o minge aruncată de Kiti. Robinson Crusoe încă nu a naufragiat.

Pe bubiţa de pe nas i-am pus lui Felix comprese, apă, săpun, rivanol, plasturi. I-am pus atâtea încât şi eu să fiu în locul lui m-aş întreba ‘de ce mi-ai pus cicatricea pe nas?’. Ei bine, pe asta nu am aşezat-o eu. În schimb, cicatricea de pe obrazul lui Kiti e opera mea. Na!

Am schimbat puţin, doar puţin, aspectul blogului, mă cam săturasem de cum arată aşa cum mă nemulţumeşte câteodată coafura mea. Şi tot cum tai din părul meu, câteodată mă gândesc că pe cât îl tai mai des, pe atât creşte mai repede, am pus o altă rochiţă, tot albă cu broderie verde, pe trupul blogului. I-am îndulcit uşor trăsăturile cu cerceii rotunjiti ce-i încadrează fiecare parte şi l-am pieptănat cu cărarea în partea cealaltă. Vedeţi aşadar că stăpânesc un blog-fetiţă deci trebuie să îl/o învăţ cochet(a). De fapt nu trebuie că nimic nu ar trebui să trebuiască sau poate că dimpotrivă dar mi-a plăcut cum sună repetiţia.

Felix i-a spus lui Kiti (că nu pot să spun Kitiei) că este “o funny”. Horica e împotriva limbii romgleze şi, auzindu-l pe Felix, şi-a criticat aspru colegele pe care le aude tot mai des vorbind cam aşa: ‘mama, ce true!’, ‘ce chestie cute!’. Mie nu mi se pare chiar ‘cute’ dar nici nu-mi bat capul cu ele. E doar o fază trecătoare probabil sau o modă sau nu ştiu. Mai rău îmi sună în urechi traducerile gen ‘nu face sens’ pentru, evident, nu are sens sau ‘sunt zece până la opt’ pentru, mai puţin evident, ora opt fără zece.

Copiii au făcut azi dupăamiază gimnastică în casă. Horica a început cu nişte flotări clasice. Îi e corpul mai greu decât îl ţin braţele aşa că flotările sale au arătat mai mult ca nişte discrete fl(u)t(ur)ari motiv pentru care fluturaşul a schimbat pe nişte semiflotari (corpul oblic, mâinile pe marginea canapelei, picioarele pe podea). Felix a ţinut morţiş să îi număr şi lui flotările, în realitate nişte imitaţii aproximative ale şi-aşa nerealistelor flotări horiciene. Le-am numărat ascendent de la unu, în platou până pe la opt şi descendent până la zece ca să sugerez un ciclu încheiat. Felix însă a insistat să intru din nou într-un ciclu de numărare astfel că nu s-a oprit până la douăzeci. Cum l-a depăşit pe fratele mai mare, cu tupeu de frate mai mic l-a strigat pe Horica papă-lapte. Şi Kiti s-a înveselit cu ocazia minutelor de gimnastică, ea a numărat şi executat zece genuflexiuni adevărate pe care le-a repetat o dată când s-a trezit tati şi încă o dată cu prietena Moni.

Aseară tenismenul Victor Hănescu a sfidat orice regulă scrisă şi nescrisă a tenisului la el acasă, în Anglia la Wimbledon, înjurând, scuipând, aruncând intenţionat minge după minge din serviciu afară din teren şi abandonând cu laşitate meciul în care şi-a dat în petic. Cu atât mai rău cu cât a făcut-o în faţa unui public care, a povestit fără legătură astăzi la radio fostul jucător Sever Dron, deci în faţa unui public care se ridică în picioare şi aplaudă primul punct realizat de un jucător condus cu 6-0, 6-0, 5-0, şi care ştie că va pierde meciul dar cu toate astea încearcă să se întreacă pe sine.

Copiii dorm, americanii încearcă să-i egaleze pe ghanezi sub ochii lui tati, eu aş mânca un kil de cireşe dar cum nu am nici măcar un gram voi mânca un iaurt îngheţat în congelator. Porumbeii dorm şi ei, sunt acum de-ai casei, se poartă ca nişte căţei, deunăzi i-am scos de două ori din sufragerie. Negruţa are zece pui, sunt foarte frumoşi, dorm înghesuiţi unii într-alţii. Vor creşte mari şi nu vor mai fi chiar atât de frumoşi. Ce ne facem noi cu încă zece câini pe stradă?

Atenţi să ocolim bălţile ivite pe alei după ploaie, mergeam cu ochii îndreptaţi către picioare. Se înţelege atunci de ce parcul era plin de perechi de picioare şi nu de persoane. Mai mici, mai mari, mai relaxate, mai încordate, mai încălţate, mai descăltate, mai curate, mai murdare, mai statice, mai dinamice. Parcul era plin de picioare şi picioarele erau pline de poveşti. Numai ale noastre, opt la număr, purtau câteva pagini bune de istorioare, numai timp să ai să le asculţi. Pâââş, pâââş, pâââş, deodată cu pâş, pâş, pâş, pâş, pâş, păşeau picioarele noastre, când deodată au tresărit, întâlnind întinse pe o bancă nişte biete picioare obosite, murdare, încălţate şi tare cunoscute. Nu le-au salutat pentru că picioarele nu obişnuiesc să se salute între ele, dar le-au lăsat în urmă gânditoare, oare de unde le cunoaştem?

Într-o zi frumoasă din vara trecută, pe când scoteam din maşina parcată în faţa blocului haine, pantofi, rachete, mingi de tenis şi copii, ca să urcăm în apartament, lui Cătă i-a sunat telefonul. Ca să vorbească, şi-a pus pantofii eleganţi pe maşină, apoi a urcat în casă în urma noastră, uitând de pantofi. A doua zi am luat eu maşina şi, la prima curbă de 90 de grade, m-am trezit subit atacată de doi pantofi în plin parbriz. Pantofii s-au prăbuşit în mijlocul aglomerat al pieţei Charles de Gaulle, iar eu m-am dezmeticit instantaneu, asistasem la asaltul sau alunecarea întârziată a pantofilor uitaţi. Nu mi-a rămas decât să-i urez celui care îi va găsi sănătate.

Cerşetorul bătrân se odihnea pe-o bancă. Era mult prea îmbrăcat pentru vremea fierbinte, probabil că-şi ducea întreaga garderobă pe umerii lăsaţi. Ba poate că nu, doar ţinea în braţe o bocceluţă murdară, cine ştie ce-avea în ea. Purta o haină largă şi nişte pantaloni tociţi, ambele gri de-atâta praf acumulat, iar picioarele erau încălţate cu nişte pantofi eleganţi. Erau pantofii rătăcitori ai lui Cătă, ce revedere!

Plin de compasiune si ingrijorare pentru Mutu care, zice televizorul, risca sa fie executat silit daca nu isi plateste nu stiu ce datorie, Horica intreaba oarecum ingrozit ce inseamna a fi executat silit. Rasufla usurat cand afla ca de fapt nu il vor omori dupa ce il vor fi umilit.

Am uitat sa spun ca Horica citeste pasionat mai multe carti din seria Horrible Histories.

Horica s-a rugat azi la ora de chitara de profesor va rog, va rog frumos sa ma invatati ‘Smoke on the water’. Desi e mai complicat decat poate el acum, totusi l-a invatat primele acorduri.
Acum repeta si repeta inca, fara sa il roage cineva. “Ce fain e, nici nu stii ce-mi place. Ma bucur ca EU cant, nu Steve Morse sau Ian Gillan!”, striga Horica de dincolo auzind ce ii iese din degete.

Porumbiţa lui Horica zboară numai de sus în jos aşa că nu are cum să se întoarcă înapoi în cuibul cu ouşoarele ei. Copiii însă zboară de jos în sus, deci nu sunt păsări. Aş putea să trag concluzia asta dacă aş aplica (ne)logica neaoşă gen afirmaţia, mai bine zis negaţia vânzătoarei x la vederea bubei de pe faţa a unui copil, să zicem Felix, cum că nu ar fi un copil cuminte. Cuminte/necuminte, Felix are mai multe bube pe corp. Unele sunt bune, altele sunt rele. E ca-n poveşti. Constat însă că până şi personajele rele devin bune în cele din urmă sau chiar mai degrabă. Măcar în poveştile lui Felix. Plictisitor, nu? Bubiţa de pe ‘gegetel’ e bună, de asta el e sigur. Păi cum să nu fie bună când l-a întrebat îngrijorată pe Felix dacă nu cumva îi creează neplăceri prin purtarea ei cu grijă pe deget. Sau când a hotărât să-l părăsească cât de repede pe Felix la aflarea răspunsului băiatului, ‘da, mă doare’. În schimb, buba de pe faţă e rea şi stăruitoare, îl sâcâie de zile bune. Zi bună a avut azi porumbiţa lui Horica. Cea care zboară doar de sus în jos. Până spre seară când ziua bună a devenit o zi rea pentru ea. Când Felix, în euforia maximă de dinainte de somnul nopţii, a zbughit-o în curte, a apucat furtunul conectat la ţeava de apă şi a apăsat maneta dând drumul unui jet de apă direct în capul porumbiţei. I-am spus că mă tentează să mă distrez şi eu pe seama lui, că e mai mic decât mine, îndreptând duşul direct spre capul lui. Mi-a răspuns că nu ar vrea asta şi că îi pare rău. Am recunoscut că nu am vorbit serios şi m-am întrebat oare cum e cu empatia, stă pe-o genă sau tre’ s-o-nghiti ca pe vitamine?

Ei, până la urmă chiar m-am întâlnit cu şopârla lui Horica. De sub cuvertura patului din dormitor pe care am ridicat-o ca să şterg praful, mi-a făcut bau printr-o mişcare scurtă a capului. I-aş fi răspuns şi eu înapoi tot cu un bau însă n-am reuşit decât să trag un chiot. M-a salvat Horica fericit de revedere, şi-a ridicat în două degete prietenul dispărut de aproape o săptămână şi l-a dus îngrijorat în cutia lui de ciocolată ca să-l hrănească. Eu nu m-aş fi grăbit în locul lui Horica, şopârla părea mult mai grasă decât la prima noastră întâlnire şi mă întreb oare cu ce s-a hrănit în zilele trecute pe traseul parcurs, din camera lui Horica, prin hol şi la noi în dormitor.

Sunt încă zilele lui Kiti, de pe 8 până mâine când organizăm petrecerea. Se anunţă caniculă şi vreo 20 de musafiri. Ai putea zice că există o relaţie de determinare inversă între cele două. Vor fi două categorii de vârste printre copii, preşcolarii şi (pre)adolescenţii. Pre-adolescentul Horica n-a luat premiu întrucât pe lângă media nouă de la romană s-a trezit în carnet azi, la premiere, cu media nouă şi la educaţie fizică. Ne-am mirat amândoi şi ne-am consolat cu celelalte diplome obţinute la diverse concursuri, Arhimede, olimpiada la matematică, Cangurul la engleză, un premiu doi la un concurs de muzică şi un premiu întâi la un concurs de cultură generală. Pre-adolescenta Kiti a obţinut şi ea premiul pentru cea mai bună sportivă şi cea mai energică fetiţă (un eufemism pentru agitaţie). Pe Kiti a strigat-o profesoara ei ultima iar Horica s-a revoltat în linişte. A metamorfozat emoţia negativă într-una pozitivă şi a condus-o suportiv pe Kiti spre podiumul de premiere. Prescolarul Felix nu s-a plâns de lipsa unui premiu şi pentru el dar a mai plâns pe ici, pe colo din diverse alte motive ca bubiţa de la gegetel sau scăparea unei rotiţe în canalul de la chiuvetă.

Cu alte cuvinte, bine-ai venit vacanţă!

Dominaţi încă de reflexele dobândite în fosta locuinţă de la bloc am ieşit timizi şi cu smerenie din casă. Am urmat fără discernământ calea simţurilor şi am devenit tot mai curajoşi. Am aruncat pantofii din picioare şi am constatat că iarba nu muşcă!

Kiti însă muşcă iarba cu nesaţ. O rupe în smocuri sănătoase, o gustă şi se acoperă constant de ea. Iarba nu se supără pe Kiti, Kiti e oricum cu mult mai delicată decât maşina de tuns.

De ce se cheamă pilotul, pilot? Pentru că şi cel care conduce o maşină trebuie să fie numit cumva! Dar cine conduce maşina de spălat vase? Şi de ce avem şi maşină de tuns iarbă şi maşină de spălat? Chiar aşa, nici nu am realizat ce multe maşini avem!

Avem şi şopârle în iarbă. Horica a prins două şopârle iar acum are doi porumbei şi două şopârle. Adică a avut două şopârle pentru că acum nu mai are nici una. După ce le-a prins le-a pus într-o cutie de ciocolată pe care a ascuns-o după perdea. Kiti însă, cu nasul ei de detectiv, a găsit-o şi, binenteles, a deschis-o. Fără să aştepte vreo clipă a apucat o şopârlă din cutie şi a muşcat-o de cap. Nu i-a plăcut gustul soparlei şi a scuipat-o urgent. Prea târziu însă pentru biata şopârlă care ştie să-şi refacă coada dar nu şi capul. A doua şopârlă a evadat curând după. Nu mă voi mira după ce mă voi oripila când mă voi trezi cu şopârla în pat. Sau poate pe faţă. Mă rog însă să nu.

Kiti este o domnişoară frumoasă de nouă ani. De azi dimineaţă. A primit chiar şi flori de la prietena mea Laura. Şi o rochiţă în avans de la Moni. Şi încă o rochiţă de la bunici, puzzleuri şi o minge de la fetele care o învaţă zilnic despre viata. Mulţumesc tuturor! Tortul vine sâmbătă. Toţi am îmbrăţişat-o şi i-am urat La Mulţi Ani iar Felix chiar s-a abţinut de la al doilea pumn pe care s-a pregătit să i-l aplice după ce Kiti i-a luat bărcuţa din Lego. Numai fiindcă e ziua ei!

‘În ce ţară locuieşte Bicu?’

‘În România!’

‘Dar Europa e o ţară?’

‘Nu, e un continent şi există mai multe ţări în Europa, România, Slovenia…’

‘Eu m-am născut în Slovenia?’

‘Da.’

‘Horica unde s-a născut?’

‘În România.’

‘Kiti unde s-a născut?’

‘Tot în România.’

‘Inseamna că am doi fraţi românoşi!’

L-am pregătit pe Felix de alaltăieri: alege nişte jucării din cutiile tale, jucării cu care nu te mai prea joci, pentru a le duce la Muzeul Ţăranului Român şi a le schimba pe alte jucării aduse de alţi copii. ‘Dar pe Spot, să ştii, că nu vreau să-l dau!’. De dimineaţă au adus un căluţ, o maimuţă, o Barbie cam cheală dar îmbrăcată (pentru că în concordanţă cu formele artificiale pe care le afişează o vezi deseori dezbrăcată), nişte ursuleţi de pluş, 4 cutii cam rupte dar cu piese complete de puzzle, o fantomă gelatinoasă rotitoare, o gentuţă roz în formă de iepuraş şi încă câteva figurine. Le-am aprobat, le-am înghesuit în două pungi şi am luat drumul muzeului. Cu Kiti ne-am dat întâlnire mai târziu acolo, ea va veni de la şcoală. Cam frig afară, de fapt nu atât de rece cât vânt în coridorul din curtea muzeului unde copiii şi-au expus jucăriile de târguit. Am fost uimită să văd că unii dintre micii târgoveţi au pregătit jucăriile ataşându-le etichete cu preţuri destul de piperate, 20-30 de lei. Şi mai uimitor mi-a părut un băiat care avea chiar telefoane mobile de vânzare, 200 de lei, ieftine ca braga, pe lângă seria impresionantă de maşinuţe şi alte aparate de zbor sau nu.

Felix a vrut să se plimbe printre jucării ca să îşi aleagă una pe care să o ia eventual la schimb. Stilul său de negociere a fost unul care ar putea părea neavantajos la o vedere superficială. Dar, întrucât în cele din urmă a lăsat toate părţile mulţumite, asigur scepticii de calitatea avantajoasă a schimbului. Iată cum a procedat: plimbându-ne pe la tarabe Felix a zărit o maşinuţă care l-a atras. Fac o paranteză şi previn că alegerile la care urmează să asistaţi vor crea un aer de monotonie aceasta deoarece băiatul a pus mâna numai şi numai pe maşini. A întrebat la indicaţiile mele proprietarul în ce condiţii se desparte de maşină. Răspunsul reprezentând o sumă oarecare de bani a fost predecesorul întrebării ‘nu te interesează vreo jucărie de-a lui Felix în schimbul maşinii acesteia?’ A urmat un ‘să vedem ce ai acolo’, apoi alegerea unei jucării din teancul nostru. Buuun, primul troc realizat! Am continuat căutarea printre exponate şi ne-am oprit, cum altundeva?, tot în faţa unei maşinuţe. ‘Pe asta o vreau!’ a cerut Felix cu moderaţie şi nedumerire, ‘acum ce fac, am ales o maşinuţă’? Am reluat paşii de mai sus şi am bătut palmele, şi fetiţa asta a găsit ceva atractiv printre lucrurile noastre. Numai că Felix a lăsat pe măsuţa fetiţei în afară de jucăria aleasă de ea şi prima maşinuţă obţinută prin schimb cinstit. Şi tot aşa. Până a rămas cu o maşină de poliţie (‘cu nino-nino’) iar noi cu mai puţine jucării de dat.

Între timp Horica a descoperit metoda perfectă de a încheia obositoarea şi monotona activitate de ‘targuire’, grăbit să caute atelierul de ceramică. Şi anume a început să îşi laude ‘marfa’ evidenţiindu-i principala calitate: e gratuită. Metoda, perfectă fiind, a funcţionat şi noi am părăsit mulţumiţi zona. Ne-am retras în încăperile destinate atelierului de pictură pentru copii, acolo unde sărbătoriţii au putut să se exprime cu pensulele în mână şi cu tablitele cu tempera în faţă pe mai multe bucăţi mari de pânză întinse pe jos. Aş fi vrut să participe şi Kiti la această activitate pentru că îi face plăcere să întindă culoarea pe planşă însă a întârziat puţin şi a prins doar piesa de teatru din club. Horica a pictat un dinozaur carnivor pe care însă s-a plictisit să-l mai anime cu puţină culoare iar Felix a amestecat toate culorile şi a mâzgălit, zice el, un peşte. Apoi ne-am deplasat în club unde ne-am întâlnit cu Kiti şi Alina pentru a urmări împreună finalul piesei de teatru. După care am plecat acasă.

Era cald, chiar foarte cald în maşină. Aşa că am parcat sub un plop de pe lângă poarta şcolii unde învaţă Horica şi am sărit cât se poate de grăbiţi afară. Felix şi-a găsit repede de joacă, transformând portiera într-un fel de leagăn. Kiti nu s-a mulţumit cu adierea timidă de vânt din exterior, ci şi-a lipit obrazul cu totul de zidul răcoros al şcolii. Şi a stat aşa, împietrită, minute în şir, doar cu misterioasele ei simţăminte şi gânduri. Cum se lasă destul de greu pozată, am profitat de liniştea ei, mi-am setat telefonul pe camera de fotografiat şi am surprins-o. Copiii care ieşeau din şcoală o priveau admirativ cu coada ochiului. Chiar era frumoasă! (nu doar neobişnuită).

Iar au plecat porumbeii eliberaţi intenţionat de data asta de Horica. Sunt, de felul lor, nişte porumbei mai aiuriţi pentru că nu se orientează prea bine în spaţiu. Sunt fotomodele în lumea lor, a porumbeilor. Sunt albi imaculaţi, au cozi ca nişte evantaie dar sunt bleguţi, s-au rătăcit. Horica îi aşteaptă încă. Mai sunt câteva ore ca să egaleze perioada primei lor dispariţii. Şi mie mi-au dispărut ieri papucii. I-am dat jos din picioare lăsându-i la marginea patului în care am urcat să urmăresc un meci de tenis la televizor. Când am vrut să cobor din pat nu i-am mai găsit. Felix şi cu tatăl lui dormeau în dormitor. Da, uneori mai dorm amândoi în camera de zi. Horia citea o carte iar Kiti învârtea o elice. I-am privit pe amândoi suspicioasă şi am ales-o pe Kiti ca suspectă principală în dispariţia papucilor mei. Horia m-a chemat în curte să ne jucăm. L-am şantajat, vin dacă mă ajuţi să-mi caut papucii. A acceptat compromisul şi am purces în căutarea papucilor. Sub canapea, după uşi, în sertare, în frigider, în coşurile de gunoi (nu v-am spus că colectez gunoaiele?), în maşina de spălat vase, în wc, în debara la pantofi (poate n-ar fi fost rău să încep de aici). Unde or fi, parc-au intrat în pământ. Unde sunt papucii mei, Kiti? Kiti m-a luat de mână şi m-a dus în debara. Acolo şi-a luat pantofii ei de pe un raft gata să plece undeva. Ha, ha, nu plecăm nicăieri păpuşică, cu un zâmbet îngăduitor către Kiti, a crezut că plecăm undeva, cu un clipit de ochi complice către Horica. Mă rog, a mai durat ceva căutarea noastră deja devenită disperată cât am reevaluat fiecare loc posibil. Până când am ajuns din nou la debara. Unde Horica mi-a găsit papucii. Păi nu mi-a răspuns Kiti la întrebare?

Ce vă place la Kiti? Este rândul lui Kiti să stea în faţa clasei iar colegii ei să răspundă la întrebare. Este frumoasă cu părul ei! Se îmbracă frumos întotdeauna!
Ce vă displace la Kiti? Face gălăgie!

Ţie ce îţi place la Kiti, Felix? Că face ”iiiii” şi râde la mine!

Ţie, mami, ce îţi place astăzi la Kiti? Îmi place cum mă uimeşte cu exerciţiile de gimnastică pe care le face împreună cu Alina în curte pe iarbă!

Ieri, de fapt alaltăieri sau, chiar nu mai ştiu, în ultima zi în care a plouat, Felix strigă: ”Ploaie!!!” Tot el şopteşte ca şi cum i-ar fi răspuns cineva din depărtare:”daaaaa”. Apoi cu ochii măriţi de uimire, către noi: ”hei, aţi auzit? Ploaia vorbeşte!!!”

Înainte de plecare, ploaia mi-a vorbit şi mie. Mi-a şoptit că pleacă o vreme de la noi şi că până revine să nu uit să ud florile. A vorbit oare prea încet sau sunt prea mare ca să aud ploaia? Din fericire am remarcat tristeţea rododendronului din balcon aseară şi i-am dat un litru de apă. Dimineaţă zâmbea fericit!

Zâmbea şi Horica, hotărât să joace un meci bun. Zâmbetul s-a transformat în lacrimi de supărare după câteva ore. A pierdut. Lacrimile s-au uscat şi iar a râs. Şi eu râd şi plâng. Ultima oară când am râs şi am plâns aproape simultan a fost sâmbătă .La fel a păţit şi tati. Eram în maşina noastră şi ne aflam în urma unei Dacii vechi, model rablă, împopoţonată ca o babă ramolită. Rujată pe buzele fără margini, cu un lanţ metalic oxidat la gât, cu o poşetă din imitaţie de piele crăpată în spate şi nişte cercei imenşi din plastic colorat, nişte colanţi lucioşi incretiti pe pielea extinsă a membrelor inferioare şi o pereche de pantofi roşii cu tocul cui, cam aşa arăta şi Dacia-rablă din faţa noastră. Şi am râs amândoi, tati şi cu mine, de ea, am ridiculizat-o nemilos nemulţumindu-ne să îi enumerăm ‘bogatiile’ ci făcând consideraţii şi despre posesorul Daciei-mutant. Apoi am depăşit Dacia cea tristă şi l-am văzut pe el, şoferul mândru. Şi brusc ne-am întristat că ironia s-a transformat în milă. Şi râsul în lacrimi. Apoi, faptul că aproape ne-au dat lacrimi de milă ne-a adus râsul înapoi. Aşa am râs şi plâns noi împreună.

Horica a venit de la şcoală. E triplu necăjit: iar a luat 9 la română în teză, încă mai simte înfrângerea de dimineaţă iar porumbeii nu sunt în colivie. Că au zburat ca fraierii şi s-au rătăcit.

Cioc-cioc, bate cineva la uşă, mami! Cred că au venit acasă căţelul Horica şi căţeaua Kiti!

Cioc-cioc, bate cineva la uşă, mami! E o trupă de iepuraşi!

Cioc-cioc, bate cineva la uşă, mami! E o trupă de flori la uşă, mami!

***

Felix se joacă cu 13 maşinuţe colorate. Le alege pe cele galbene dintre ele şi îmi spune: ”mami, maşinuţele astea galbene sunt de fapt nişte dinozauri englezi, auzi cum vorbesc ele: ‘dainozorii, dainozorii’ “.

Acesta este un concurs initiat in cadrul campaniei Imbratisam lectura-editie junior de catre Edukid.ro impreuna cu Libraria Humanitas Iasi din Centrul Comercial Felicia care se adreseaza tuturor celor care înţeleg importanţa cărţilor şi a lecturii în educaţia copiilor noştri.

Regulamentul concursului spune să scriu, eu ca părinte, o poveste despre copii şi cărţile lor sau despre cum copilul a descoperit lumea poveştilor sau poate să descriu personajele îndrăgite ori povestea care l-a fascinat pe micul cititor sau necititor (încă). Tot eu, ca părinte, am vrut să onorez invitaţia Lavinei Biberi de a participa la acest concurs şi ca atare m-am concentrat asupra regulamentului de acum o frază. Citind primele cuvinte, am declanşat în capul meu o conexiune neuronală care m-a dus înapoi în timp cam cu 3-4 ani, atunci când…

…era o zi frumoasă de vară, deoarece aşa încep poveştile noastre contrar aşteptărilor generale care spun că o poveste trebuie să înceapă neapărat cu a fost odată ca niciodată. Deci, era o zi frumoasă de vară, să zicem că era miercuri, miercuri pare o zi rezonabilă de ales pentru ceea ce va urma întrucât este neutră din punct de vedere al încărcăturii emoţionale, ziua de miercuri nefiind nici prea-prea, nici foarte-foarte, aşadar în acea miercuri, zi frumoasă de vară ploua. Nu vă miraţi că ziua aceea cu ploaie mi-a părut frumoasă pentru că ştiu că se poate şi aşa. Şi pentru că ploua frumos afară (acum cred că v-aţi pierdut răbdarea şi vreţi să săriţi la paragraful următor dar asta nu mă supără deoarece şi eu fac adesea aşa) am hotărât împreună cu Horica să încercăm să îi îndreptăm scrisul deformat de învăţarea lui forţat-rapidă printr-un exerciţiu foarte plăcut de către ambele părţi implicate în proces. Eu, mama, îi voi citi o poveste iar el, copilul, o va povesti…în scris. Zis şi făcut. Oarecum. Adică parţial. Asta pentru că ceea ce a ieşit din mâinile lui Horica nu a fost o poveste repovestită ci a fost ceva cu început, cuprins şi final neaşteptate. A fost prima lui “carte” scrisă, pentru că atunci, în mintisoara lui de copil de 6-7 ani a încolţit ideea de a scrie o “carte”. Pesemne că şi-a dorit tare mult să scrie o carte la propriu întrucât cartea lui s-a intitulat chiar aşa: Cartea, de la un suflet la altul. A scris-o, ilustrat-o singur, n-a corectat-o şi a editat-o tot singur într-un singur exemplar pe care, deşi nu sunt excesiv de sentimentală, îl păstrez cu mult drag. Este o cărticică plină de inimioare, umor şi absurd care îmi stoarce mereu câte 2-3 lăcrimioare şi hohote de râs şi pe care vreau să o redau in continuare. Iat-o:

Cartea, de la un suflet la altul de Horia Rizea

Prima pagină:
De la un suflet la altul înseamnă de la Horia la mama. Horia înseamnă un loc în care s-a făcut cartea aceasta. Mama înseamnă locul în care trebuie să ajungă cartea şi mai înseamnă milioane de inimi iubite de către Horia.

A doua pagină: desen reprezentând-o pe mama lui Horia plină de inimioare.

A treia pagină:
Mama înseamnă pentru Horia un zeu fascinant plin de inimioare şi inimi. Mai bine zis Mama e o inimă cu două mâini şi cu două picioare, cu bun simţ şi multă, multă iubire pentru mine şi pentru toţi chiar şi pentru animăluţe.

A patra pagină: desen cu mama în formă de inimă cu membre şi un iepuraş.

A cincea pagină:
CARTEA aceasta este comoara care va intra în sufletul mamei ca apa cum intră în gura balenei. Sunt absolut, absolut SIGUR!

A şasea pagină: desen cu mama, inima ei şi balena cu apa năvălind spre ea.

A şaptea şi a opta pagină împreună:
A FOST ADEVĂRAT. CHIAR A FOST!!!!

A noua pagină:
Mama, de H.C.R.

Viaţa-i viaţă,
N-ai mătreaţă!

Are trei maci,
Mai mici de doi copaci!

A născut un copil
Foarteeee docil!

A zecea pagină: desen cu trei maci şi doi copaci.

A unspea pagină:
Aceasta a fost cartea pentru…

A doispea pagină:
Mama Mea!!!!

Ultima: desen cu multe inimioare.

Porumbeii lui Horica sunt din nou acasa. Tocmai i-a prins tati in balconul casei vecine dupa o panda de mai mult de o ora. Ghici cine e cel mai fericit?